Până la această dată, cu excepția câtorva cuvinte timide, rostite în cadrul adunărilor de rugăciune, nu mă rugasem niciodată în public. Dar acum mi-a fost inspirată convingerea că trebuie să mă adresez Domnului în rugăciune, cu ocazia micilor noastre întruniri sociale. Nu am îndrăznit să fac acest lucru, de teama că mă voi încurca și nu voi reuși să-mi exprim gândurile. Totuși sentimentul datoriei mi-a fost inspirat cu atâta putere, încât, atunci când am încercat să mă rog în taină, mi s-a părut că Îl jignesc pe Dumnezeu, pentru că evitasem să împlinesc voia Sa. M-a cuprins disperarea și, timp de trei săptămâni, nici o rază de lumină nu a reușit să străbată întunericul care mă învăluia.
Suferința mea sufletească era intensă. Uneori, nu îndrăzneam să închid ochii câte o noapte întreagă, ci așteptam până când sora mea geamănă adormea adânc, apoi coboram din pat în liniște și îngenuncheam pe podea, rugându-mă în tăcere, într-o stare de agonie indescriptibilă. Ororile iadului veșnic îmi apăreau fără încetare în minte. Știam că nu voi putea trăi multă vreme în această stare de spirit și nu aveam curajul să înfrunt moartea și să sufăr soarta cumplită a păcătoșilor. Oh, cu câtă invidie îi priveam pe aceia care se bucurau de acceptarea lui Dumnezeu! Cât de prețioasă părea speranța creștină pentru sufletul meu chinuit!
Adesea, stăteam în genunchi aproape întreaga noapte și mă rugam, gemând și tremurând, cuprinsă de o groază cumplită și de o disperare care întrece orice descriere. „Doamne, ai milă de mine!”, ceream eu și, asemenea sărmanului fruntaș al sinagogii, nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci îmi plecam fața până la pământ înaintea lui Dumnezeu. Am ajuns foarte slabă și epuizată, dar nu i-am împărtășit nimănui suferința și disperarea mea.
Visul despre templu și despre miel
În timp ce mă aflam în acea stare de disperare, am avut un vis care m-a impresionat profund. Am visat un templu în care erau adunați foarte mulți oameni. Când trebuia să vină sfârșitul, singurii care aveau să fie salvați erau aceia care se refugiaseră în templu, iar cei rămași afară, urmau să fie pierduți pentru totdeauna. Toți cei de afară, care umblau pe diferitele lor căi, râdeau și îi ridiculizau pe cei care intrau în templu, spunându-le că acest refugiu era doar o invenție înșelătoare, deoarece în realitate nu exista nici un pericol de care să fugă. Aceștia ajunseseră chiar să îi rețină pe unii pentru a-i împiedica să intre în templu.
Temându-mă că voi fi ridiculizată, eu am considerat că era mai bine să aștept până când oamenii de afară se vor împrăștia sau până când voi reuși să intru fără a fi observată de ei. Dar, în loc să se micșoreze, numărul lor era tot mai mare și, pentru că mi-a fost teamă că voi ajunge prea târziu, am plecat de acasă în grabă și am început să-mi fac loc prin mulțime. În nerăbdarea mea de a ajunge la templu, nu am luat în considerare mulțimea care mă înconjura și nici nu mi-a păsat de ea.
La intrarea în templu, am văzut că vastul edificiu era susținut de un singur stâlp uriaș, de care era legat un miel înjunghiat în multe locuri și plin de sânge. Se părea că noi, cei prezenți, știam că mielul fusese înjunghiat și rănit în locul nostru. Trebuia ca toți cei care intrau în templu să vină înaintea mielului și să-și mărturisească păcatele. Chiar în fața lui, se aflau niște scaune înalte, pe care ședeau niște oameni ce arătau foarte fericiți. Lumina cerului părea că strălucește pe fața lor, și ei Îl lăudau pe Dumnezeu și cântau imnuri voioase de mulțumire, care păreau a fi asemenea unor coruri îngerești. Aceștia erau cei ce veniseră înaintea mielului, își mărturisiseră păcatele și primiseră iertarea, iar acum așteptau plini de bucurie sosirea unui eveniment fericit.
