Familia tatălui meu încă mai continua să participe ocazional la serviciile religioase ale Bisericii Metodiste și, de asemenea, la adunările grupei de studiu, care aveau loc în case particulare.
Într-o seară, am participat împreună cu fratele meu, Robert, la întâlnirea unei grupe de studiu. Prezbiterul era prezent. Când i-a venit rândul să ia cuvântul pentru a-și împărtăși experiența, fratele meu a vorbit cu o mare umilință, și totuși cu claritate despre necesitatea unei pregătiri depline în vederea întâlnirii cu Mântuitorul nostru, care urma să vină pe norii cerului, cu putere și cu mare slavă. În timp ce vorbea, chipul lui, care de obicei era palid, a fost învăluit de o strălucire cerească. Părea purtat dincolo de lumea din jurul lui și vorbea ca și când s-ar fi aflat în prezența lui Isus.
Când am fost invitată să vorbesc, m-am ridicat în picioare, fără nici o emoție, cu inima plină de iubire și pace. Am relatat experiența suferinței intense, pe care o îndurasem din cauza sentimentului de păcătoșenie, și modul în care, în cele din urmă, primisem binecuvântarea atâta de mult căutată -- o conformare deplină față de voia lui Dumnezeu -- și mi-am exprimat bucuria cu privire la vestea bună a apropiatei venirii a Mântuitorului meu, care urma să-și ia copiii acasă.
Deosebirile doctrinare
În simplitatea mea, m-am așteptat ca frații și surorile mele metodiste să-mi înțeleagă sentimentele și să se bucure împreună cu mine, dar am fost dezamăgită. În timp ce vorbeam, mai multe surori au început să murmure și să-și mute scaunele zgomotos, întorcându-mi spatele. Nu am reușit să înțeleg ce anume le deranjase și, simțind atmosfera rece a dezaprobării lor, mi-am scurtat prezentarea.
Când am încetat să vorbesc, prezbiterul care conducea întrunirea m-a întrebat dacă nu ar fi mai plăcut să trăim o viață lungă și folositoare, făcându-le bine altora, decât să așteptăm ca Isus să vină curând și să-i nimicească pe sărmanii păcătoși. Eu am răspuns că aștept cu nerăbdare venirea Domnului Isus, deoarece atunci se va pune capăt păcatului și ne vom bucura de sfințire pentru totdeauna, fără să mai fie nici un diavol care să ne ispitească și să ne ducă în rătăcire.
Prezbiterul li s-a adresat celorlalți, exprimându-și marea bucurie a așteptării celor o mie de ani, când pământul urma să fie umplut ca un ocean de cunoașterea Domnului. El dorea cu ardoare să înceapă această perioadă glorioasă.
După ce s-a încheiat întrunirea, mi-am dat seamă că aceia care mai înainte fuseseră amabili față de mine mă tratau cu o răceală evidentă. Eu și fratele meu ne-am întors acasă întristați de faptul că a trebuit să fim atât de greșit înțeleși de frații noștri și că subiectul celei de a doua veniri a lui Isus stârnise o opoziție așa de înverșunată în inima celor prezenți.
Speranța celei de a doua veniri
Pe drumul spre casă, am discutat serios cu fratele meu despre dovezile speranței noastre și ale noii noastre credințe. „Ellen”, mi-a spus Robert, „oare ne înșelăm? Să fie oare această speranță a apropiatei venirii a Domnului Hristos pe pământ o erezie? De ce pastorii și profesorii noștri de religie i se opun cu atâta înverșunare? Ei spun că Isus nu va veni mii și mii de ani. Dacă ei ar fi chiar și pe aproape de adevăr, atunci sfârșitul lumii nu poate avea loc în zilele noastre”.
Nu am îndrăznit să-i acord necredinței nici măcar o singură clipă de încurajare, ci am răspuns imediat: „Nu am nici o îndoială că doctrina predicată de domnul Miller constituie adevărul. Amintește-ți câtă putere însoțea cuvintele lui! Câtă convingere punea stăpânire pe inima păcătoșilor!”
