În luna martie 1840, William Miller a vizitat localitatea Portland, din statul Maine, prezentând o serie de prelegeri despre a doua venire a lui Hristos. Aceste prelegeri au stârnit un interes deosebit, iar biserica din strada Casco, unde aveau loc adunările, era supraaglomerată zi și noapte. Atmosfera întrunirilor nu era caracterizată de un spirit de agitație necontrolată, ci mai degrabă de o solemnitate profundă, care pătrundea în sufletul ascultătorilor. Interesul mare față de predicile lui Miller nu s-a limitat doar la locuitorii orașului Portland, ci nenumărați oameni veneau zi de zi din satele aflate în apropiere, aducându-și prânzul în coșulețe și rămânând la biserică de dimineața și până seara, la încheierea adunării.
Am participat și eu la aceste adunări împreună cu prietenii mei. Domnul Miller prezenta profețiile, una după alta, cu o precizie care inspira convingere. El trata îndeosebi perioadele profetice și aducea multe dovezi în argumentarea poziției lui. Apoi, apelurile lui puternice și solemne, precum și îndemnurile adresate celor care nu erau pregătiți, impresionau mulțimea care părea fascinată.
Primele impresii
Cu patru ani înainte, în timp ce eram în drum spre școală, luasem întâmplător de pe jos o bucățică de hârtie pe care scria că un domn din England predica învățătura că pământul urma să fie nimicit în aproximativ treizeci de ani. Am luat hârtia acasă și am citit-o familiei. Când meditam la evenimentul prezis, eram cuprinsă de groază. Timpul mi se părea prea scurt pentru convertirea și mântuirea lumii. Cuvintele scrise pe bucățica aceea de hârtie au avut o impresie atât de profundă asupra mea, încât, în nopțile următoare, abia am reușit să dorm. Mă rugam în continuu să fiu pregătită pentru venirea lui Isus.
Eu fusesem învățată că, înainte de venirea Mântuitorului pe norii cerului, trebuia să treacă o perioadă de o mie de ani, dar acum ascultam vestea uimitoare că Domnul Hristos urma să vină în anul 1843, ceea ce însemna că mai rămăsese un timp foarte scurt.
O reînviorare spirituală
Au fost organizate adunări speciale, iar celor păcătoși li se oferea posibilitatea de a-L căuta pe Mântuitorul și de a se pregăti pentru evenimentele cutremurătoare, care urmau să aibă loc în curând. În întregul oraș se răspândiseră atât credința, cât și teama. În majoritatea denominațiunilor se declanșase o stare generală de înviorare spirituală. Erau organizate multe adunări de rugăciune, deoarece toți simțeau, într-o măsură mai mică sau mai mare, influența izvorâtă din solia apropiatei veniri a lui Hristos.
Când cei ce se simțeau păcătoși și doreau mântuirea erau invitați să vină în față, răspundeau sute de oameni. Iar eu, alături de ceilalți, căutam să-mi fac loc prin mulțimea aglomerată, pentru a mă afla în mijlocul celor ce căutau mântuirea. Cu toate acestea, în inima mea exista simțământul că nu voi reuși niciodată să fiu demnă de a mă numi copil al lui Dumnezeu. Căutasem adesea acea pace care există în Domnul Hristos, dar mi se părea că nu voi putea să găsesc eliberarea sufletească dorită. Inima mea era cuprinsă de o tristețe cumplită. Deși nu îmi puteam aminti nici o faptă care m-ar fi făcut să fiu tristă, aveam sentimentul că nu sunt suficient de bună pentru a intra în cer și că ar fi mult prea mult pentru mine să mă aștept la aceasta.
Lipsa încrederii în mine însămi și convingerea că îmi era imposibil să mă exprim în așa fel încât să poată înțelege cineva simțămintele mele m-au împiedicat să caut sfatul și ajutorul prietenilor mei creștini. Prin urmare, am continuat să rătăcesc zadarnic în confuzie și disperare, în timp ce ei, neînțelegând reținerea mea, erau întru totul neștiutori cu privire la adevărata mea stare de spirit.