Chiar și după ce am intrat în templu, eram cuprinsă de teamă și de rușine, pentru că trebuia să mă umilesc în prezența acelor oameni, dar am simțit o nevoie copleșitoare de a înainta. În timp ce îmi făceam loc, apropiindu-mă încetul cu încetul de stâlp pentru a ajunge în fața mielului, deodată, am auzit un sunet de trâmbiță, templul s-a cutremurat, iar adunarea sfinților a început să scoată strigăte de biruință. Clădirea întreagă s-a umplut de o lumină puternică și apoi s-a așternut un întuneric dens. Toți oamenii aceia fericiți dispăruseră o dată cu lumina strălucitoare, iar eu am rămas singură, în groaza tăcută a nopții.
M-am trezit din somn într-o stare de agonie și cu greu am reușit să mă conving că fusese doar un vis. Mi se părea că blestemul meu fusese hotărât și că Duhul Domnului mă părăsise pentru a nu mai reveni niciodată.
Visul în care l-am văzut pe Isus
Curând după aceasta, am avut un alt vis. Mi se părea că stau cu fața ascunsă în palme, într-o stare de disperare totală, gândindu-mă că, dacă Domnul Isus ar fi fost pe pământ, aș fi mers la El, m-aș fi aruncat la picioarele Lui și I-aș fi spus toate suferințele mele. Eram convinsă că Domnul nu mi-ar fi întors spatele, ci ar fi avut milă de mine, iar eu L-aș fi iubit și I-aș fi slujit pentru totdeauna.
Îndată după aceea, ușa s-a deschis și a intrat o persoană de o frumusețe deosebită. M-a privit plină de milă și m-a întrebat: „Dorești să-L vezi pe Isus? El este aici și, dacă dorești, poți să-L vezi. Ia cu tine tot ce ai și urmează-mă”.
Am ascultat cuvintele ei cu o bucurie nespusă, am împachetat fericită puținele lucruri pe care le aveam, fiecare obiect neînsemnat la care țineam, și am plecat pe urmele călăuzei mele. Ea m-a condus spre o scară înaltă, ale cărei trepte păreau destul de fragile. Când am început să urc treptele, m-a avertizat să-mi păstrez privirile ațintite în sus, ca nu cumva să amețesc și să cad. Mulți dintre cei care urcaseră pe scara aceea căzuseră înainte de a ajunge la capăt.
În cele din urmă, am pășit pe ultima treaptă și m-am oprit în fața unei uși. Aici, călăuza m-a sfătuit să las toate lucrurile pe care le adusesem cu mine. Eu le-am lăsat binevoitoare. Apoi a deschis ușa și m-a îndemnat să intru. În clipa următoare m-am aflat în fața lui Isus. Înfățișarea aceea frumoasă era inconfundabilă. Expresia de bunătate și de maiestate a feței Lui nu putea aparține nici unei alte persoane. Când m-a privit țintă, eu am știut imediat că El cunoștea bine toate amănuntele vieții mele și toate gândurile și sentimentele inimii mele.
Am încercat să mă ascund de privirea Lui, deoarece simțeam că nu sunt în stare să suport ochii Săi cercetători, dar El S-a apropiat cu un zâmbet și, punându-și mâna pe capul meu, a zis: „Nu te teme”. Tonul plăcut al glasului Său a făcut ca inima mea să tresalte de o fericire pe care nu o mai trăisem niciodată. Eram prea bucuroasă ca să pot rosti vreun cuvânt, dar, copleșită de emoție, am căzut la picioarele Sale în semn de adorare. În timp ce stăteam acolo fără putere, pe dinaintea ochilor mei au trecut scene pline de frumusețe și de slavă și am avut sentimentul că ajunsesem în pacea și siguranța cerului. În cele din urmă, puterile mi-au revenit și m-am ridicat. Ochii iubitori ai lui Isus erau încă îndreptați spre mine, iar zâmbetul Lui mi-a umplut sufletul de voioșie. Prezența Lui a stârnit în mine un respect sfânt și o iubire de nedescris.