În timp ce mergeam, am discutat din nou subiectul, cât se poate de obiectiv, și am ajuns la concluzia că era datoria și privilegiul nostru să așteptăm venirea Mântuitorului și că ar fi mai sigur să ne pregătim pentru venirea Sa și să fim gata să-L întâmpinăm cu bucurie. Dacă Isus va veni cu adevărat, care vor fi șansele celor ce declară acum: „Domnul meu Își întârzie venirea” și nu au nici o dorință de a-L vedea? Ne-am mirat de îndrăzneala cu care pastorii linișteau temerile păcătoșilor și îi rețineau de la pocăință, declarând: „Pace, pace!”, în timp ce solia de avertizare era vestită în toată țara. Această perioadă ni se părea foarte solemnă și simțeam că nu avem nici un timp de pierdut.
„Pomul se cunoaște după roadele lui”, a comentat Robert. „Ce a făcut pentru noi această credință? Ea ne-a convins că nu suntem pregătiți pentru venirea Domnului, că trebuie să avem o inimă curată, deoarece altfel nu vom putea să-L întâlnim pe Mântuitorul nostru în pace. Credința aceasta a stârnit în noi dorința de a căuta să primim o putere nouă și har de la Dumnezeu.
Ce a făcut pentru tine această credință, Ellen? Ai fi fost tu așa cum ești acum, dacă nu ai fi auzit niciodată despre doctrina apropiatei veniri a Domnului Hristos? Ce speranță a inspirat în inima ta, ce pace, ce bucurie și ce dragoste ți-a dăruit! Iar pentru mine, această credință a făcut totul. Îl iubesc pe Isus și pe toți creștinii. Îmi place să particip la adunările de rugăciune și simt o mare bucurie când mă rog și citesc Biblia.”
Amândoi ne-am simțit întăriți de conversația noastră și am hotărât să nu ne lăsăm abătuți de la convingerea noastră onestă cu privire la adevăr și cu privire la speranța binecuvântată a apropiatei veniri a Domnului Hristos pe norii cerului. Eram mulțumitori pentru faptul că reușiserăm să înțelegem lumina prețioasă și ne bucuram în așteptarea venirii Domnului.
Ultima mărturie personală prezentată în grupa de rugăciune
La scurt timp după aceea, am participat din nou la întrunirea grupei de studiu. Doream să ni se ofere o ocazie de a vorbi despre iubirea prețioasă a lui Dumnezeu, care ne însuflețise. Eu voiam să vorbesc îndeosebi despre bunătatea și despre mila Domnului față de mine. Schimbarea care avusese loc în viața mea era atât de mare, încât mă simțeam datoare să folosesc orice prilej de a da mărturie în favoarea iubirii Mântuitorului.
Când a venit rândul meu să vorbesc, am prezentat dovezile bucuriei pe care o aveam datorită iubirii lui Isus, precum și faptul că așteptam plină de bucurie să-L întâlnesc în curând pe Răscumpărătorul meu. Credința că venirea Domnului Hristos era aproape stârnise în sufletul meu dorința de a căuta mai serios sfințirea înfăptuită de Duhul lui Dumnezeu.
În momentul acela, conducătorul grupei m-a întrerupt, declarând: „Ai primit sfințirea prin metodism, soră, nu printr-o erezie”.
Atunci, m-am simțit obligată să mărturisesc adevărul că nu prin metodism primisem această nouă binecuvântare, ci prin adevărurile tulburătoare cu privire la venirea personală a Domnului Isus. Prin ele găsisem pacea, bucuria și iubirea desăvârșită. Așa s-a încheiat mărturia mea, ultima pe care aveam să o adresez în grupa de studiu a fraților mei metodiști.
Apoi a vorbit Robert, în felul lui timid, dar atât de clar și mișcător, încât unii plângeau și erau foarte impresionați, dar alții tușeau zgomotos și păreau vizibil deranjați de cuvintele lui.
După ce am părăsit încăperea, am discutat din nou despre credința noastră și am fost uimiți că frații și surorile noastre creștine nu puteau să suporte nici un cuvânt cu privire la venirea Mântuitorului. Am fost convinși că nu mai trebuie să participăm niciodată la adunările grupei de studiu. Speranța venirii glorioase a Domnului Hristos ne umplea sufletul, iar acest fapt avea să fie exprimat ori de câte ori ne ridicam să vorbim. Era limpede că nu ne vom mai simți bine în grupa de studiu, deoarece mărturia noastră provocase zâmbete disprețuitoare și batjocuri care au ajuns la urechile noastre la încheierea întrunirii, venind tocmai din partea unor frați și surori pe care îi respectaserăm și îi iubiserăm.
