În cea de-a doua viziune, care a avut loc la aproximativ o săptămână după prima, Domnul mi-a dezvăluit o imagine de ansamblu a încercărilor prin care voi fi nevoită să trec și mi-a spus că trebuie să merg și să le spun și altora ce mi-a descoperit El. Mi-a fost arătat că lucrarea mea va întâmpina o mare opoziție, că inima îmi va fi cuprinsă de teamă, dar că harul lui Dumnezeu îmi va fi de ajuns pentru a mă susține în toate.
Când am ieșit din această viziune, am fost tulburată peste măsură, deoarece mi-a arătat datoria de a merge printre oameni și de a le prezenta adevărul. Sănătatea mea era atât de șubredă, încât am suferit continuu din punct de vedere fizic și, după toate aparențele, nu îmi mai rămăsese mult timp de trăit. Aveam doar șaptesprezece ani, eram mică de statură și firavă, neobișnuită cu societatea și atât de timidă și de retrasă din fire, încât, ori de câte ori făceam cunoștință cu persoane străine, mă simțeam penibil.
Mai multe zile la rând, m-am rugat până noaptea târziu, pentru ca această povară să fie luată de pe umerii mei și încredințată unei alte persoane mai capabile să o poarte. Dar sentimentul că am datoria să fac ce mi s-a arătat a rămas neschimbat, iar cuvintele îngerului răsunau continuu în urechile mele: „Fă-le cunoscut altora ce ți-am descoperit”.
Până atunci, ori de câte ori Duhul lui Dumnezeu mă îndemnase să-mi împlinesc datoria, m-am ridicat mai presus de propriile limite și, gândindu-mă la dragostea Domnului Isus și la lucrarea minunată pe care o făcuse pentru mine, am uitat orice simțământ de timiditate și de teamă.
Dar, în ce privește această lucrare, simțeam că îmi este imposibil să o îndeplinesc. Orice încercare mi se părea sortită unui eșec sigur. Consideram că acele greutăți cu care urma să fiu confruntată erau mai mult decât puteam suporta. Cum puteam eu, un copil, să călătoresc din loc în loc pentru a le dezvălui oamenilor adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu? Gândul acesta făcea să mi se strângă inima de groază. Fratele meu, Robert, cu numai doi ani mai în vârstă decât mine, nu mă putea însoți, deoarece avea o sănătate precară, era mai timid decât mine și nimic nu l-ar fi putut determina să se implice într-o asemenea lucrare. Tatăl meu avea o familie de întreținut și nu putea să-și părăsească locul de muncă, dar m-a asigurat de repetate ori că, dacă Dumnezeu mă chemase să lucrez în alte locuri, nu va întârzia să-mi deschidă o cale. Totuși aceste cuvinte de încurajare nu au însemnat o mângâiere prea mare pentru inima mea disperată. Drumul care mi se înfățișa părea plin de obstacole, peste care mă simțeam incapabilă să trec.
Mi-am dorit moartea, pentru a fi eliberată de responsabilitățile care apăsau asupra mea. În cele din urmă, pacea plăcută, de care mă bucurasem atât de mult timp, m-a părăsit, și disperarea mi-a cuprins din nou sufletul.
Încurajarea din partea fraților
Grupul de credincioși din Portland nu știa nimic despre frământările sufletești care mă aduseseră în acea stare de disperare. Ei știau că eram deprimată din anumite motive și considerau că această atitudine era un păcat din partea mea, având în vedere maniera plină de har, în care mi Se descoperise Domnul. Adunările de rugăciune aveau loc în casa părinților mei, dar eu eram atât de tulburată, încât un timp nu am participat. Povara mea devenise din ce în ce mai grea, până când agonia sufletească mi s-a părut mai mult decât puteam suporta.
În cele din urmă, am fost convinsă să particip la una dintre adunările desfășurate în propria casă. Biserica făcuse din cazul meu un subiect special de rugăciune. Fratele Pearson care, cu ocazia experienței mele anterioare, se împotrivise manifestărilor puterii lui Dumnezeu asupra mea, se ruga acum pentru mine cu stăruință și mă sfătuia să mă supun voinței Domnului. Asemenea unui părinte duios, încerca să mă încurajeze și să mă mângâie, îndemnându-mă să am încrederea că nu sunt părăsită de Prietenul celor păcătoși.
Eu mă simțeam prea slabă și prea deprimată ca să mai fac vreun efort special, dar inima mea se alăturase rugăciunilor prietenilor mei. Nu îmi mai păsa de împotrivirea lumii și eram dispusă să fac orice sacrificiu, dorind doar ca favoarea lui Dumnezeu să îmi poată fi redată.
În timp ce se înălțau rugăciuni pentru mine, cerând ca Domnul să îmi dăruiască puterea și curajul de a vesti solia lui Dumnezeu, întunericul dens care mă învăluise s-a retras de la mine și, deodată, asupra mea a coborât o lumină. Ceva care semăna cu o minge de foc m-a lovit în piept, chiar în dreptul inimii. Puterile m-au părăsit și m-am prăbușit la podea. Am avut sentimentul că mă aflu în prezența îngerilor. Una dintre acele ființe sfinte mi-a adresat din nou cuvintele: „Fă cunoscut altora ceea ce ți-am descoperit”.