Apoi, călăuza a deschis ușa și am ieșit împreună. Mi-a spus să iau din nou lucrurile pe care le lăsasem afară. După aceea, mi-a înmânat un șnur verde, înfășurat strâns și m-a sfătuit să-l așez lângă inimă, spunându-mi că, ori de câte ori doresc să-L văd pe Domnul Isus, să scot șnurul și să-l întind cât se poate de tare. Călăuza m-a avertizat să nu îngădui ca șnurul să rămână prea multă vreme înfășurat, deoarece s-ar putea înnoda și nu voi mai putea să-l întind. Am așezat șnurul lângă inimă și am coborât fericită treptele, lăudându-L pe Domnul și spunându-le tuturor celor pe care îi întâlneam despre locul unde Îl pot găsi pe Isus.
Visul acesta mi-a dat speranță. În mintea mea, șnurul verde reprezenta credința, iar frumusețea și simplitatea încrederii în Dumnezeu au început să se aștearnă în sufletul meu.
Simpatia și sfaturile prietenești
În cele din urmă, i-am mărturisit mamei toate frământările și suferințele mele. Cu multă gingășie, ea m-a înțeles și m-a încurajat, recomandându-mi să cer sfatul fratelui Stockman care, în acea perioadă, predica doctrina adventă în Portland. Eu aveam o mare încredere în el, deoarece era un slujitor consacrat al lui Hristos. După ce a ascultat relatarea experienței mele, fratele Stockman și-a așezat cu duioșie mâna pe capul meu și mi-a spus cu lacrimi în ochi: „Ellen, tu ești doar un copil. Experiența ta este unică pentru cineva care se află la o vârstă atât de fragedă. Sunt sigur că Domnul Isus te pregătește pentru o lucrare specială”.
Apoi, mi-a spus că, și dacă aș fi fost o persoană matură și aș fi suferit din cauza îndoielii și a disperării, el mi-ar fi declarat cu certitudine că, prin dragostea lui Isus, pentru mine există speranță. Tocmai agonia sufletească prin care trecusem era dovada sigură că Duhul Domnului luptă alături de mine. El mi-a explicat că, atunci când se împietrește în vinovăție, păcătosul nu este conștient de imensitatea păcatului lui și se flatează cu gândul că starea lui este bună și că nu îl amenință nici un pericol deosebit. Duhul Domnului îl părăsește, iar păcătosul devine indiferent și dezinteresat sau răzvrătit și sfidător. Acest om bun mi-a vorbit despre iubirea lui Dumnezeu față de copiii Lui care greșesc, explicându-mi că, în loc să se bucure de nimicirea lor, Domnul dorește cu ardoare să-i atragă la Sine și să-i ajute să se încreadă în El. Apoi mi-a descris marea iubire a Domnului Hristos și planul de răscumpărare.
Fratele Stockman s-a referit la accidentul suferit de mine în trecut, spunându-mi că fusese, într-adevăr, o nenorocire amarnică, dar m-a îndemnat să cred că mâna ocrotitoare a Tatălui iubitor încă nu era retrasă de la mine și că, în viitor, când întunericul apăsător din sufletului meu se va risipi, voi discerne înțelepciunea providențială, care păruse uneori atât de nemiloasă și de neînțeleasă. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea”. (Ioan 13, 7.) În viitorul măreț, nu vom mai vedea lucrurile ca și când le-am privi printr-o lentilă întunecată, ci vom ajunge față în față cu tainele iubirii divine.
„Mergi în pace, Ellen”, mi-a spus el, „întoarce-te acasă și încrede-te în Isus, căci El nu încetează niciodată să îi iubească pe toți aceia care Îl caută cu adevărat”. Apoi s-a rugat stăruitor pentru mine, iar eu am simțit că Dumnezeu va asculta cu siguranță rugăciunea sfântului Său, chiar dacă cererile mele umile ar rămâne neauzite. În timp ce ascultam sfatul înțelept și iubitor al acestui învățător al lui Israel, am simțit că sclavia apăsătoare a îndoielii și a fricii se îndepărta de la mine și că sufletul meu era eliberat. Am plecat de la el încurajată și mângâiată.
