Ne apropiam cu emoție și cu îngrijorare de timpul când era așteptată venirea Mântuitorului nostru. Ca popor al lui Dumnezeu, ne străduiam cu solemnitate să ne curățim viața, pentru a fi pregătiți să-L întâmpinăm pe Domnul Isus la venirea Sa. Adunările continuau să se desfășoare în case particulare din diferite zone ale orașului și aveau rezultatele cele mai bune. Credincioșii erau încurajați să lucreze pentru prietenii și pentru rudele lor, iar convertirile se înmulțeau zi de zi.
Adunările din sala Beethoven
În ciuda opoziției pastorilor și a bisericilor, Sala Beethoven din orașul Portland era supraaglomerată seară de seară și, îndeosebi duminica, numărul participanților era foarte mare. La adunări participau oameni din toate categoriile sociale. Bogați și săraci, persoane din înalta societate și oameni umili, pastori și laici, toți erau nerăbdători să asculte doctrina privitoare la cea de a doua venire. Mulți dintre cei care veneau nu reușeau să-și găsească un loc în sală și plecau dezamăgiți.
Programul întrunirilor era simplu. De obicei, se rostea o predică scurtă și la subiect, după care se oferea ocazia pentru întrebări și răspunsuri. Având în vedere numărul mare de participanți, se poate spune că adunarea se desfășura aproape întotdeauna în liniște deplină. Domnul împiedica manifestarea spiritului de opoziție, în timp ce slujitorii Lui explicau dovezile pe care se întemeia credința lor. Uneori, vorbitorul era lipsit de talente deosebite, dar Duhul lui Dumnezeu făcea ca adevărul Său să fie convingător și plin de putere. Prezența sfinților îngeri se simțea în adunare, iar numărul credincioșilor din mica grupă creștea zi de zi.
Îndemnul din partea fratelui Brown
Într-una dintre ocazii, în timp ce fratele Stockman predica, fratele Brown, un pastor al Bisericii Creștine Baptiste, al cărui nume a mai fost menționat în această povestire, ședea la amvon, ascultând cu un interes profund. Era extrem de impresionat și, deodată, pe față i s-a așternut o paloare ca de mort și s-a prăbușit de pe scaun. Fratele Stockman a reușit să-l prindă în brațe, exact când era pe punctul de a se izbi de podea, și l-a întins pe canapeaua aflată în spatele amvonului, pe platformă, unde a rămas fără putere până când s-a încheiat predica.
Apoi s-a ridicat cu fața încă palidă, dar strălucind de lumina Soarelui Neprihănirii, și a rostit o mărturie foarte impresionantă. Părea că primise ungerea sfântă a Cerului. De obicei, fratele Brown vorbea rar, cu o seriozitate lipsită de orice urmă de pasiune. Dar, în această ocazie, cuvintele sale solemne și bine alese erau însoțite de o nouă putere.
El și-a relatat experiența cu o asemenea simplitate și cu atâta căldură, încât mulți dintre cei care fuseseră stăpâniți de prejudecăți au fost impresionați până la lacrimi. Expresia feței și cuvintele lui erau marcate vizibil de prezența Duhului lui Dumnezeu. Cu un entuziasm sfânt, a declarat plin de curaj că a ales Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător personal, că îndoielile i-au fost spulberate și credința îi era pe deplin confirmată. Apoi, i-a invitat cu seriozitate pe frații săi pastori, pe membrii bisericii, pe cei păcătoși și pe sceptici să cerceteze Biblia pentru ei înșiși, avertizându-i să nu îngăduie nici unui om să-i abată de la ținta de a descoperi adevărul.
Când a terminat de vorbit, cei care doreau să se înalțe rugăciuni pentru ei au fost invitați să se ridice în picioare. Sute de oameni au răspuns la apel. Duhul Sfânt se revărsa asupra adunării. Cerul și pământul păreau că se ating. Întâlnirea a durat până noaptea târziu. Puterea Domnului a fost simțită de toți, tineri, vârstnici și oameni aflați în plină maturitate.