Neprihănirea prin credință
În vara următoare, părinții mei au mers la o adunare de tabără metodistă, care a avut loc în Buxton, Maine, și m-au luat cu ei. Eu eram întru totul hotărâtă să-L caut pe Domnul cu stăruință acolo și să obțin, dacă era posibil, iertarea păcatelor. În inima mea exista o dorință fierbinte de a primi speranța și pacea creștină, care vin ca rezultat al credinței.
M-am simțit deosebit de încurajată, când am ascultat o predică întemeiată pe cuvintele din Estera 4, 16: „Voi intra la împărat… și, dacă va fi să pier, voi pieri”. În comentariul său, pastorul s-a referit la aceia care oscilează între speranță și teamă și care, deși doresc cu ardoare să fie mântuiți de păcate și să primească iubirea iertătoare a Domnului Hristos, rămân totuși prinși în lanțurile îndoielii din cauza timidității și a temerii că vor da greș. Pastorul îi sfătuia pe acești oameni să se predea lui Dumnezeu și să îndrăznească să primească harul Său fără întârziere. El le spunea că, dacă vor proceda astfel, vor descoperi un Mântuitor plin de îndurare, gata să le întindă sceptrul milei, asemenea lui Ahașveroș atunci când i-a arătat Esterei semnul favorii lui. Tot ce se cerea de la păcătosul care tremura în prezența Domnului era să întindă mâna credinței și să atingă sceptrul harului Său. Acea atingere îl asigura de primirea iertării și a păcii.
Cei care așteptau să devină mai buni prin propriile străduințe, ca să merite favoarea divină, înainte de a îndrăzni să apeleze la făgăduințele lui Dumnezeu, făceau o greșeală fatală. Numai Domnul Isus poate curăți de păcat, doar El poate ierta fărădelegile noastre. Domnul și-a asumat angajamentul că va asculta cererile celor ce vin la El prin credință și va răspunde rugăciunilor lor. Mulți au o idee neclară, crezând că trebuie să facă eforturi uimitoare pentru a obține favoarea lui Dumnezeu. Dar orice bizuire pe sine este întru totul zadarnică. Păcătosul poate deveni un copil al lui Dumnezeu credincios și plin de speranță doar printr-o relație personală cu Domnul Isus, prin credință.
Aceste cuvinte mi-au adus mângâiere și m-au ajutat să înțeleg ce trebuie să fac pentru a fi mântuită.
Atunci am ajuns să înțeleg mai clar calea pe care trebuia s-o urmez, iar întunericul a început să se risipească. Am cerut cu stăruință iertarea păcatelor mele și m-am străduit să mă consacru Domnului pe deplin. Totuși sufletul îmi era tulburat adesea, deoarece nu trăiam acea stare de extaz spiritual, despre care credeam că reprezintă dovada acceptării mele de către Dumnezeu, și fără aceasta nu îndrăzneam să mă consider convertită. Câtă nevoie aveam să fiu învățată cu privire la simplitatea credinței!
Eliberarea de povară
Când am îngenuncheat în fața altarului, alături de cei care Îl căutau pe Domnul, singurele cuvinte care răsunau în inima mea erau: „Ajută-mă, Isuse, salvează-mă sau voi pieri! Nu voi înceta să Te implor până când rugăciunea mea nu va fi ascultată și până când păcatele nu îmi vor fi iertate”. Îmi simțeam starea de neajutorare ca niciodată mai înainte.
În timp ce mă rugam, deodată, povara m-a părăsit și mi-am simțit inima ușoară. La început am fost cuprinsă de un sentiment de îngrijorare și teamă și am încercat să revin la povara neliniștii mele anterioare. Aveam impresia că nu am nici un drept să fiu veselă și fericită. Dar Domnul Isus părea foarte aproape de mine. M-am simțit în stare să vin la El cu toate întristările, cu încercările și nefericirile mele, așa cum veneau cei nevoiași la Isus, pe vremea când era pe pământ, pentru a fi ajutați. Inima îmi era stăpânită de siguranța că Isus înțelege încercările mele și simte împreună cu mine. Nu pot uita niciodată acel simțământ de asigurare a duioșiei pline de milă a Domnului Isus față de o ființă prea nevrednică pentru a fi luată în considerare de El. În acele momente, când mă aflam pe genunchi, alături de cei care se rugau, am învățat mai mult ca oricând despre caracterul divin al Domnului Hristos.
