Vindecarea este însăși esența Evangheliei, iar Mântuitorul ar dori ca slujitorii Lui să-i îndemne pe cei bolnavi, pe cei disperați și necăjiți să se încreadă în puterea Sa. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie niște mijloacele ale harului Său și El vrea ca ei să exercite puterea Sa vindecătoare. Lucrarea lor este aceea de a-i duce pe cei bolnavi și suferinzi la Mântuitorul, purtându-i pe brațele credinței. Ei ar trebui să trăiască așa de aproape de Dumnezeu și să descopere în viața lor efectul adevărului Său așa de clar, încât Dumnezeu să-i poată face să fie un mijloc de binecuvântare a acelora care au nevoie de vindecare, atât spirituală, cât și trupească.
Este privilegiul nostru să ne rugăm pentru bolnavi, să-i ajutăm să se prindă de funia credinței. Îngerii lui Dumnezeu sunt foarte aproape de cei care slujesc omenirii suferinde. Ambasadorul consacrat al lui Hristos, care, atunci când este chemat de cei bolnavi, se străduiește să le îndrepte atenția asupra realităților divine, îndeplinește o lucrare ale cărei rezultate vor rămâne pentru veșnicie. Când se apropie de cei bolnavi, aducându-le mângâierea unei speranțe dobândite prin credința în Domnul Hristos și mângâierea făgăduințelor divine, propria experiență devine mai bogată și tot mai bogată în ce privește puterea spirituală.
Cu o conștiință sensibilizată, multe suflete necăjite, care îndură suferințe fizice ca rezultat al unei păcătuiri continue, vor striga: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul! Fă din mine copilul Tău!” Acesta este momentul când pastorul, fiind puternic în credință, trebuie să fie gata să-i spună suferindului că există speranță pentru cel care se pocăiește, că toți cei care doresc nespus ajutorul și acceptarea pot găsi eliberare și pace în Domnul Isus. Cel care îi vestește Evanghelia, cu blândețe și iubire, sufletului necăjit, care are o nevoie așa de mare de solia ei de speranță, este solul Aceluia care S-a jertfit pe Sine pentru omenire. Când adresează cuvinte folositoare și potrivite și când înalță rugăciuni pentru cel ce zace pe patul suferinței, Domnul Isus Însuși este cel care vorbește. Dumnezeu vorbește prin buzele omenești. Inima este impresionată. Natura omenească este adusă în contact cu divinitatea.
Pastorul ar trebui să înțeleagă din experiență că puterea mângâietoare a harului lui Hristos aduce sănătate, pace și bucurie deplină. El ar trebui să-L cunoască pe Hristos ca fiind Acela care i-a chemat pe toți cei trudiți și împovărați să vină la El și să găsească odihnă. Pastorul să nu uite niciodată că prezența iubitoare a Mântuitorului este continuu alături de fiecare persoană rânduită de Dumnezeu să împartă binecuvântări spirituale. Amintirea acestui fapt va conferi vitalitate credinței și stăruinței lui în rugăciunile pe care le înalță.
Astfel, pastorul poate să le ofere celor care îi cer ajutorul puterea dătătoare de viață a adevărului lui Dumnezeu. El poate vorbi despre cuvintele vindecătoare spuse de Domnul Hristos, poate îndrepta gândurile celor bolnavi spre Acela care este Marele Medic, Lumina și Viața, Mângâierea și Speranța. El le poate spune că nu trebuie să dispere, că Mântuitorul îi iubește și că, dacă I se consacră Lui, vor avea iubirea Sa, harul Său și puterea Sa susținătoare. Pastorul să-i îndemne să se încreadă în făgăduințele lui Dumnezeu, știind că Acela care a făcut aceste făgăduințe este Prietenul nostru cel mai bun și cel mai loial. În timp ce se străduiește să le îndrepte mintea spre ceruri, el va descoperi că gândul la simpatia duioasă a Aceluia care știe pe deplin cum să aplice balsamul vindecător le va inspira celor bolnavi un simțământ de pace și liniște.
Vindecătorul divin este prezent în camera bolnavilor. El aude fiecare cuvânt al rugăciunilor care Îi sunt adresate cu simplitatea unei credințe adevărate. Ucenicii Săi de astăzi trebuie să se roage pentru bolnavi tot așa de direct cum s-au rugat ucenicii din vechime. și vor avea loc vindecări, deoarece „rugăciunea făcută cu credință va mântui pe cel bolnav” (Iacov 5, 15).
