M-am născut la Gorham, statul Maine, în data de 26 noiembrie 1827. Părinții mei, Robert și Eunice Harmon, locuiau de mulți ani în acest stat. Ei deveniseră încă din tinerețe membri devotați și serioși ai Bisericii Metodiste Episcopale, în care, timp de patruzeci de ani, au avut o contribuție remarcabilă în lucrarea de convertire a păcătoșilor și în promovarea cauzei lui Dumnezeu. În vremea aceasta, părinții mei au avut bucuria de a-și vedea toți copiii, în număr de opt, convertiți și strânși în staulul lui Hristos.
Accidentul
Pe vremea când eram doar un copil, părinții mei s-au mutat din Gorham la Portland, statul Maine. Aici, la vârsta de nouă ani, mi s-a întâmplat un accident care avea să-mi influențeze întreaga viață. Eram împreună cu sora mea geamănă și cu o colegă de școală. Tocmai traversam o piață a orașului Portland, când o fată de aproximativ treisprezece ani, supărată dintr-un motiv neînsemnat, a aruncat în mine cu o piatră care m-a lovit la nas. Lovitura m-a amețit și am căzut la pământ într-o stare de inconștiență totală.
Când mi-a revenit cunoștința, mă aflam în magazinul unui comerciant. Un domn amabil s-a oferit să mă ducă acasă cu șareta lui, dar eu, nedându-mi seama de starea de slăbiciune în care eram, i-am spus că prefer să merg pe jos. Nici unul dintre cei din preajmă nu s-a gândit că rana suferită era chiar atât de gravă, și mi-au dat voie să plec, dar, după ce am parcurs doar câțiva zeci de metri, am căzut la pământ într-o stare de confuzie și leșin. Sora mea geamănă și o colegă de școală m-au transportat până acasă.
Nu-mi amintesc nimic din cele întâmplate în zilele de după accident. Mama mi-a spus că, timp de trei săptămâni, am fost ruptă de tot ce era în jur și am zăcut într-o stare de amorțire. Nimeni, cu excepția ei, nu mai credea că e posibil să mă vindec, dar, din motive necunoscute, mama era convinsă că voi trăi.
Când mi-a revenit cunoștința, mi s-a părut că mă trezesc dintr-un somn. Nu mi-am amintit de accident și nu am știut care era cauza suferinței mele. Au confecționat un pat special pentru mine, care semăna cu un leagăn mare, și am zăcut multe săptămâni. Pierdusem din greutate și ajunsesem aproape ca un schelet.
Atunci am început să mă rog Domnului, cerându-I să mă pregătească pentru moarte. Când ne vizitau familia, prietenii noștri creștini o întrebau pe mama dacă mi-a vorbit despre moarte. Eu auzeam de nenumărate ori aceste cuvinte și mă tulburau. Am dorit să devin creștină și m-am rugat stăruitor pentru iertarea păcatelor. După aceea, am simțit o pace deplină și i-am iubit pe toți, dorind ca fiecare să fie iertat de păcatele lui și să-L iubească pe Domnul Isus așa cum Îl iubeam eu.
Mi-am recăpătat puterile foarte greu. Când am fost în stare să ies la joacă împreună cu prietenii mei, am fost nevoită să învăț lecția amară că înfățișarea noastră influențează adesea felul în care suntem tratați de semeni.
Educația școlară
Sănătatea mea părea ruinată pentru totdeauna. Timp de doi ani nu am putut respira pe nas și nu am fost capabilă să frecventez școala, decât foarte puțin. Mi se părea imposibil să studiez și să memorez ce învățam. Fata care îmi provocase nenorocirea a fost numită de profesorul nostru să fie supraveghetoarea mea, iar una dintre îndatoririle ei era aceea de a mă ajuta să scriu și să învăț lecțiile de la școală. Ea părea că regretă mereu cu sinceritate marea suferință pe care mi-o pricinuise, deși eu eram întotdeauna atentă să nu-i amintesc nimic despre aceasta. Era o fată sensibilă și răbdătoare cu mine și se întrista când mă vedea chinuindu-mă să înving dificultățile serioase cu care mă confruntam în încercarea de a obține o educație școlară.
Sistemul meu nervos era slăbit, iar mâna îmi tremura așa de tare, încât cu greu reușeam să fac mici progrese la scriere. Nu puteam realiza mai mult de câteva simple copieri de mână, scrise cu o caligrafie distorsionată. Când încercam să mă concentrez la citit, literele începeau să se învălmășească înaintea ochilor mei. Pe frunte îmi apăreau broboane mari de sudoare și mă cuprindea o stare de amețeală și de slăbiciune. Tușeam foarte tare, și întregul meu sistem nervos părea epuizat.
Profesorii m-au sfătuit să renunț la școală și să îmi reiau studiile mai târziu, când starea sănătății mele avea să fie mai bună. Cea mai cumplită frământare a copilăriei mele a fost aceea de a ceda stării de slăbiciune și de a mă hotărî să las școala, renunțând la speranța de a mai obține vreodată o educație.