Una dintre mamele din Israel a venit la mine și m-a întrebat: „Copilă dragă, L-ai găsit pe Isus?” Când eram pe punctul de a-i răspunde: „Da”, ea a exclamat: „Într-adevăr, L-ai găsit. Pacea Lui este cu tine, văd aceasta pe fața ta!”
Mă întrebam în sinea mea din nou și din nou: „Oare aceasta să fie adevărata religie? Nu cumva săvârșesc o greșeală?” Mi se părea că este prea mult să pot pretinde aceasta, mi se părea că beneficiez de un privilegiu prea înalt. Deși eram prea timidă pentru a-mi exprima simțămintele, am avut siguranța că Mântuitorul mă binecuvântase și îmi iertase păcatele.
„În viața cea nouă”
La scurt timp după aceea, adunarea de tabără s-a încheiat și am plecat spre casă. Mintea îmi era plină de predicile, de îndemnurile și rugăciunile pe care le auzisem. Întreaga natură părea schimbată. Pe parcursul adunărilor, norii și ploaia predominaseră cea mai mare parte a timpului, iar simțămintele mele fuseseră în armonie cu vremea. Acum, soarele trimitea raze strălucitoare și limpezi, revărsând pe pământ căldură și lumină. Pomii și iarba erau de un verde mai proaspăt, iar cerul era de un albastru intens. Pământul parcă zâmbea cuprins de pacea lui Dumnezeu. Tot astfel, razele Soarelui Neprihănirii străpunseseră norii și întunericul minții mele, risipind confuzia.
Mi se părea că toți oamenii trebuie să se împace cu Dumnezeu și să fie conduși de Duhul Său. Tot ce priveam părea că s-a schimbat. Copacii erau mai frumoși, iar păsările cântau mai plăcut ca oricând și toate păreau să intoneze cântece de laudă la adresa Creatorului. Eu nu am îndrăznit să vorbesc, de teamă că fericirea aceasta s-ar putea risipi și aș putea pierde dovada prețioasă a iubirii lui Isus față de mine.
Deodată, am început să privesc viața într-o lumină diferită. Mi se părea că suferința care îmi întunecase copilăria fusese îngăduită din har, pentru binele meu, ca să-mi îndepărteze inima de lume și de plăcerile ei nesatisfăcătoare și s-o îndrepte spre frumusețile durabile ale cerului.
Intrarea în biserica metodistă
Curând după întoarcerea noastră de la adunările de tabără, eu și alte câteva persoane am fost acceptate pentru cursul de pregătire în vederea intrării în biserică. Eram foarte preocupată de subiectul botezului. Deși eram tânără, înțelegeam că singura metodă de botez autorizată de Scriptură este scufundarea. Câteva dintre surorile mele metodiste au încercat să mă convingă de faptul că botezul biblic era cel prin stropirea cu apă, dar eforturile lor au rămas fără rezultat. Pastorul metodist a fost de acord să boteze prin scufundare candidații care, din motive de conștiință, preferau această metodă, deși, în particular, el era convins că Dumnezeu acceptă în aceeași măsură și botezul prin stropirea cu apă.
În cele din urmă, s-a stabilit data în care urma să participăm la această ceremonie solemnă. Era o zi răcoroasă și bătea vântul, când, alături de ceilalți candidați, în total doisprezece, am intrat în apa mării pentru a fi botezați. Valurile erau înalte și se izbeau de țărm, dar, când am luat asupra mea această cruce grea, am simțit pacea revărsându-se în sufletul meu ca un fluviu. La ieșirea din apă, puterile m-au părăsit aproape complet, căci puterea Domnului venise asupra mea. Am avut sentimentul că nu mai aparțin lumii acesteia, ci am înviat din mormântul de apă, într-o viață cu totul nouă. În după-amiaza aceleiași zile, am fost primiți ca membri cu drepturi depline ai Bisericii Metodiste.