Fratele Brown nu s-a despărțit de Biserica Creștină nici atunci, și nici mai târziu, dar era privit cu un mare respect de către credincioșii bisericii sale.
Așteptarea plină de bucurie
Când ne-am întors acasă, din diferite direcții se auzeau voci care Îl lăudau pe Dumnezeu. O voce răsuna dintr-o direcție, apoi, ca și când ar fi fost un răspuns, o altă voce se auzea dintr-o altă direcție și încă dintr-o altă direcție. Pretutindeni răsunau glasuri, strigând: „Slavă lui Dumnezeu, Domnul și-a luat în stăpânire Împărăția!” Oamenii se îndreptau spre casele lor, având pe buze cuvinte de laudă, și sunetul bucuriei se răspândea în liniștea nopții. Nici unul dintre cei care au participat la aceste adunări nu va putea uita vreodată acele evenimente însoțite de un interes deosebit de profund.
Cei care Îl iubesc sincer pe Domnul Isus pot aprecia sentimentele celor ce așteptau venirea Mântuitorului cu dorința cea mai arzătoare. Momentul așteptat era foarte aproape. Timpul când speram să-L întâlnim pe Isus era chiar în fața noastră. Ne apropiam de acea oră cu o liniște solemnă. Adevărații credincioși păstrau o comuniune plăcută cu Dumnezeu, ca o pregustare a păcii care urma să le aparțină definitiv, în lumina veșniciilor nesfârșite. Nici unul dintre cei care au trăit și au crezut în această speranță nu va putea uita vreodată acele ceasuri prețioase de așteptare.
Preocupările lumești fuseseră abandonate de câteva săptămâni. Ne verificam cu atenție fiecare gând și fiecare emoție a inimii, ca și când am fi fost pe patul de moarte, urmând ca, în câteva ore, ochii noștri să privească pentru ultima dată scenele acestui pământ. Nu s-a confecționat nici o „haină de înălțare la cer” în vederea marelui eveniment. Noi simțeam nevoia dovezii interioare că suntem pregătiți să-L întâlnim pe Isus, iar hainele noastre albe erau puritatea sufletului și caracterul curățit de păcat prin sângele ispășitor al Mântuitorului nostru.
Zile de confuzie
Cu toate acestea, timpul de așteptare a trecut. Aceasta a fost prima încercare serioasă pe care au trebuit să o îndure cei care crezuseră și speraseră că Domnul Isus urma să vină pe norii cerului. Dezamăgirea poporului așteptător al lui Dumnezeu a fost mare. Batjocoritorii erau triumfători și i-au câștigat de partea lor pe cei nestatornici și slabi. Se pare că unii care avuseseră, în aparență, o credință adevărată au fost influențați doar de teamă, iar acum curajul le revenise și li se alăturau cu îndrăzneală batjocoritorilor, declarând că nu fuseseră niciodată atât de amăgiți, încât să creadă cu adevărat în doctrina lui Miller, despre care spuneau că era un fanatic iresponsabil. Alții, care erau din fire instabili și înclinați să cedeze, părăseau discret grupul credincioșilor.
Noi eram încurcați și dezamăgiți, și totuși nu am renunțat la credință. Mulți continuau să nutrească speranța că Isus nu-și va întârzia multă vreme venirea. Cuvântul Domnului era sigur și nu putea să greșească. Simțeam că ne-am făcut datoria și am trăit în lumina credinței noastre prețioase. Eram dezamăgiți, dar nu descurajați. Semnele timpului arătau că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. Noi trebuia să veghem și să fim pregătiți fără încetare pentru venirea Domnului, care putea să aibă loc în orice moment. Trebuia să așteptăm cu încredere și cu speranță, fără a neglija să organizăm adunări pentru a fi învățați, mângâiați și încurajați, astfel încât lumina noastră să crească, devenind tot mai strălucitoare în întunericul lumii.
O greșeală de calcul
Calculul nostru cu privire la timpul profetic era atât de simplu și de ușor, încât până și un copil îl putea înțelege. Pornind de la data decretului împăratului Persiei, descris în Ezra 7 și emis în anul 457 î.Hr., perioada de 2300 de ani, menționată în Daniel 8, 14, trebuia să se încheie în anul 1843. În conformitate cu acest calcul, am așteptat venirea Domnului la sfârșitul acestui an. După ce anul a trecut fără să vină Mântuitorul, am fost foarte triști și dezamăgiți.