În cele câteva minute în care am primit îndrumările fratelui Stockman, reușisem să învăț despre dragostea și despre mila duioasă a lui Dumnezeu mai mult decât din toate predicile și sfaturile pe care le auzisem vreodată până atunci.
Prima mea rugăciune în public
M-am întors acasă și m-am rugat din nou Domnului, făgăduindu-I că voi face și voi suporta orice ar putea să-mi ceară, doar pentru ca zâmbetul lui Isus să-mi învioreze inima. Atunci, mi-a fost prezentată iarăși aceeași datorie care îmi pricinuise și mai înainte atâta îngrijorare -- să-mi iau crucea și să vorbesc în mijlocul adunării poporului lui Dumnezeu. Ocazia nu s-a lăsat mult așteptată. Chiar în seara aceea am participat la o adunare de rugăciune, care a avut loc în casa unchiului meu.
Când ceilalți au îngenuncheat pentru rugăciune, m-am alăturat și eu, tremurând, și după ce s-au rugat câteva persoane, glasul meu a început să răsune înainte de a-mi da seama de aceasta. În clipa aceea, făgăduințele lui Dumnezeu mi s-au părut ca niște perle prețioase, care așteptau doar să fie cerute. În timp ce mă rugam, povara și agonia sufletească, pe care le îndurasem atâta vreme, au dispărut, iar binecuvântarea Domnului s-a revărsat asupra mea ca o rouă plăcută. L-am lăudat pe Dumnezeu din adâncul inimii mele. Mi se părea că totul dispăruse din jurul meu, rămânând numai Domnul Isus și slava Sa, și nu am fost conștientă de cele ce se petreceau în preajmă.
Duhul lui Dumnezeu coborâse asupra mea cu o asemenea putere, încât nu am fost în stare să merg acasă în seara aceea. Când mi-am revenit, am văzut că mă aflam în casa unchiului meu, unde avusese loc adunarea de rugăciune. Nici unchiul și nici mătușa mea nu erau preocupați de religie, deși unchiul meu făcuse cândva o mărturisire de credință, dar după aceea și-a pierdut interesul. Mi s-a spus că, atunci când a văzut puterea lui Dumnezeu venind asupra mea într-un mod atât de impresionant, s-a tulburat foarte tare și a început să umble prin încăpere profund neliniștit și îngrijorat. În momentul în care am căzut la pământ, unii dintre cei prezenți s-au alarmat foarte tare și erau pe punctul de a alerga să aducă un medic, crezând că suferisem o criză subită și periculoasă, dar mama i-a îndemnat să mă lase în pace, deoarece atât ea, cât și alți creștini cu experiență înțeleseseră clar că starea mea era cauzată de manifestarea puterii minunate a lui Dumnezeu. A doua zi, când m-am întors acasă, am constatat că în sufletul meu avusese loc o schimbare totală. Nu îmi venea să cred că sunt aceeași persoană care plecase din casa părintească în seara precedentă. În minte, îmi răsuna continuu următorul pasaj: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic”. (Psalmii 23, 1.) În timp ce repetam în șoaptă aceste cuvinte, inima mea era plină de fericire.
Înțelegerea iubirii Tatălui
De acum, credința pusese stăpânire pe inima mea. Simțeam o iubire nespus de mare față de Dumnezeu și aveam din partea Duhului Sfânt dovada că păcatele îmi erau iertate. Ideile mele despre Dumnezeu erau schimbate. Acum Îl înțelegeam ca pe un părinte duios și bun și nu ca pe un tiran care îi obligă pe oameni la o ascultare oarbă. Inima îmi tresălta într-o iubire profundă și arzătoare față de El. Ascultarea de voia Lui mi se părea o bucurie și a fi în slujba Lui era o plăcere. Nici o umbră nu întuneca lumina care îmi dezvăluia voia desăvârșită a lui Dumnezeu. Am simțit asigurarea locuirii lăuntrice a Mântuitorului și am înțeles adevărul cuvintelor lui Hristos: „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. (Ioan 8, 12.)