Răspândirea soliei advente
În acel timp, adventiștii organizau adunări în Sala Beethoven. Tatăl meu participa la aceste adunări aproape regulat împreună cu familia. Se credea că evenimentul celei de a doua veniri va avea loc în perioada anului 1843. Timpul rămas părea atât de scurt pentru salvarea sufletelor, încât am luat hotărârea să fac tot ce îmi stă în putere pentru a-i conduce pe cei păcătoși la lumina adevărului.
Acasă aveam două surori -- Sarah, care era cu câțiva ani mai mare ca mine, și Elizabeth, sora mea geamănă. Am discutat cu ele despre subiectul acesta și am decis să lucrăm și să câștigăm cât mai mult cu putință pentru a investi banii în cumpărarea de cărți și broșuri, care urmau să fie oferite gratuit. Era tot ce puteam face și am realizat puținul acesta cu bucurie.
Tatăl nostru era pălărier, iar sarcina care îmi revenea mie era să confecționez panglicile pălăriilor, deoarece aceasta era partea cea mai ușoară a meseriei. De asemenea, eu mă îndeletniceam și cu tricotarea ciorapilor, obținând douăzeci și cinci de cenți pentru o pereche. Inima îmi era atât de slăbită, încât, în timp ce lucram, trebuia să stau în pat sprijinită, dar, în ciuda faptului că lucram astfel zi după zi, eram fericită că degetele mele tremurânde puteau face ceva pentru a aduce un venit modest în sprijinul cauzei pe care o iubeam foarte mult. Nu reușeam să câștig mai mult de douăzeci și cinci de cenți într-o zi. Eram foarte atentă să economisesc prețioasele monede de argint obținute, urmând a fi investite în cumpărarea de literatură pentru iluminarea și redeșteptarea celor aflați în întuneric.
Nu am fost deloc ispitită să-mi cheltuiesc veniturile pentru satisfacerea plăcerilor proprii. Rochia mea era simplă și nu cumpăram nici un fel de ornamente inutile, deoarece dorința de etalare mi se părea un păcat. Prin urmare, aveam întotdeauna o mică rezervă de bani, cu care puteam cumpăra cărți importante. Acestea le erau încredințate persoanelor cu experiență pentru a fi trimise acolo unde era necesar.
Fiecare pagină de literatură mi se părea prețioasă, deoarece reprezenta un sol trimis să lumineze lumea, avertizându-i pe oameni să se pregătească pentru marele eveniment care se afla chiar la ușă. Mântuirea oamenilor era povara inimii mele și mă durea sufletul când îi auzeam pe aceia care se amăgeau singuri, spunându-și că se află în siguranță, în ciuda faptului că, în acel timp, solia de avertizare străbătea lumea întreagă.
Subiectul nemuririi
Într-o zi, am auzit o conversație dintre o soră și mama mea, cu privire la o predică pe care o ascultaseră recent și în care se afirmase, în cele din urmă, că sufletul nu avea o nemurire naturală. Ele au început să repete câteva dintre textele biblice, pe care pastorul le prezentase ca argumente. Dintre toate, îmi amintesc faptul că am fost impresionată în mod deosebit de următoarele: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri”. (Ezechiel 18, 4.) „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nici o răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită”. (Eclesiastul 9, 5.) „Care va fi făcută la vremea ei de fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, și care are cinstea și puterea veșnică! Amin!” (1 Timotei 6, 15.16.) „Și anume va da viața veșnică celor ce, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea”. (Romani 2, 7.)
După ce a citat pasajele anterioare, mama mea a întrebat: „De ce ar trebui să caute oamenii ceva ce au deja?”
Eu am ascultat aceste idei noi cu un interes profund și dureros. Când am rămas singură cu mama, am întrebat-o dacă ea crede cu adevărat că sufletul nu este nemuritor. Mi-a răspuns că se teme ca nu cumva să fi avut până atunci o concepție falsă cu privire la subiectul acesta, precum și cu privire la altele.
„Dar, mamă”, i-am spus eu, „tu chiar crezi că sufletul doarme în mormânt până la înviere? Crezi că, atunci când moare, creștinul nu merge îndată la cer și că păcătosul nu merge în iad?”
Ea mi-a răspuns: „Biblia nu ne oferă nici o dovadă cu privire la existența unui iad veșnic. Dacă ar exista un asemenea loc, ar trebui să fie menționat în Cartea Sfântă”.
