Am devenit iarăși foarte nerăbdătoare să merg la școală și să mai fac încă o încercare de a dobândi o educație. Prin urmare, m-am înscris la seminarul de fete din Portland. Dar, în timp ce mă străduiam să-mi reiau studiile, sănătatea mea s-a înrăutățit rapid și a devenit evident faptul că, dacă aș fi continuat să frecventez școala, aș fi făcut-o cu prețul vieții. Cu o mare tristețe, m-am întors acasă.
Am constatat că îmi era greu să mă bucur de religia mea în seminar, deoarece eram înconjurată de influențe menite să-mi distragă gândurile și să le îndepărteze de Dumnezeu. O vreme, am trăit într-o stare de nemulțumire continuă cu privire la mine însămi și la realizările mele creștine și nu reușeam să păstrez un simțământ viu și continuu al iubirii și al milei lui Dumnezeu. Eram cuprinsă de descurajare, iar aceasta îmi producea o stare de tulburare profundă.
Lucrarea adventă în Portland
În iunie 1842, domnul Miller și-a prezentat cea de a doua serie de prelegeri în biserica de pe strada Casco, din Portland. Eu am considerat că este un mare privilegiu pentru mine să particip la aceste adunări, deoarece căzusem în descurajare și nu mă simțeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul. În oraș, această a doua serie de prelegeri stârnise un interes mult mai mare decât cea precedentă. Cu câteva excepții, toate denominațiunile existente refuzau să-l primească pe domnul Miller. Multe dintre predicile rostite de la diferite amvoane încercau să demaște așa-zisele erori fanatice ale lui Miller, dar mulțimi de ascultători nerăbdători participau la adunările sale și veneau într-un număr atât de mare, încât mulți nu mai aveau loc în sală. Participanții erau neobișnuit de atenți și de liniștiți.
Maniera de predicare a domnului Miller nu era oratorică sau cu înflorituri, ci el prezenta fapte simple și impresionante, care trezeau ascultătorii din starea de indiferență și dezinteres. Pe măsură ce înainta în subiect, domnul Miller își susținea afirmațiile și ideile folosind argumentul Scripturii. Cuvintele lui erau însoțite de o putere convingătoare, care le conferea o notă distinctă de autenticitate.
Domnul Miller era o persoană amabilă și plină de compătimire. Uneori, când toate locurile din sală erau ocupate, iar platforma și amvonul păreau supraaglomerate, l-am văzut coborând de la pupitru și mergând printre rânduri pentru a lua de braț câte un domn sau o doamnă în vârstă, pe care îi ajuta să-și găsească un loc pe scaun, după care se întorcea și își relua predica. Pe bună dreptate era numit „Părintele Miller”, deoarece manifesta o grijă atentă față de cei care ajungeau să fie păstoriți de el. Comportamentul lui era iubitor și politicos și avea o stare de spirit excepțională și o inimă plină de duioșie.
Miller era un vorbitor captivant, iar îndemnurile lui li se potriveau atât celor ce se declarau creștini, cât și celor nepocăiți, și erau pline de putere. Uneori, atmosfera adunărilor sale era de o solemnitate atât de profundă, încât devenea copleșitoare. Mintea nenumăraților ascultători era pătrunsă de simțământul crizei iminente a evenimentelor care aveau să urmeze în istoria omenirii. Mulți cedau în fața convingerii inspirate de Duhul lui Dumnezeu. Bărbați cu părul cărunt și femei în vârstă își căutau cu pași slăbiți locuri în sală. Oameni aflați în puterea maturității, tineri și copii, toți erau profund tulburați. Suspine, plâns și voci care rosteau laude la adresa lui Dumnezeu se înălțau laolaltă de pe altarul de rugăciune.
Eu am crezut cuvintele solemne rostite de slujitorul lui Dumnezeu și mă durea inima când cineva li se opunea sau făcea din ele un subiect de batjocură. Am participat adesea la aceste adunări și am fost convinsă că Domnul Isus urma să vină în curând pe norii cerului, dar marea mea frământare era aceea de a fi pregătită să-L întâlnesc. Gândurile îmi erau preocupate continuu de subiectul sfințirii inimii. Mai presus de orice, doream cu ardoare să primesc această mare binecuvântare și să simt că sunt pe deplin acceptată de Dumnezeu.