Pacea și fericirea mea erau într-un contrast atât de vizibil cu depresia și cu tulburarea de dinainte, încât mă simțeam ca și când fusesem salvată din iad și dusă în cer. Puteam chiar să Îl laud pe Dumnezeu pentru nenorocirea care fusese încercarea vieții mele, deoarece aceasta fusese mijlocul de a-mi îndrepta gândurile asupra veșniciei. Eu eram mândră și ambițioasă din fire și probabil că nu aș fi fost înclinată să-I dăruiesc inima mea lui Isus, dacă nu ar fi existat suferința, care mă îndepărtase într-o anumită măsură de succesele și deșertăciunile lumii.
Timp de șase luni, asupra inimii mele nu s-a abătut nici o umbră și nici nu am neglijat vreuna dintre îndatoririle cunoscute. Unica mea străduință a fost aceea de a împlini voia lui Dumnezeu și de a păstra fără încetare cerul și pe Domnul Isus în minte. Am fost surprinsă și impresionată de concepțiile clare, care îmi erau descoperite cu privire la ispășire și la lucrarea Domnului Hristos. Nu voi încerca să adaug detalii legate de frământările minții mele. Este suficient să afirm că lucrurile vechi s-au dus și toate s-au făcut noi. Nu exista nici un nor care să umbrească binecuvântarea mea desăvârșită. Eram dornică să vorbesc despre iubirea Domnului Isus și nu simțeam nici o dispoziție de a mă angaja în conversații obișnuite. Inima mea era atât de plină de dragoste față de Dumnezeu și de pacea care întrece orice pricepere, încât rugăciunea și meditația erau pentru mine o delectare.
Mărturia personală
În seara de după primirea acelei mari binecuvântări, am participat la o adunare adventă. Când a sosit momentul ca urmașii lui Hristos să ia cuvântul pentru a-și exprima gândurile cu privire la El, nu am putut să rămân în tăcere, ci m-am ridicat și mi-am povestit experiența. Nu mă gândisem nici o clipă la ce ar fi trebuit să spun, dar cuvintele se revărsau de pe buzele mele cu o libertate deplină, relatând cu simplitate iubirea lui Isus față de mine. Eram atât de fericită că sunt eliberată de lanțurile disperării întunecate, încât am pierdut din vedere prezența celor din jur și am avut sentimentul că sunt singură cu Dumnezeu. Am descoperit că nu întâmpin nici o dificultate în exprimarea păcii și a fericirii mele, cu excepția lacrimilor de mulțumire care îmi întrerupeau vorbirea.
Fratele Stockman era prezent. El mă văzuse recent în starea de disperare profundă în care fusesem, iar acum, când mă vedea eliberată din captivitate, plângea cu glas tare, bucurându-se împreună cu mine și lăudându-L pe Dumnezeu pentru această dovadă a milei și a bunătății Sale duioase și iubitoare.
La scurt timp după ce am primit această mare binecuvântare, am participat la o conferință organizată în Biserica Creștină al cărei pastor era fratele Brown. Am fost invitată să îmi povestesc experiența și, în timp ce vorbeam cu simplitate despre iubirea lui Isus și despre bucuria de a fi acceptată de Dumnezeu, am simțit nu numai o mare libertate de exprimare, ci și o fericire deosebită. Pe când vorbeam, cu o inimă umilită și cu ochii plini de lacrimi, am avut simțământul că sufletul mi se înalță, plin de mulțumire, spre cer. Puterea impresionantă a Domnului s-a revărsat în inima celor adunați. Mulți plângeau și Îl lăudau pe Dumnezeu.
