În activitatea multor pastori există prea multă predicare și prea puțină lucrare adevărată de la inimă la inimă. Este nevoie de mai multă lucrare personală pentru suflete. Pastorul ar trebui să se apropie de fiecare om cu o simpatie asemenea lui Hristos și să caute să-i trezească interesul față de marile lucruri ale vieții veșnice. Inima oamenilor poate fi la fel de împietrită ca drumurile bătătorite și efortul de a-L prezenta pe Mântuitorul poate să pară inutil, dar, acolo unde logica nu reușește să impresioneze, iar argumentul este lipsit de puterea de a convinge, iubirea lui Hristos, manifestată într-o lucrare de slujire personală, este în stare să înmoaie inima de piatră, așa încât sămânța adevărului să poată prinde rădăcini.
Păstorirea înseamnă mult mai mult decât predicare, ea înseamnă o lucrare personală, serioasă și stăruitoare. Biserica de pe pământ este alcătuită din bărbați și femei supuși greșelii, care au nevoie de o muncă răbdătoare și asiduă, ca să poată fi instruiți și disciplinați pentru a lucra bine în viața aceasta și pentru ca în viața viitoare să fie încununați cu slavă și nemurire. Este nevoie de pastori -- de păstori credincioși, care nici nu-i vor flata pe cei din poporul lui Dumnezeu, nici nu-i vor trata cu asprime, ci îi vor hrăni cu Pâinea vieții. Este nevoie de oameni care simt în viața lor de zi cu zi puterea transformatoare a Duhului Sfânt și cultivă o iubire puternică și neegoistă față de cei pentru care lucrează.
Subpăstorul are de făcut o lucrare care necesită tact, deoarece el este chemat să trateze înstrăinarea, amărăciunea, invidia și gelozia din biserică, iar pentru a pune lucrurile în ordine, va trebui să lucreze în spiritul lui Hristos. Avertizările credincioase trebuie să fie rostite, păcatele să fie mustrate, greșelile să fie îndreptate atât prin predicile rostite de pastor la amvon, cât și printr-o lucrare personală. Inima îndărătnică se poate opune soliei, iar slujitorul lui Dumnezeu poate fi judecat greșit și criticat. În această situație, pastorul să-și aducă aminte că „înțelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică. și roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace” (Iacov 3, 17.18).
Lucrarea slujitorului Evangheliei este aceea de a „pune în lumină înaintea tuturor, care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3, 9). Dacă o persoană care se angajează în această activitate alege o parte ce implică mai puțin sacrificiu de sine, mulțumindu-se să predice și lăsând pe altcineva să îndeplinească lucrarea de păstorire personală, munca lui nu va fi acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Sufletele pentru care a murit Hristos pier din cauza lipsei unei lucrări personale bine orientate, iar acela care, după ce s-a angajat în activitatea pastorală, nu este dispus să îndeplinească lucrarea personală, pe care o impune grija față de turmă, și-a înțeles greșit chemarea.
Pastorul trebuie să stăruie la timp și ne la timp, fiind gata să observe și să folosească fiecare ocazie favorabilă progresului lucrării lui Dumnezeu. A stărui „la timp” înseamnă a fi receptiv la privilegiile care se ivesc în orele de închinare din cămin și în ocaziile în care oamenii conversează pe teme religioase. Iar a stărui „ne la timp” înseamnă a fi gata oriunde, la gura sobei, la câmp, pe drum, în piață, pentru a îndrepta gândurile oamenilor, într-o manieră potrivită circumstanțelor, spre marile subiecte ale Bibliei, îndemnându-i cu un spirit duios și fierbinte să respecte cerințele lui Dumnezeu. Foarte multe asemenea ocazii favorabile sunt lăsate să treacă nefolosite, deoarece oamenii sunt convinși că nu este momentul potrivit. Dar cine știe care ar putea fi efectul unul apel înțelept adresat conștiinței? Este scris: „Dimineața, seamănă-ți sămânța, și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11, 6). Cel care seamănă semințele adevărului poate avea inima împovărată și, uneori, eforturile lui pot părea fără rezultat. Dar, dacă este credincios, va vedea roadele muncii lui, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu declară: „Cel ce umblă plângând când aruncă sămânța se întoarce cu veselie când își strânge snopii” (Psalmii 126, 6).