Dificultățile în înțelegerea sfințirii
Printre metodiști, am auzit vorbindu-se mult despre sfințire, dar nu aveam nici o idee precisă cu privire la subiectul acesta. Mi se părea că o asemenea binecuvântare este inaccesibilă pentru mine. Era o stare de puritate a inimii, pe care nu credeam că o voi putea atinge vreodată. Văzusem persoane pierzându-și orice vlagă sub influența stărilor de exaltare mintală și auzisem că această manifestare era considerată dovada sfințirii. Dar nu puteam înțelege condițiile necesare pentru a ajunge pe deplin consacrat lui Dumnezeu. Prietenii mei creștini îmi spuneau: „Crede în Domnul Isus acum! Crede că El te acceptă acum!” Am încercat să procedez astfel, dar am constatat că îmi este imposibil să cred că am primit acea binecuvântare, despre care gândeam că ar trebui să electrizeze întreaga mea ființă. Am rătăcit în împietrirea inimii mele, fără a fi capabilă să experimentez acea stare de exaltare a spiritului, pe care o manifestau alții. Mi se părea că sunt diferită de ei și că nu voi avea niciodată șansa de a trăi bucuria deplină a sfințirii inimii.
Ideile mele cu privire la îndreptățire și la sfințire erau confuze și nedefinite. Aceste două stări spirituale îmi fuseseră prezentate ca fiind distincte și separate, totuși nu reușeam să înțeleg nici deosebirea, nici semnificația celor doi termeni, și toate explicațiile predicatorilor îmi sporeau nedumeririle. Nu m-am simțit capabilă să pretind că am această binecuvântare și m-am întrebat dacă putea fi obținută doar în mijlocul metodiștilor sau dacă nu cumva, prin participarea la adunările adventiste, mă îndepărtam singură de ceea ce doream mai presus de orice -- sfințirea realizată de Duhul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, am observat că unii dintre cei care pretindeau că sunt sfințiți manifestau un spirit de răutate când li se prezenta subiectul celei de a doua veniri a Domnului Hristos. Un astfel de spirit nu mi se părea a fi o reprezentare a sfințeniei pe care o mărturiseau ei. Nu am putut înțelege de ce era necesar ca predicatorii să se opună atât de mult doctrinei care spunea că a doua venire a Domnului Hristos era aproape. Predicarea acestei credințe a fost urmată de o reformă și mulți dintre cei mai consacrați pastori și laici o acceptaseră ca fiind adevărul. Mi se părea că aceia care Îl iubesc sincer pe Domnul Isus ar trebui să fie dispuși să accepte vestea bună a venirii Sale și să se bucure că aceasta este aproape.
Eu am considerat că tot ce puteam afirma era faptul că primisem ceea ce ei numeau îndreptățire. Am citit în Cuvântul lui Dumnezeu că, fără sfințire, nimeni nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu. Pe lângă aceasta, erau și alte ținte înalte pe care trebuia să le ating înainte de a putea fi sigură de viața veșnică. Am studiat din nou și din nou subiectul acesta, deoarece credeam că Domnul Hristos urma să vină curând și mă temeam că mă va găsi nepregătită să-L întâlnesc. Zi și noapte, în urechile mele răsunau cuvinte de condamnare și strigam necontenit înaintea lui Dumnezeu: „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuită?”
Doctrina despre pedeapsa veșnică
În gândirea mea, dreptatea lui Dumnezeu umbrea iubirea și mila Sa. Tulburarea sufletească prin care am trecut în această perioadă a fost foarte mare. Eu fusesem învățată să cred într-un iad care arde veșnic și, când mă gândeam la situația nenorocită a păcătosului fără Dumnezeu și lipsit de speranță, mă cuprindea o disperare profundă. M-am temut că voi fi pierdută și va trebui să îndur toată veșnicia suferința celor nemântuiți. Eram obsedată fără încetare de gândul îngrozitor că păcatele mele sunt prea mari pentru a putea fi iertate și că voi fi pierdută pentru totdeauna.