Cei păcătoși au fost invitați să se ridice pentru rugăciune și mulți au răspuns apelului. Inima mea era atât de mulțumitoare față de Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-o dăduse, încât doream nespus de mult să-i văd și pe alții împărtășind această bucurie sfântă. Eram profund preocupată de aceia care ar fi putut suferi din cauza poverii vinovăției și a simțământului respingerii din partea lui Dumnezeu. În timp ce îmi relatam experiența, am simțit că nimeni nu ar putea rezista în fața dovezilor iubirii iertătoare a lui Dumnezeu, care realizase în viața mea o schimbare atât de minunată. Realitatea adevăratei convertiri mi se părea atât de evidentă, încât am simțit o dorință deosebită să îi conduc la lumină pe prietenii mei tineri și să folosesc orice ocazie pentru a-mi exercita influența în sensul acesta.
Lucrarea pentru prietenii mei tineri
Am organizat adunări cu prietenii mei tineri. Unii dintre ei aveau o vârstă considerabil mai mare decât mine, iar câțiva erau deja căsătoriți. O parte dintre ei erau ușuratici și nechibzuiți, iar experiența mea li se părea o povestire banală și nu acordau atenție îndemnurilor pe care li le adresam. Dar eu eram hotărâtă să nu încetez să fac eforturi, până când nu voi vedea că aceste suflete dragi, pentru care nutream o iubire atât de mare, își vor preda viața lui Dumnezeu. Am petrecut nopți la rând în rugăciune stăruitoare pentru cei pe care îi căutasem cu scopul de a lucra și de a mă ruga împreună cu ei.
Unii dintre ei au răspuns invitației mele din curiozitatea de a auzi ce doream să le spun. Alții, în special aceia care nu manifestau nici un interes, considerau că sunt prea insistentă în eforturile mele. Dar, la fiecare dintre micile noastre întruniri, eu am continuat să-i îndemn și să mă rog pentru fiecare în mod personal, până când fiecare a cedat în fața lui Isus, recunoscând meritele iubirii Lui iertătoare. În cele din urmă, toți au fost convertiți la credința în Dumnezeu.
Noapte de noapte, în visele mele, mi se părea că lucrez pentru salvarea sufletelor. În aceste momente speciale, îmi erau înfățișate diferite persoane, pe care le căutam după aceea și mă rugam împreună cu ele. În fiecare situație, cu excepția uneia singure, toate aceste persoane s-au consacrat lui Dumnezeu. Unii dintre membrii bisericii se temeau că eram prea zeloasă în ce privește convertirea sufletelor, dar mie mi se părea că timpul este atât de scurt, încât se cerea ca toți credincioșii care au nădejdea nemuririi și care așteaptă venirea lui Hristos să lucreze fără încetare pentru cei care încă erau victimele păcatele lor și se aflau pe marginea prăpastiei îngrozitoare a pierzării.
Deși eram foarte tânără, Planul de Mântuire îmi era foarte clar, iar experiența mea personală fusese atât de remarcabilă, încât, ori de câte ori meditam la subiectul acesta, eram convinsă că trebuie să-mi continuu eforturile pentru salvarea sufletelor prețioase și să folosesc orice ocazie pentru a mă ruga și pentru a-L mărturisi pe Hristos. Întreaga mea ființă era consacrată în slujba Domnului meu. Indiferent ce s-ar fi putut întâmpla, eu eram hotărâtă să împlinesc voia lui Dumnezeu și să trăiesc ca una care așteaptă venirea Mântuitorului și răsplata celor credincioși. Mă adresam lui Dumnezeu ca un copilaș care vine la părintele său, cerându-I să îmi spună ce anume dorește să fac. Apoi, când datoria îmi era descoperită cu claritate, cea mai mare bucurie a mea era să o aduc la îndeplinire. Uneori, eram tulburată de încercări deosebite. Cei mai în vârstă decât mine încercau să mă rețină și să tempereze zelul credinței mele, dar zâmbetul lui Isus îmi lumina viața și iubirea lui Dumnezeu locuia în inima mea, așa că eu mi-am urmat calea cu un spirit voios.