Rugăciunea rostită în public ar trebui să fie scurtă și la subiect. Dumnezeu nu ne cere să facem din timpul dedicat închinării un timp plictisitor, din cauza rugăciunilor lungi. Domnul Hristos nu le-a impus ucenicilor Săi ceremonii obositoare și rugăciuni lungi. „Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru ca să fie văzuți de oameni” (Matei 6, 5).
Fariseii își stabiliseră anumite ore pentru rugăciune, iar când, la ora stabilită, erau departe de casă, așa cum se întâmpla adesea, ei se opreau oriunde s-ar fi aflat, pe stradă sau în piețele publice, în mijlocul mulțimii grăbite, și acolo își recitau cu voce tare rugăciunile ceremoniale. O asemenea închinare, adusă doar pentru propria slavă, a determinat o mustrare necruțătoare din partea lui Isus. Cu toate acestea, El nu a dezaprobat rugăciunea în public, deoarece Domnul Însuși S-a rugat împreună cu ucenicii Săi și cu mulțimea. Dar El i-a făcut pe ucenicii Lui să înțeleagă faptul că rugăciunile lor publice trebuie să fie scurte.
Câteva minute sunt suficiente pentru o rugăciune publică obișnuită. Pot fi situații în care cererea este inspirată de Duhul lui Dumnezeu în mod deosebit. Un om cu sufletul plin de durere este cuprins de agonie și strigă după Dumnezeu. El luptă asemenea lui Iacov și nu-și găsește liniștea până când nu i se răspunde printr-o manifestare specială a puterii lui Dumnezeu. În asemenea ocazii, este posibil să fie potrivit ca rugăciunea să fie mult mai lungă.
Multe dintre rugăciunile plictisitoare sunt mai degrabă niște predici decât niște cereri adresate Domnului. Cei care rostesc asemenea rugăciuni ar fi mai bine să se limiteze la rugăciunea pe care ucenicii au învățat-o de la Domnul Isus. Rugăciunile lungi sunt obositoare pentru cei care le aud și nu-i pregătesc pe oameni să asculte învățătura care urmează să le fie prezentată.
Adesea, rugăciunile rostite în public sunt lungi și plictisitoare, pentru că rugăciunea în taină este neglijată. Pastorii să nu prezinte în rugăciunile lor propriile datorii neglijate de-a lungul unei săptămâni, sperând că în felul acesta își vor ispăși neglijența și se vor elibera de mustrările de conștiință. Deseori, asemenea rugăciuni au ca rezultat faptul că ascultătorii sunt duși pe o treaptă mai joasă din punct de vedere spiritual.
Înainte de a urca la amvon, pastorul ar trebui să se roage lui Dumnezeu în cămăruța lui și să intre într-o legătură strânsă cu El. Acolo, își poate înălța sufletul însetat până la Dumnezeu și poate fi înviorat de roua harului. După aceea, având ungerea Duhului Sfânt, care îi inspiră un simțământ de responsabilitate pentru suflete, el nu-și va lăsa audiența să plece fără a-L prezenta pe Isus Hristos, unica scăpare a celui păcătos. Conștient de faptul că este posibil să nu-i mai întâlnească din nou pe ascultătorii lui, el le va adresa apeluri care vor ajunge la inima lor. Iar Domnul, care cunoaște inima oamenilor, îi va inspira cuvintele, ajutându-l să le rostească așa cum trebuie, la timpul potrivit și cu putere.
Respectul în rugăciune
Unii cred că a se ruga lui Dumnezeu în mod obișnuit, ca și când ar vorbi cu un om, este un semn de umilință. Ei profanează Numele Său când rostesc în rugăciunile lor expresii cum ar fi „Dumnezeule Atotputernic”-- cuvinte sfinte și pline de fior, care nu ar trebui să iasă niciodată de pe buzele cuiva fără un ton umilit și fără un simțământ de respect și venerație.
Un limbaj bombastic nu este potrivit în rugăciune, indiferent dacă este rostită de la amvon, în cercul familiei sau în taină. Îndeosebi cel care se roagă în public ar trebui să folosească un limbaj simplu, așa încât ceilalți să înțeleagă ce se spune și să consimtă cu rugăciunea.