În Cuvântul lui Dumnezeu, avem sfaturi cu privire la rugăciunea specială pentru vindecarea celor bolnavi. Dar înălțarea unor asemenea rugăciuni este actul cel mai solemn și nu ar trebui să fie făcută fără o considerare atentă. În multe ocazii de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor, ceea ce se numește credință nu este altceva decât o încumetare.
Multe persoane aduc boala asupra lor prin propria îngăduință de sine. Ele nu au trăit în conformitate cu legile naturii sau cu principiile unei curății stricte. Altele au desconsiderat legile sănătății, în ce privește obiceiurile legate de alimentație, îmbrăcăminte și muncă. Adesea, unele forme ale viciului produc slăbiciunea minții sau a trupului. Dacă aceste persoane ar primi binecuvântarea sănătății, multe dintre ele ar continua să urmeze aceeași cale a încălcării nepăsătoare a legilor naturale și spirituale ale lui Dumnezeu, gândind că, dacă Dumnezeu le răspunde la rugăciune, vindecându-le, ele sunt libere să-și continue practicile nesănătoase și să-și îngăduie apetitul pervertit fără nici o restricție. Dacă ar face o minune de vindecare a acestor persoane, Dumnezeu ar încuraja păcatul.
Dacă oamenii nu sunt învățați și să renunțe la practicile lor nesănătoase, a-i învăța să privească la Dumnezeu ca vindecător al infirmităților lor este o muncă irosită. Pentru a primi binecuvântarea Sa, ca răspuns la rugăciune, ei trebuie să înceteze să facă răul și să învețe să facă binele. Locul în care trăiesc trebuie să fie igienic, iar obiceiurile vieții lor de zi cu zi să fie corecte. Ei trebuie să trăiască în armonie cu legile lui Dumnezeu, atât cu legile legate de sănătate, cât și cu legile spirituale.
Mărturisirea păcatului
Celor care doresc să se înalțe rugăciuni pentru refacerea sănătății, trebuie să li se explice clar că încălcarea legilor lui Dumnezeu, atât a celor legate de sănătate, cât și a celor spirituale, este păcat și că, pentru a primi binecuvântarea Sa, păcatul trebuie să fie mărturisit și părăsit.
Sfintele Scripturi ne îndeamnă: „Mărturisiți-vă unii altora păcatele, și rugați-vă unii pentru alții, ca să fiți vindecați” (Iacov 5, 16). Celui care solicită să se înalțe rugăciuni pentru el, să i se spună astfel: „Noi nu cunoaștem ce este în inima ta și nici nu știm secretele vieții tale. Acestea sunt cunoscute doar de tine și de Dumnezeu. Dacă te pocăiești de păcatele tale, datoria ta este să le mărturisești”.
Păcatul care are un caracter particular trebuie să-I fie mărturisit Domnului Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om. Deoarece, „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2, 1). Fiecare păcat este o ofensă împotriva lui Dumnezeu și trebuie să-I fie mărturisit Lui prin Hristos. Fiecare păcat făcut în public trebuie să fie mărturisit tot în public. Greșeala făcută față de un semen trebuie să-i fie mărturisită chiar aceluia care a fost ofensat. Dacă acela care caută vindecarea s-a făcut vinovat de vorbirea de rău, dacă a semănat discordie în cămin, între vecini sau în biserică și a determinat înstrăinarea și disensiunile, dacă prin vreo practică greșită i-a condus pe alții la păcat, el trebuie să-și mărturisească aceste rele atât înaintea lui Dumnezeu, cât și înaintea celor pe care i-a ofensat. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1, 9).
După ce greșelile sunt îndreptate, putem să-I prezentăm Domnului nevoile celor bolnavi, cu o credință liniștită, așa cum ne îndrumă Duhul Său. El cunoaște pe fiecare om pe nume și Se îngrijește de fiecare, ca și când nu ar mai exista nici un alt om pe pământ pentru care L-a dat pe singurul Său Fiu. Pentru că iubirea lui Dumnezeu este așa de mare și așa de neschimbătoare, bolnavii trebuie să fie încurajați să se încreadă în El și să fie voioși. Îngrijorarea cu privire la propria persoană tinde să provoace slăbiciune și boală. Dacă bolnavii se vor ridica deasupra deprimării și a confuziei, șansele lor de vindecare vor fi mai bune, căci „ochiul Domnului privește peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui” (Psalmii 33, 18).