Vizitele în cămin
După ce un pastor a prezentat solia Evangheliei de la amvon, lucrarea lui este doar la început. Există o lucrare personală, pe care trebuie să o îndeplinească. El trebuie să-i viziteze pe oameni în casele lor, vorbind și rugându-se cu ei, cu seriozitate și umilință. Sunt familii care nu vor fi convinse niciodată de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ispravnicul harului Său nu merge în casele lor pentru a le îndruma pe calea spre ceruri. Dar inima celor care îndeplinesc această lucrare trebuie să bată la unison cu inima lui Hristos.
Porunca: „Ieși la drumuri și la garduri, și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa” are o semnificație foarte cuprinzătoare. Pastorii trebuie să prezinte adevărul în cămine, apropiindu-se de aceia pentru care lucrează, iar dacă vor conlucra cu Dumnezeu în acest fel, El îi va înzestra cu putere spirituală. Hristos îi va călăuzi în activitatea lor, inspirându-le cuvinte care vor pătrunde adânc în inima ascultătorilor.
Fiecare pastor are privilegiul de a fi capabil să spună asemenea apostolului Pavel: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu”. „N-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case… pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 20, 27.20.21).
Mântuitorul nostru a mers din casă în casă, vindecându-i pe cei bolnavi, mângâindu-i pe cei ce plângeau, liniștindu-i pe cei tulburați și aducându-le pace acelora care erau nemângâiați. El a luat copilașii în brațele Sale, i-a binecuvântat și le-a adresat mamelor istovite cuvinte de speranță și mângâiere. Cu o duioșie și o delicatețe neobosită, El a răspuns la toate necazurile și suferințele omenești. El nu a trudit pentru Sine, ci pentru alții. Domnul Isus a fost un slujitor al tuturor. Mâncarea și băutura Sa au fost să le aducă speranță și putere tuturor celor pe care îi întâlnea. În timp ce ascultau adevărurile Sale, așa de diferite de tradițiile și dogmele învățate de rabini, speranța răsărea în inima oamenilor. În învățătura Sa erau o seriozitate și un zel care o făceau să se întipărească în mintea lor cu o putere convingătoare.
Aș dori să le spun fraților mei pastori: Intrați în legătură cu oamenii printr-o lucrare personală și mergeți acolo unde se află ei. Familiarizați-vă cu ei. Această lucrare nu poate fi făcută de la distanță. Banii împrumutați sau dăruiți nu o pot realiza. Predicile de la amvon nu o pot îndeplini. Învățarea Scripturilor în cămine: iată lucrarea unui evanghelist, iar această lucrare trebuie să fie unită cu predicarea. Dacă această lucrare este trecută cu vederea, predicarea va fi într-o mare măsură un eșec.
Cei care caută adevărul au nevoie să li se adreseze cuvinte spuse la timp, deoarece Satana le vorbește prin ispitele lui. Dacă, atunci când încercați să ajutați pe cineva, sunteți respinși, treceți cu vederea acest fapt. Dacă vi se pare că munca voastră nu realizează decât puțin bine, nu vă descurajați. Continuați să lucrați, fiți prudenți, gândiți-vă când trebuie să vorbiți și când trebuie să păstrați tăcerea, vegheați asupra oamenilor, pentru că ei trebuie să dea socoteală, și fiți atenți la amăgirile lui Satana, ca să nu fiți îndepărtați de la datorie. Nu îngăduiți ca dificultățile să vă descurajeze sau să vă intimideze. Întâmpinați și biruiți aceste dificultăți cu o hotărâre cutezătoare. Semănați sămânța cu încredere și generozitate.
Succesul vostru depinde într-o mare măsură de maniera în care îi salutați pe oameni, când îi vizitați. Când salutați o persoană, puteți să-i strângeți mâna în așa fel încât să-i câștigați încrederea imediat sau așa de rece, încât să creadă că nu aveți nici un interes față de ea.
Noi nu ar trebui să ne comportăm ca și când faptul că intrăm în legătură cu cei săraci ar fi o umilire din partea noastră. Ei sunt tot așa de prețioși în ochii lui Dumnezeu ca noi, iar comportamentul nostru trebuie să arate că și noi îi prețuim în același fel. Îmbrăcămintea noastră să fie simplă, așa încât, atunci când îi vizităm, cei săraci să nu se simtă stânjeniți de contrastul dintre înfățișarea noastră și înfățișarea lor. Adesea, cei săraci au parte de foarte puțină bucurie, prin urmare, de ce să nu aducă slujitorii lui Dumnezeu raze de lumină în casele lor? Noi avem nevoie de simpatia duioasă a Domnului Isus, iar dacă o vom avea, vom putea să găsim calea spre inimi.