La început, nimeni nu s-a gândit că exista posibilitatea ca decretul să nu fi fost pus în aplicare la începutul anului 457 î.Hr. și era posibil ca perioada de 2300 de ani să nu se încheie la sfârșitul anului 1843. Totuși s-a stabilit că decretul a fost dat aproape de sfârșitul anului 457 î.Hr. și, prin urmare, perioada profetică trebuia să ajungă până în toamna anului 1844. Așadar, profeția cu privire la timp nu întârzia, deși așa se părea. Am învățat să ne punem speranța în cuvintele profetului: „Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit”. (Habacuc 2, 3.)
Prin dezamăgirea de la sfârșitul anului 1843, Dumnezeu și-a încercat poporul. Greșeala făcută în calcularea perioadelor profetice nu a fost descoperită imediat nici chiar de oamenii învățați, care se opuneau concepțiilor celor ce așteptau venirea lui Hristos. Teologii au declarat că Miller a avut dreptate în ce privește calcularea timpului, deși îl contraziceau în legătură cu evenimentul care avea să culmineze o dată cu încheierea acelei perioade. Cu toate acestea, atât împotrivitorii, cât și poporul așteptător al lui Dumnezeu, greșiseră în privința timpului.
Cei dezamăgiți nu au fost lăsați multă vreme în întuneric, deoarece, după ce au cercetat perioadele profetice cu rugăciuni stăruitoare, au descoperit unde greșiseră, identificând o prelungire a perioadei profetice, care acoperea timpul de aparentă întârziere. Datorită bucuriei produse de așteptarea venirii Domnului Hristos, aparenta întârziere a împlinirii profeției, la care se face referire în viziunea profetului, nu fusese luată în considerare și acest fapt a însemnat pentru ei o surpriză neașteptată și tristă. Totuși încercarea în sine a fost necesară pentru a-i ajuta pe credincioșii sinceri ai adevărului să se dezvolte și să devină mai tari.
Înnoirea speranței
Toate speranțele noastre se concentrau asupra venirii Domnului în anul 1844. Era, de asemenea, timpul vestirii soliei celui de-al doilea înger, care zbura prin mijlocul cerului, strigând: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare”. (Apocalipsa 14, 8.) Solia a fost proclamată pentru prima dată de slujitorii lui Dumnezeu în toamna anului 1844. Ca urmare, mulți credincioși au părăsit bisericile apostate. Împreună cu cea de a doua solie îngerească, a fost vestită și solia „Strigătului de la miezul nopții” [Vezi Matei 25, 1-13.]: „Iată, Mirele vine! Ieșiți-I în întâmpinare”. Lumina privitoare la solia aceasta s-a răspândit în toate colțurile țării, iar mesajul ei a sensibilizat mii de oameni. Ea a străbătut oraș după oraș și sat după sat, mergând până în cele mai îndepărtate regiuni, și a ajuns atât la cei talentați și învățați, cât și la oamenii umili și neînsemnați.
Acesta a fost cel mai fericit an din viața mea. Inima îmi era plină de sentimentul unei așteptări fericite, dar simțeam o milă și o mare îngrijorare pentru cei care erau descurajați și nu mai aveau nici o speranță în Isus. Noi ne-am unit, ca popor, înălțând rugăciuni fierbinți pentru a primi o experiență adevărată, precum și dovada inconfundabilă a acceptării noastre din partea lui Dumnezeu.