Rugăciunea rostită din inimă și cu credință este auzită în ceruri și primește răspuns pe pământ. Dumnezeu înțelege nevoile oamenilor. El știe ce dorim noi înainte să-I cerem. El vede lupta sufletului cu îndoiala și ispita. El observă sinceritatea celui care se roagă. El va accepta umilința și durerea sufletului. „Iată spre cine Îmi voi îndrepta privirile”, declară El, „spre cel ce suferă și are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de cuvântul Meu” (Isaia 66, 2).
Duhul Sfânt ne inspiră cererile și noi avem privilegiul de a ne ruga cu credință. Trebuie să-I adresăm Domnului nevoile noastre și să cerem împlinirea făgăduințelor Sale cu o asemenea credință, încât cei care ne ascultă să știe că noi am învățat să primim răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune. Ei vor fi încurajați să creadă că Domnul este prezent în adunare și își vor deschide inima pentru a primi binecuvântarea Sa. Încrederea lor în sinceritatea noastră se va mări și vor fi dornici să asculte învățăturile prezentate.
Rugăciunile noastre trebuie să fie pline de duioșie și de dragoste. Când vom dori fierbinte să avem o înțelegere mai profundă și mai vastă a iubirii Mântuitorului, vom striga la Dumnezeu pentru a primi mai multă înțelepciune. Dacă a fost vreodată nevoie de rugăciuni și de predici care răscolesc sufletul, acum este timpul. Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Oh, dacă am putea înțelege așa cum ar trebui cât de mare este nevoia noastră de a-L căuta pe Domnul cu toată inima! Atunci L-am găsi!
Fie ca Dumnezeu să-i învețe pe credincioșii Săi cum să se roage. Profesorii din școlile noastre și pastorii din bisericile noastre să învețe zilnic în școala lui Hristos. Dacă vor face așa, ei se vor ruga cu zel și seriozitate, iar cererile lor vor fi auzite și vor primi răspuns. Atunci, Cuvântul va fi proclamat cu putere.
Atitudinea noastră în rugăciune
Atât în închinarea noastră particulară, cât și în cea publică, atunci când adresăm rugăciunile noastre, avem privilegiul de a îngenunchea înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus, exemplul nostru, „a îngenuncheat, și a început să Se roage” (Luca 22, 41). Despre ucenicii Săi este raportat că, de asemenea, „au îngenuncheat și s-au rugat” (vezi Faptele Apostolilor 9, 40; 20, 36; 21, 5). Pavel a declarat: „Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos” (Ezra 9, 5). Daniel „de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte” (Daniel 6, 10).
Adevăratul respect față de Dumnezeu este determinat de un simțământ al măreției Sale infinite și de înțelegerea faptului că El este prezent. Fiecare inimă ar trebui să fie adânc impresionată de această prezență a Celui Nevăzut. Ora și locul rugăciunii sunt sfinte, deoarece Dumnezeu este prezent acolo și, în timp ce atitudinea și comportamentul nostru exprimă respect, simțământul pe care îl inspiră va fi mai profund. Psalmistul declară: „Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Psalmii 111, 9). Când rostesc Numele acesta, îngerii își acoperă fața. Prin urmare, ce respect ar trebui să manifestăm când rostim acest Nume, noi, care suntem niște oameni căzuți și păcătoși!
Ar fi bine ca atât tinerii, cât și cei în vârstă să mediteze la acele cuvinte ale Scripturii care arată cum ar trebui să fie privit locul în care se manifestă prezența specială a lui Dumnezeu. „Nu te apropia de locul acesta, scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt” (Exod 3, 5). După ce a avut o viziune a îngerilor, Iacov a exclamat: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut… Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28, 16.17).
„Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2, 20).
Rugăciunile discursive, care seamănă cu niște predici, nu sunt necesare și nu-și găsesc locul în public. O rugăciune scurtă, rostită cu fervoare și credință, va sensibiliza inima ascultătorilor, dar, în timpul unei rugăciuni lungi, ei vor aștepta cu nerăbdare, ca și când ar dori ca fiecare cuvânt să fie încheierea ei. Dacă pastorul care rostește o asemenea rugăciune s-ar fi luptat cu Dumnezeu în cămăruța lui până când ar fi simțit cum credința lui se ancorează de făgăduința: „Cereți și vi se va da”, după aceea, în rugăciunea lui publică, ar fi ajuns imediat la subiect, cerând cu ardoare și credință har pentru sine și pentru ascultătorii săi.