„De ce, mamă”, am strigat eu, plină de uimire, „cuvintele tale sună ciudat! Dacă tu crezi această teorie stranie, măcar ai grijă să nu mai afle nimeni, deoarece mă tem că, dacă ar auzi o asemenea doctrină, păcătoșii s-ar simți în siguranță și nu ar mai dori niciodată să-L caute pe Domnul Isus”.
„Dacă acesta este adevărul Bibliei”, a răspuns ea, „nu va fi o piedică în calea mântuirii păcătoșilor, ci un mijloc de a-i câștiga pentru Domnul Hristos. Dacă iubirea lui Dumnezeu nu va convinge un răzvrătit să I se supună, cu atât mai puțin va reuși teroarea iadului veșnic să-l conducă la pocăință. Pe lângă aceasta, nu pare a fi o metodă corectă să câștigi suflete pentru Isus, apelând la unul dintre cele mai neplăcute sentimente ale inimii, și anume frica disperată. Dragostea lui Isus atrage. Ea va convinge chiar și inima cea mai împietrită”.
După această conversație, timp de câteva luni, nu am mai auzit nimic despre nemurirea sufletului, dar, în toată această perioadă, mintea mea s-a frământat mult cu privire la subiectul nemuririi. Apoi am auzit o predică în care erau prezentate aceleași idei și am fost convinsă că ele constituie adevărul. De la data când am înțeles lumina privitoare la somnul celor morți, taina care învăluise învățătura învierii s-a risipit din mintea mea, iar marele eveniment a dobândit o importanță nouă și minunată pentru mine. Mintea mea fusese tulburată adesea de efortul de a împăca ideea răsplătirii, sau a pedepsei imediate a celor decedați, cu faptul incontestabil al judecății și al învierii viitoare. Dacă la moarte sufletul primește îndată răsplata fericirii sau a nenorocirii veșnice, de ce mai e nevoie de învierea sărmanelor trupuri?
Dar această credință frumoasă și nouă mi-a arătat motivul pentru care scriitorii inspirați insistaseră atât de mult asupra subiectului învierii trupului, deoarece întreaga ființă a celor decedați rămânea în mormânt într-o stare de adormire. Acum puteam înțelege cu claritate falsitatea credinței noastre din trecut cu privire la acest subiect.
Vizita pastorului
Întreaga noastră familie era foarte interesată de doctrina celei de a doua veniri a Domnului Isus. Tatăl meu fusese unul dintre stâlpii Bisericii Metodiste. El lucrase ca îndrumător spiritual și fusese conducătorul adunărilor care se țineau în casele celor care locuiau departe de orașe. Cu toate acestea, pastorul metodist ne-a făcut o vizită specială, folosind ocazia pentru a ne informa că metodismul și convingerile noastre religioase nu se puteau împăca. Nu ne-a întrebat nimic cu privire la temeiurile credinței noastre și nici nu a făcut vreo referire la Biblie, în scopul de a ne convinge de greșeala noastră, ci a declarat că noi adoptaserăm o doctrină nouă și ciudată, pe care Biserica Metodistă nu o putea accepta.
Tatăl meu i-a răspuns că greșește numind credința noastră o doctrină nouă și ciudată, deoarece Însuși Domnul Hristos, învățându-i pe ucenici, le predicase despre cea de a doua venire. Domnul a spus: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”. (Ioan 14, 2.3.) Cu ocazia înălțării la cer, când urmașii Săi credincioși Îl priveau plecând din mijlocul lor, „iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb, și au zis: «Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer»”. (Faptele Apostolilor 1, 10.11.)
„Și”, a continuat tatăl meu, dezvoltându-și expunerea, „apostolul Pavel, cel inspirat, a scris o epistolă pentru a-i încuraja pe frații din Tesalonic, spunând: «Și să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire în toți cei ce vor fi crezut, căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră». (2 Tesaloniceni 1, 7-10.) «Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte». (1 Tesaloniceni 4, 16-18.)
Aceasta este înalta autoritate a credinței noastre. Domnul Isus și apostolii Săi au vorbit într-o manieră triumfătoare și plină de bucurie despre cea de a doua venire, iar sfinții îngeri au proclamat că Domnul Hristos, care S-a înălțat la cer, va veni iarăși. Aceasta este vina care ni se aduce -- credința în cuvintele lui Isus și ale ucenicilor Săi. Dar credința noastră este foarte veche și în ea nu se află nici o urmă de erezie”.