Încercarea credinței
În acea perioadă am avut nevoie de multă răbdare, deoarece existau mulți batjocoritori. Adesea eram întâmpinați cu aluzii disprețuitoare, legate de dezamăgirea noastră precedentă. Bisericile protestante ortodoxe [Ortodoxismul protestant este reprezentat de bisericile protestante istorice care i-au avut ca inițiatori pe marii reformatori ai secolului al șaisprezecelea, Luther și Calvin, și care, atașându-se de învățăturile lor, au refuzat orice altă lumină nouă în dezvoltarea cunoașterii adevărului biblic. Aceste biserici au adoptat o poziție dogmatică, similară bisericilor tradiționale catolică și ortodoxă.] foloseau orice mijloace posibile pentru a împiedica răspândirea credinței în apropiata revenire a Domnului Hristos. În adunările lor, nimănui nu-i era permis să amintească despre speranța venirii lui Hristos. Tocmai cei care pretindeau că Îl iubesc pe Domnul Isus respingeau cu dispreț vestea bună că Acela despre care spuneau că este Prietenul lor cel mai bun urma să vină curând la ei. Erau agitați și furioși împotriva tuturor celor care propovăduiau vestea venirii Sale și care se bucurau că Îl vor vedea foarte curând pe Domnul în slavă.
O Perioadă de pregătire
Fiecare clipă mi se părea de o importanță maximă. Aveam sentimentul că îndeplinim o lucrare ale cărei rezultate sunt veșnice și că toți cei neglijenți și dezinteresați se află în cel mai mare pericol. Credința mea era deplină și îmi însușeam făgăduințele prețioase ale Domnului Isus. El le-a spus ucenicilor Săi: „Cereți și vi se va da”. Iar eu credeam cu tărie că Dumnezeu mi-ar fi dat orice aș fi cerut după voia Sa. Mă așezam cu umilință la picioarele Domnului Isus, iar inima mea era într-o armonie deplină cu voia Sa.
Adesea vizitam familii și mă rugam cu stăruință împreună cu cei împovărați de temeri și de descurajare. Credința mea era așa de puternică, încât nu mă îndoiam nici măcar o singură clipă că Dumnezeu va răspunde rugăciunilor mele. În toate situațiile, fără nici o excepție, ca răspuns la rugăciunile noastre umile, binecuvântarea și pacea Domnului Isus se revărsa peste noi, iar inima celor disperați era înviorată de speranță și de lumină.
Ne apropiam de timpul așteptat, cercetându-ne inima cu atenție și cu rugăciune și mărturisindu-ne cu umilință orice păcat. În fiecare dimineață, simțeam că prima datorie era aceea de a ne asigura că viața noastră se află în bună rânduială cu Dumnezeu. Eram conștienți că, dacă nu înaintăm în sfințire, cu siguranță vom da înapoi. Interesul nostru unii față de alții era tot mai mare și ne rugam mult împreună și unii pentru alții. Ne adunam în livezi și în dumbrăvi pentru a petrece timpul în comuniune cu Dumnezeu și pentru a înălța spre El rugăciunile noastre. Când ne aflam în mijlocul naturii create de El, aveam un sentiment mai viu al prezenței Sale. Dacă sufletul nostru era întunecat de umbrele îndoielii, nu îndrăzneam să adormim seara, până când orice nor nu era spulberat de siguranța acceptării Domnului.
Trecerea timpului
Cei care aparțineau poporului așteptător al lui Dumnezeu se apropiau de ceasul când, plini de dor, speraseră că venirea Mântuitorului va face ca bucuria lor să fie deplină. Dar timpul a trecut din nou, fără ca venirea Domnului Isus să aibă loc. O dezamăgire amară s-a abătut asupra micii turme a cărei credință fusese atât de puternică și a cărei speranță fusese atât de intensă. În ciuda acestui fapt, am fost surprinși că ne simțeam așa de liniștiți în Domnul și așa de susținuți de puterea și de harul Său.
Cu toate acestea, experiența din anul precedent s-a repetat, luând o amploare și mai mare. Un mare număr de credincioși au renunțat la credința lor. Unii care fuseseră foarte încrezători erau atât de profund răniți în mândria lor, încât simțeau că ar fi vrut să dispară de pe fața pământului. Asemenea lui Iona, ei erau nemulțumiți de Dumnezeu și ar fi vrut mai degrabă să moară. Cei care își întemeiaseră credința pe dovezile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau dispuși acum să-și schimbe concepțiile. Această a doua mare încercare a dezvăluit existența unui număr mare de oameni lipsiți de valoare, care fuseseră absorbiți de curentul puternic al credinței adventiste și purtați de val pentru un timp, alături de credincioșii adevărați și de lucrătorii serioși.