Supunerea față de voia lui Dumnezeu
Când ne rugăm pentru bolnavi, ar trebui să ne amintim că „nu știm cum trebuie să ne rugăm” (Romani 8, 26). Noi nu știm dacă binecuvântarea pe care o dorim va fi lucrul cel mai bun sau nu. Prin urmare, rugăciunile noastre trebuie să conțină acest gând: „Doamne, Tu știi fiecare taină a sufletului. Tu cunoști bine aceste persoane. Domnul Isus, Mijlocitorul lor, și-a dat viața pentru ele. Iubirea Sa pentru ele este mai mare decât va putea fi vreodată iubirea noastră. Prin urmare, dacă este spre slava Ta și spre binele celor suferinzi, noi Îți cerem, în Numele lui Isus, ca ele să fie vindecate. Dacă nu va fi voia Ta ca ele să fie vindecate, noi Îți cerem ca harul Tău să le aducă mângâiere și prezența Ta să le susțină în suferințele lor”.
Dumnezeu știe sfârșitul de la început. El cunoaște bine inima fiecărui om. El cunoaște fiecare taină a sufletului. El știe dacă aceia pentru care se înalță rugăciunea vor fi sau nu vor fi în stare să suporte încercările care vor veni asupra lor, dacă ar trăi. El știe dacă viața lor va fi o binecuvântare sau un blestem pentru ei înșiși și pentru lume. Acesta este un motiv datorită căruia, în timp ce înălțăm cererile noastre cu stăruință, trebuie să spunem: „Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22, 42). În grădina Ghetsemani, Domnul Isus a adăugat aceste cuvinte care exprimă supunerea față de înțelepciunea și voia lui Dumnezeu, când S-a rugat: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39). Dacă aceste cuvinte au fost potrivite pentru Fiul lui Dumnezeu, cu cât mai potrivite sunt ele pe buzele unor muritori, limitați și supuși greșelii!
Se cuvine să-I încredințăm Înțeleptului nostru Tată ceresc dorințele noastre și apoi, cu o încredere deplină, să lăsăm totul în grija Sa. Noi știm că, dacă Îi cerem ceva în acord cu voia Sa, Dumnezeu ne răspunde. Dar nu este bine să ne prezentăm cererile cu insistență, fără să manifestăm un spirit de supunere. Rugăciunile noastre nu trebuie să ia forma unei porunci, ci pe aceea a unei mijlociri.
Există situații în care Dumnezeu lucrează în mod hotărât pentru refacerea sănătății, prin puterea Sa divină. Dar nu toți bolnavii sunt vindecați. Mulți sunt lăsați să adoarmă în Isus. Pe insula Patmos, Ioan a fost îndemnat să scrie: „«Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!» -- «Da», zice Duhul, «ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!»” (Apocalipsa 14, 13). Din aceste cuvinte, înțelegem că, dacă o persoană nu este vindecată, nu trebuie să fie judecată ca fiind lipsită de credință, din acest motiv.
Toți dorim un răspuns imediat și direct la rugăciunile noastre și, atunci când răspunsul întârzie sau vine într-o formă neașteptată, suntem ispitiți să ne descurajăm. Dar Dumnezeu este prea înțelept și prea bun ca să ne răspundă întotdeauna la rugăciuni exact în momentul și exact în felul în care dorim noi. El va face pentru noi mai mult și mai bine decât să aducă la îndeplinire toate dorințele noastre. și pentru că ne putem încrede în înțelepciunea și iubirea Sa, nu ar trebui să-I cerem să cedeze în fața voinței noastre, ci să căutăm să ne integrăm în planul Său și să îl aducem la îndeplinire. Dorințele și interesele noastre trebuie să se piardă în voința Sa.