Descrierile înfiorătoare pe care le auzisem despre sufletele pierdute se înrădăcinaseră adânc în mintea mea. În predicile de la amvon, pastorii descriau prin imagini vii starea celor pierduți. Ei spuneau că Dumnezeu Își propusese să nu mântuiască pe nimeni, cu excepția celor sfințiți, că ochii lui Dumnezeu ne urmăresc în permanență, că Dumnezeu Însuși păstrează rapoarte cu privire la noi, cu precizia înțelepciunii Sale infinite, și că toate păcatele pe care le-am săvârșit sunt înregistrate cu credincioșie, ca mărturie împotriva noastră, și vor fi pedepsite cu dreptate.
Satana era înfățișat asemenea unei fiare care stă la pândă, nerăbdător să se arunce asupra prăzii și să ne atragă în adâncimile disperării, pentru ca apoi să exalte triumfător, privind suferințele noastre în ororile unui iad care arde veșnic, unde, după torturile miilor și miilor de ani, valurile de flăcări aveau să aducă la suprafață victimele care se zvârcoleau, strigând cuprinse de agonie: „Până când, o, Doamne, până când?” Atunci, răspunsul lui Dumnezeu urma să răsune în abis, ca un tunet: „Până în vecii vecilor!” Iar valurile de flăcări îi înghițeau din nou pe cei pierduți, cufundându-i în adâncurile mării de foc, veșnic zbuciumate.
În timp ce ascultam aceste descrieri teribile, imaginația mea era atât de profund impresionată, încât începeam să transpir și cu greu mă stăpâneam să nu strig cuprinsă de groază, deoarece mi se părea că simt deja chinurile pierzării. După aceea, pastorul vorbea despre nesiguranța vieții, declarând că este posibil ca în clipa aceasta să fim aici, iar în clipa următoare să fim în iad sau în momentul acesta să fim pe pământ, iar în momentul următor, în cer. Vom alege noi iadul de foc și tovărășia demonilor sau binecuvântarea Cerului și tovărășia îngerilor? Dorim noi să auzim gemetele și blestemele sufletelor pierdute pentru veșnicie sau să cântăm imnurile lui Isus înaintea tronului lui Dumnezeu?
Tatăl ceresc îmi era înfățișat ca fiind un tiran care își găsea plăcerea, asistând la agonia celor condamnați, și nu ca un Prieten duios și plin de milă al păcătoșilor, care iubește ființele pe care le-a creat cu o iubire ce întrece orice pricepere și dorește ca ele să fie salvate pentru Împărăția Sa.
Când am ajuns să fiu stăpânită de gândul că Dumnezeu simte plăcere torturând ființele făcute după chipul și asemănarea Sa, am simțit că un zid de întuneric mă desparte de El. În timp ce meditam la imaginea Creatorului universului aruncându-i în iad pe nelegiuiți, ca să ardă acolo de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei, inima mea se cufunda într-o stare de groază, gândindu-mă cu disperare că nu poate fi cu putință ca o ființă atât de nemiloasă și de tirană să se îndure vreodată de mine pentru a mă salva din blestemul păcatului.
Am crezut că voi împărtăși soarta păcătoșilor condamnați și voi suporta flăcările veșnice ale iadului, atâta timp cât va exista Dumnezeu Însuși. Un întuneric aproape total m-a învăluit și mi se părea că nu mai exista nici o șansă de a ieși din această stare. Dacă mi-ar fi fost prezentat adevărul, așa cum îl înțeleg acum, aș fi fost scutită de multă confuzie și întristare. Dacă mi s-ar fi vorbit mai mult despre iubirea lui Dumnezeu și mai puțin despre dreptatea Lui neînduplecată, frumusețea și slava caracterului Său mi-ar fi inspirat o iubire adâncă și fierbinte față de Creatorul meu.