Noi eram dezamăgiți, dar nu descurajați. Ne-am hotărât să nu murmurăm în această perioadă de încercare prin care Domnul ne curățea de tot ce era lipsit de valoare, așa cum se curățește aurul care este trecut prin foc. Am decis să ne supunem răbdători întregului proces de purificare, pe care Dumnezeu îl considera necesar pentru noi, și să așteptăm plini de speranță ca Mântuitorul să îi răscumpere pe credincioșii Săi încercați.
Eram convinși că predicarea unui timp precis al venirii Domnului a fost inspirată de Dumnezeu. Tocmai această lucrare i-a determinat pe oameni să cerceteze Biblia cu atenție și să descopere adevăruri neînțelese de ei până atunci. Iona a fost trimis de Dumnezeu să predice pe străzile cetății Ninive, avertizând că orașul avea să fie nimicit în patruzeci de zile, dar Dumnezeu a acceptat umilirea locuitorilor cetății și le-a prelungit timpul de probă. Cu toate acestea, solia lui Iona a fost trimisă de Dumnezeu, iar cetatea Ninive a fost încercată în conformitate cu voia Sa. Lumea considera că speranța noastră a fost o iluzie și că dezamăgirea pe care o suportam nu era altceva decât consecința acestei erori. Dar, în ciuda faptului că greșiserăm în privința identificării evenimentului care trebuia să aibă loc în perioada aceea, viziunea a cărei împlinire părea să întârzie nu conținea nici o greșeală.
Cei care așteptaseră venirea Domnului nu au fost lăsați fără mângâiere. Ei au dobândit o cunoaștere valoroasă prin cercetarea Cuvântului și înțelegeau mai bine Planul de Mântuire. În fiecare zi, au descoperit noi frumuseți în paginile sfinte și o armonie minunată, care cuprindea toate învățăturile, o scriptură explicând-o pe cealaltă, fără să existe nici măcar un cuvânt lipsit de însemnătate.
Dezamăgirea noastră nu a fost atât de mare ca dezamăgirea ucenicilor. Când Fiul omului a intrat triumfător în Ierusalim, ei s-au așteptat să fie încoronat ca rege. Oameni, veniți din toate regiunile țării, erau adunați la un loc și strigau: „Osana, Fiul lui David”. (Matei 21, 9.) Iar când preoții și bătrânii I-au cerut Domnului Isus să liniștească mulțimea, El a declarat că, dacă oamenii ar tăcea, până și pietrele ar începe să strige, ca să se împlinească profeția. Cu toate acestea, după câteva zile, aceiași ucenici L-au văzut pe Domnul lor iubit, despre care crezuseră că va domni pe tronul lui David, țintuit pe crucea nemiloasă și înconjurat de fariseii care Îl ridiculizau și Îl batjocoreau. Totuși Domnul Hristos și-a împlinit făgăduințele. Cât de plăcută a fost mângâierea pe care a dat-o poporului Său și cât de bogată a fost răsplata acordată celor credincioși și loiali! Domnul Miller și cei care au fost alături de el au presupus că lucrarea de curățire a sanctuarului, despre care se vorbește în Daniel 8, 14, înseamnă curățirea pământului prin foc, înainte ca acesta să devină locul de reședință al sfinților. Ei credeau că această lucrare urma să se desfășoare la cea de a doua venire a lui Hristos. Prin urmare, noi am așteptat ca evenimentul revenirii să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile, adică ani. Dar, după dezamăgire, Scripturile au fost cercetate atent, cu rugăciune și seriozitate și, după o perioadă de incertitudine, lumina a alungat întunericul care ne învăluia, iar îndoiala și nesiguranța au fost spulberate.
În cele din urmă, am înțeles cu claritate că, în loc să se refere la curățirea pământului, profeția din Daniel 8, 14 indica ultima lucrare a Marelui nostru Preot în cer, și anume finalizarea ispășirii și pregătirea poporului pentru a întâmpina ziua venirii Sale.