Cele mai mari biruințe pentru cauza lui Dumnezeu nu sunt rezultatul unor argumente elaborate, al facilităților ample, al influenței vaste sau al abundenței de mijloace financiare, ci ele sunt obținute în camera de audiență a lui Dumnezeu, când oamenii credinței se sprijină cu stăruință și în agonie pe brațul Său puternic.
Cât de puternice sunt adevărata credință și adevărata rugăciune! Ele sunt ca mâinile cu care rugătorul se prinde de puterea Iubirii Infinite. A avea credință înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, a crede că El ne iubește și știe ce este spre binele nostru. Prin urmare, în loc de a merge pe propria cale, credința ne determină să alegem calea Sa. În locul ignoranței noastre, ea acceptă înțelepciunea Sa; în locul slăbiciunii noastre, puterea Sa; în locul păcătoșeniei noastre, neprihănirea Sa. Viața noastră, noi înșine suntem deja ai Săi, credința recunoaște dreptul Său de proprietate și primește binecuvântările ei. Adevărul, dreptatea, curăția morală sunt evidențiate ca fiind secretele succesului în viață. Dar credința este cea care ne pune în posesia acestor atribute. Fiecare îndemn sau aspirație spre bine este darul lui Dumnezeu. Credința primește de la Dumnezeu acea unică viață care poate produce adevărata creștere și eficiență.
„Ceea ce câștigă biruință asupra lumii este credința noastră” (1 Ioan 5, 4). Credința este cea care ne face în stare să privim dincolo de prezent, cu toate răspunderile și grijile lui, spre marele viitor, când tot ce ne pune în încurcătură acum va deveni clar. Credința Îl vede pe Domnul Isus stând la dreapta lui Dumnezeu ca Mijlocitor al nostru. Credința privește casele pe care Domnul Hristos S-a dus să le pregătească pentru cei care Îl iubesc. Credința vede mantia și coroana care sunt pregătite pentru cel biruitor și aude cântecul celor răscumpărați.
Credința desăvârșită, supunerea eului față de Dumnezeu și încrederea simplă în făgăduințele Sale trebuie să fie o parte a experienței fiecărui pastor. Numai dacă are această experiență pastorul le poate prezenta cu claritate subiectul credinței acelora care se îndoiesc și sunt neîncrezători.
Credința nu este un sentiment. „și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11, 1). Adevărata credință nu este asociată în nici un fel cu încumetarea. Numai cel care are adevărata credință este ferit de încumetare, deoarece încumetarea este contrafacerea lui Satana pentru credință.
Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade prin ascultare. Încumetarea, de asemenea, cere împlinirea făgăduințelor, dar le folosește așa cum le-a folosit Satana spre a scuza nelegiuirea. Credința i-ar fi determinat pe primii noștri părinți să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să respecte poruncile Sale. Încumetarea i-a determinat să încalce Legea Sa, crezând că marea Sa iubire îi va salva de consecințele păcatului lor. Nu credința este cea care cere favoarea Cerului, fără a se conforma condițiilor prin care urmează a fi acordată mila.
A vorbi despre religie doar ocazional și a te ruga fără foamea sufletului și fără o credință vie nu valorează nimic. O credință formală, care Îl acceptă pe Hristos doar ca Mântuitor al lumii, nu va putea să aducă niciodată vindecare pentru suflet. Credința care duce la mântuire nu este doar un consimțământ intelectual acordat adevărului. Cel care așteaptă să cunoască totul înainte de a-și exercita credința nu va primi binecuvântarea de la Dumnezeu.
Nu este suficient să crezi ceva despre Hristos, noi trebuie să credem în El. Singura credință care ne va fi de folos este aceea care Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor personal și prin care ne însușim meritele Sale. Mulți tratează credința ca pe o părere. Dar credința mântuitoare este un contract prin care cei care Îl primesc pe Hristos se alătură într-o relație cu Dumnezeu, bazată pe legământ. O credință vie înseamnă o creștere a puterii, o încredere deplină, prin care sufletul devine o forță biruitoare.