Aceste experiențe care pun la încercare credința sunt pentru binele nostru. Prin ele, se dovedește în mod evident dacă avem o credință sinceră și adevărată, care se bazează doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, sau dacă avem o credință nesigură și schimbătoare, care depinde de circumstanțe. Trebuie să lăsăm ca răbdarea să-și aducă la îndeplinire lucrarea ei desăvârșită, amintindu-ne că în Sfintele Scripturi sunt făgăduințe prețioase pentru aceia care așteaptă intervenția Domnului.
Nu toți înțeleg aceste principii. Mulți dintre cei care cer mila vindecătoare a Domnului cred că, dacă nu primesc un răspuns direct și imediat la rugăciunile lor, credința lor este deficitară. Din acest motiv, cei care sunt slăbiți de boală au nevoie să fie sfătuiți cu înțelepciune, ca să poată acționa prevăzător. Ei nu trebuie să-și desconsidere datoria față de prietenii lor, care ar putea să le supraviețuiască, sau să neglijeze folosirea mijloacelor naturale de refacere a sănătății.
Adesea, există pericolul de a greși în această privință. Crezând că vor fi vindecați ca răspuns la rugăciune, unii se tem să facă orice ar putea să pară o lipsă de credință. Dar ei nu trebuie să neglijeze să-și pună toate lucrurile în ordine, așa cum ar dori să fie, dacă ar urma să moară. De asemenea, nu ar trebui să se teamă să exprime cuvintele de încurajare sau de sfătuire, pe care ar dori să le spună celor dragi în clipa despărțirii.
Mijloacele de tratament
Cei care caută vindecarea prin rugăciune nu trebuie să neglijeze folosirea mijloacelor naturale de tratament care se află la îndemâna lor. Folosirea unor asemenea remedii pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziție, pentru a alina durerea și pentru a ajuta natura în lucrarea ei de vindecare nu este o negare a credinței. A coopera cu Dumnezeu și a se așeza în condițiile cele mai favorabile pentru vindecare nu constituie o negare a credinței. Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a obține o cunoaștere a legilor vieții. Această cunoaștere a fost așezată la îndemâna noastră. Noi trebuie să folosim fiecare mijloc favorabil pentru refacerea sănătății, fiecare avantaj posibil, lucrând în armonie cu legile naturii. După ce ne-am rugat pentru vindecarea celor bolnavi, putem să lucrăm cu mai multă energie, mulțumindu-I lui Dumnezeu că avem privilegiul de a coopera cu El și cerându-I să binecuvânteze mijloacele pe care El Însuși le-a pregătit.
Noi avem aprobarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru folosirea mijloacelor de tratament. Când Ezechia, împăratul lui Israel, era bolnav, profetul lui Dumnezeu i-a adus solia că va muri. El a strigat spre Domnul, iar Domnul l-a auzit pe slujitorul Său și i-a trimis solia că viața lui va fi prelungită cu cincisprezece ani. Deși un singur cuvânt al lui Dumnezeu ar fi putut să-L vindece pe Ezechia într-o clipă, au fost date îndrumări speciale: „Să se aducă o turtă de smochine și s-o întindă peste bubă, și Ezechia va trăi” (Isaia 38, 21).
Cu o ocazie, Domnul Hristos a uns ochii unui orb cu tină și i-a poruncit: „Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului... El s-a dus, s-a spălat și s-a întors văzând bine” (Ioan 9, 7). Vindecarea a putut să fie făcută doar prin puterea Marelui Vindecător și totuși Domnul Hristos a folosit mijloace naturale simple. Chiar dacă nu a încurajat tratamentul medicamentos, El a aprobat folosirea remediilor naturale și simple.
După ce ne-am rugat pentru vindecarea celor bolnavi, oricare ar fi rezultatul, să nu ne pierdem credința în Dumnezeu. Dacă suntem chemați să ne confruntăm cu întristarea, să acceptăm paharul amar, aducându-ne aminte că o mână cerească o ține la buzele noastre. Iar dacă sănătatea este redată, să nu se uite faptul că acela care a primit vindecarea are o nouă obligație față de Creator. Când cei zece leproși au fost vindecați, numai unul s-a întors să-L găsească pe Domnul Isus și să-I dea slavă. Nici unul dintre noi să nu fie asemenea celorlalți nouă nerecunoscători, a căror inimă nu a fost impresionată de mila lui Dumnezeu. „Orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1, 17). -- The Ministry of Healing, 227-233.