Fratele Pearson, care nu putea să stea în genunchi din cauza reumatismului, a fost martor la acea întâmplare ciudată. Când mi-am revenit suficient ca să pot auzi și vedea, el s-a ridicat de pe scaun și a spus: „Am văzut ceva ce nu m-am așteptat să văd niciodată. O minge de foc a coborât din cer și a lovit-o pe sora Ellen chiar în dreptul inimii. Am văzut-o! Am văzut-o! Nu voi putea să uit niciodată. Acest lucru mi-a schimbat întreaga existență. Soră Ellen, ai curaj în Domnul. După seara aceasta nu mă voi mai îndoi niciodată cu privire la tine. Noi te vom ajuta de aici înainte și nu te vom mai descuraja.”
Teama de înălțare de sine
Una dintre marile temeri care mă frământau era aceea că, dacă voi asculta chemarea datoriei și voi începe să mă declar a fi persoana căreia Cel Preaînalt i-a făcut favoarea de a-i da viziuni și descoperiri pentru oameni, ar fi posibil să cedez păcatului mândriei și să mă înalț mai presus de poziția care mi se cuvenea, atrăgând asupra mea nemulțumirea lui Dumnezeu și pierzându-mi sufletul. Cunoscusem asemenea cazuri și mi se strângea inima în fața acestei încercări dificile.
M-am rugam stăruitor ca, dacă va trebui să merg și să relatez ce mi-a descoperit Domnul, să fiu păzită de o înălțare de sine necuvenită. Îngerul mi-a spus: „Rugăciunile tale sunt auzite și vor fi ascultate. Dacă vei fi amenințată de păcatul care te înspăimântă, mâna lui Dumnezeu se va întinde pentru a te salva. El te va atrage la Sine prin suferință și te va păstra într-o stare de umilință. Vestește solia cu credincioșie. Suferă până la capăt și vei mânca din roadele pomului vieții și vei bea din apa vieții”.
După ce mi-am redobândit cunoștința, m-am consacrat Domnului, gata să îndeplinesc poruncile Lui, oricare ar fi ele.
Printre credincioșii din Maine
Nu a trecut multă vreme până când Domnul mi-a oferit posibilitatea de a merge împreună cu sora și cumnatul meu la Poland, la treizeci de mile depărtare de casă, unde am avut ocazia să-mi prezint mărturia. Timp de trei săptămâni, gâtul și plămânii îmi fuseseră atât de bolnavi, încât am putut vorbi doar foarte puțin și pe un ton jos și răgușit. Cu această ocazie, m-am ridicat în picioare în timpul adunării și am început să vorbesc în șoaptă. Am continuat astfel aproximativ cinci minute, după care, deodată, răgușeala mi-a dispărut și glasul meu a devenit limpede și puternic. Am vorbit aproape două ore cu o ușurință deplină și fără nici un efort. Când solia mea s-a sfârșit, glasul mi-a dispărut iarăși, până în momentul în care m-am ridicat din nou înaintea adunării, când revenirea vocii s-a repetat. Am avut un sentiment continuu de siguranță, știind că împlinesc voia lui Dumnezeu, și am văzut rezultatele evidente care însoțeau eforturile mele.
Apoi, în mod providențial, mi s-a oferit o nouă ocazie de a călători în partea răsăriteană a statului Maine. Fratele Wm. Jordan urma să plece într-o călătorie de afaceri la Orrington, însoțit de sora lui, și am fost îndemnată să merg împreună cu ei. Pentru că Îi făgăduisem Domnului că voi merge pe căile deschise de El, nu am îndrăznit să refuz. Duhul lui Dumnezeu a însoțit solia pe care am prezentat-o în locul acela. Inimile s-au bucurat auzind adevărul, iar cei deznădăjduiți au fost încurajați să-și înnoiască credința.
La Orrington, am făcut cunoștință cu pastorul James White care îi cunoștea bine pe prietenii mei. El însuși era angajat activ în lucrarea de salvare a sufletelor.
De asemenea, am vizitat Garland, unde s-au adunat foarte multe persoane, venite din cartiere diferite pentru a asculta solia mea.
Curând după aceea, am călătorit la Exeter, un mic sat, nu departe de Garland. Aici am avut sentimentul unei responsabilități apăsătoare, de care nu am putut fi eliberată, până când nu am relatat ce îmi fusese descoperit cu privire la niște oameni fanatici, care erau prezenți. Am declarat că acei oameni se înșelau, considerându-se conduși de Duhul lui Dumnezeu. Mărturia mea a fost foarte neplăcută pentru ei și pentru simpatizanții lor.
Curând după aceea, am revenit în Portland, unde am prezentat mărturia pe care o primisem din partea lui Dumnezeu și am văzut la fiecare pas dovezile aprobării Sale.