Necredința și îndoiala
Credința acceptă Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărat, fără a cere să înțeleagă semnificația experiențelor dificile care vin. Dar mulți au o credință mică. Ei se tem în permanență și își imaginează necazuri. Ei sunt înconjurați zi de zi de dovezile iubirii lui Dumnezeu și se bucură de bunătățile providenței Sale, dar trec cu vederea toate aceste binecuvântări. Iar dificultățile pe care le întâmpină, în loc să-i conducă la Dumnezeu, îi despart de El, producându-le neliniște și nemulțumire.
Oare fac ei bine când sunt așa de necredincioși? Isus este prietenul lor. Tot Cerul este interesat de binele lor, iar ei se tem și protestează, întristându-L pe Duhul Sfânt. Noi trebuie să credem nu pentru că vedem sau simțim că Dumnezeu ne aude. Noi trebuie să ne încredem în făgăduințele Sale. Când venim la El cu credință, trebuie să credem că fiecare rugăciune ajunge la inima lui Hristos. După ce am cerut binecuvântarea Sa, trebuie să credem că o primim și să-I mulțumim că o avem. Apoi, să începem să ne îndeplinim îndatoririle, cu siguranța că binecuvântarea ne va fi trimisă atunci când avem cea mai mare nevoie de ea. Dacă am învățat să procedăm astfel, vom ști că rugăciunile noastre primesc răspuns. Dumnezeu va face pentru noi „nespus mai mult decât cerem sau decât gândim noi”, „potrivit cu bogăția slavei Sale”, „după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efeseni 3, 20.16.19).
Adesea, viața creștinului este plină de pericole, iar datoria i se pare greu de îndeplinit. El își imaginează o ruină iminentă în față și sclavie și moarte înapoi. Totuși vocea lui Dumnezeu îi spune cu claritate: Mergeți înainte. Să ne supunem poruncii, chiar dacă privirile noastre nu pot pătrunde întunericul. Obstacolele care împiedică progresul nostru nu vor dispărea niciodată din fața unei persoane care stă pe loc, plină de îndoială. Cei care amână ascultarea până când toate incertitudinile vor dispărea și până când nu va mai fi nici un risc de a da greș sau de a fi biruiți nu vor asculta niciodată. Credința privește dincolo de dificultăți și se bazează pe ceea ce nu se vede, chiar pe Cel ce este Atotputernic, prin urmare ea nu poate fi înfrântă. Acești lucrători să-și mențină încrederea cu fermitate, de la început până la sfârșit, aducându-și aminte că lumina adevărului lui Dumnezeu trebuie să strălucească în mijlocul întunericului care învăluie lumea noastră.
În slujba lui Dumnezeu nu există nimic care să producă descurajare. Credința lucrătorului consacrat trebuie să reziste la fiecare încercare la care este supusă. Dumnezeu poate și dorește să le ofere slujitorilor Săi toată puterea de care au nevoie și să le dea înțelepciunea necesară în diferitele situații în care se află. Dumnezeu va face mai mult decât cele mai înalte așteptări ale celor care își pun încrederea în El.
Domnul Isus nu ne cere să-L urmăm, pentru ca după aceea să ne părăsească. Dacă ne consacrăm viața în slujba Sa, nu vom fi niciodată într-o situație pentru care Dumnezeu nu a prevăzut dinainte resursele necesare. Oricare ar fi situația în care ne aflăm, noi avem un Sfătuitor sigur. Oricare ar fi necazul nostru, întristarea sau însingurarea, noi avem un Prieten plin de simpatie. Dacă greșim din neștiință, Domnul Hristos nu ne părăsește. Vocea Sa, distinctă și clară, este auzită spunând: „Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14, 6). „Căci el va izbăvi pe săracul care strigă și pe nenorocitul care n-are ajutor” (Psalmii 72, 12).
„Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 25, 3). Brațul Celui Atotputernic este întins pentru a ne călăuzi înainte și tot înainte. Domnul spune: Mergeți înainte. Eu vă voi trimite ajutor. Însuși faptul că voi cereți aduce slavă Numelui Meu și veți primi. Cei care urmăresc să vadă când dați greș vor vedea totuși Cuvântul Meu triumfând glorios. „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21, 22).
Dumnezeu nu va îngădui niciodată ca lumea să fie lipsită de oameni capabili să deosebească binele de rău, neprihănirea de nelegiuire. El are oameni pe care i-a rânduit să stea în prima linie de bătaie în timpuri de criză.