Pastorul nu a încercat să facă referire nici măcar la un singur text care ar fi putut dovedi că greșim, ci s-a scuzat, motivând că este în criză de timp. El ne-a sfătuit să ne retragem discret din biserică, evitând o judecare publică. Noi eram conștienți că și alți frați erau tratați la fel, din aceleași motive, și nu doream să se înțeleagă că ne era rușine să recunoaștem propriile convingeri sau că nu eram în stare să le susținem pe temeiul Scripturii. Prin urmare, părinții mei au insistat să li se comunice motivele cererii lui.
Singurul răspuns al pastorului la această solicitare a fost o declarație neconcludentă, prin care spunea că noi am trăit contrar regulilor bisericii și că era cel mai bine să ne retragem din proprie inițiativă pentru a evita o judecare publică. Noi am răspuns că preferăm o judecare obișnuită și am cerut să ni se indice păcatul de care suntem acuzați, deoarece nu ne simțeam vinovați de nici o greșeală, prin faptul că așteptam și doream venirea Mântuitorului nostru.
Judecata bisericii
La scurtă vreme după aceea, am fost anunțați că trebuie să fim prezenți la o adunare care urma să se desfășoare în cadrul comitetului bisericii. Au fost prezenți doar câțiva membri. Influența tatălui meu și a familiei sale fusese atât de mare, încât oponenții noștri nu doreau cu nici un chip să prezinte cazul într-o adunare mai numeroasă. Singura acuzație pronunțată a fost aceea că am trăit contrar regulilor lor. Când am întrebat care erau regulile pe care le-am încălcat, ni s-a răspuns, după o mică ezitare, că am participat la alte adunări și am neglijat prezența regulată la întâlnirile din grupa noastră de studiu.
Noi am declarat că, pentru un timp, o parte din familie fusese plecată la țară, dar nici unul dintre cei rămași în oraș nu absentase de la adunările grupei de studiu mai mult de câteva săptămâni și că aceștia fuseseră obligați moral să lipsească, deoarece mărturiile exprimate au fost tratate cu o dezaprobare cât se poate de evidentă. De asemenea, am amintit că anumiți membri, care nu participaseră la adunările grupei mai mult de un an, erau totuși tratați ca niște credincioși onorabili.
Am fost întrebați dacă suntem dispuși să mărturisim că ne-am îndepărtat de regulile lor și, de asemenea, dacă suntem de acord să ne conformăm acestor reguli în viitor. Noi am răspuns că nu îndrăznim să renunțăm la credința noastră și nici să ne dezicem de adevărurile sacre ale lui Dumnezeu, că nu putem ignora speranța apropiatei reveniri a Răscumpărătorului nostru și că, având în vedere atitudinea noastră, pe care ei o numeau erezie, trebuie să continuăm a ne închina Domnului.
În timp ce rostea cuvântul de apărare, tatăl meu a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și cu toții am părăsit camera comitetului cu conștiința eliberată și cu sentimentul fericit al aprobării lui Isus.
În duminica următoare, la începutul serviciului divin de împărtășire, prezbiterul a citit numele noastre, șapte la număr, declarând că ne separaserăm de biserică. El a afirmat că nu eram excluși din cauza vreunei greșeli în conduita morală, că aveam un caracter impecabil și o reputație demnă de invidiat, dar că ne-am făcut vinovați de încălcarea regulilor Bisericii Metodiste. El a declarat, de asemenea, că, din acel moment, ușa este deschisă și toți cei care vor fi găsiți vinovați de aceeași încălcare a regulilor vor fi tratați la fel.
În biserică existau mulți credincioși care așteptau venirea Mântuitorului, iar amenințarea aceasta era menită să-i sperie, determinându-i să se supună. În unele cazuri, această strategie a adus rezultatele dorite, iar favoarea lui Dumnezeu a fost vândută pentru un loc în biserică. Mulți credeau, dar nu îndrăzneau să-și exprime credința, pentru că se temeau să nu fie dați afară din sinagogă. Totuși unii au plecat curând după aceea, alăturându-se grupului care aștepta venirea Mântuitorului.
În timpul acela, cuvintele profetului au fost nespus de prețioase: „Ascultați Cuvântul Domnului, voi, care vă temeți de Cuvântul Lui. Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: «Să-și arate Domnul slava, ca să vă vedem bucuria!» -- Dar ei vor rămâne de rușine!”. (Isaia 66, 5.)