În primăvara anului 1845, am vizitat localitatea Topsham, statul Maine. Cu o ocazie, ne-am adunat într-un număr destul de mare în casa fratelui Stockbridge Howland. Fiica cea mare a fratelui Stockbridge, domnișoara Frances Howland, o foarte bună prietenă a mea, era bolnavă de febră reumatică, aflându-se sub îngrijirea medicului. Mâinile ei erau atât de inflamate, încât abia i se puteau distinge încheieturile. În timp ce ședeam, vorbind despre situația ei, fratele Howland a fost întrebat dacă are încredere că fiica lui ar putea fi vindecată ca răspuns la rugăciune. El a răspuns că s-a gândit la aceasta și că, în momentul acela, crede cu adevărat că este posibil.
Am îngenuncheat cu toții, rugându-ne fierbinte lui Dumnezeu pentru acea tânără. Am apelat la făgăduința: „Cereți și veți căpăta”. (Ioan 16, 24.) Binecuvântarea lui Dumnezeu a însoțit rugăciunile noastre și am simțit asigurarea că El era dispus să-i vindece pe cei suferinzi. Unul dintre frații prezenți a strigat: „Este aici vreo soră care are o asemenea credință, încât să meargă, să o ia de mână și să-i poruncească să se ridice în Numele Domnului?”
Sora Frances se afla în camera de la etaj și, înainte ca fratele nostru să-și încheie apelul, sora Curtis plecase deja spre scări. Ea a intrat în camera suferindei, însoțită de Duhul lui Dumnezeu și, luând bolnava de mână, a spus: „Soră Frances, în numele Domnului, ridică-te în picioare și fii vindecată”. Deodată, un suflu de viață a străbătut întreaga ființă a fetei bolnave, inima ei a fost cuprinsă de o credință sfântă și, ascultând impulsul lăuntric, s-a sculat din pat, s-a ridicat în picioare și a început să meargă prin cameră, lăudându-L pe Dumnezeu pentru vindecare. A fost îmbrăcată imediat și a coborât în încăperea în care eram adunați. Înfățișarea îi strălucea de o bucurie și de o mulțumire de nespus.
În dimineața următoare, tânăra a servit micul dejun împreună cu noi. Curând după aceea, în timpul serviciului de închinare din familie, tocmai când fratele White citea din capitolul al cincilea din Epistola lui Iacov, medicul a intrat în sufragerie și, ca de obicei, a urcat la etaj, pentru a-și vizita pacienta. Negăsind-o acolo, a coborât în grabă și, cu o privire speriată, a deschis ușa bucătăriei spațioase, unde eram adunați cu toții. Pacienta lui se afla împreună cu noi. A privit-o înmărmurit și plin de uimire și, în cele din urmă, a rostit: „Deci, Frances este mai bine!”
Fratele Howland i-a răspuns: „Domnul a vindecat-o”, iar cititorul și-a reluat capitolul, de unde fusese întrerupt: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii și să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului”. (Iacov 5, 14.) Medicul a ascultat cu o expresie de curiozitate amestecată cu uimire și îndoială, a dat din cap aprobator și a părăsit grăbit încăperea.
În aceeași zi, sora Frances a mers trei mile pe jos, întorcându-se acasă seara și, deși fusese o vreme ploioasă, nu s-a plâns de nici o durere, ci starea ei a continuat să se îmbunătățească repede, până la vindecarea deplină. După câteva zile, la cererea ei, a fost condusă în apa botezului. În ciuda faptului că vremea de afară și apa au fost foarte reci, ea nu a suferit deloc, ci din acel moment a fost eliberată de boală și s-a bucurat de sănătate.
În acel timp, fratele Wm. H. Hyde era foarte bolnav avea dizenterie. Simptomele bolii erau îngrijorătoare, iar medicul declarase că situația lui este aproape fără speranță. Noi l-am vizitat și ne-am rugat împreună cu el, dar fratele ajunsese sub influența unor oameni fanatici, care aduseseră dezonoare lucrării noastre. Noi doream să-l îndepărtăm din mijlocul lor și ne-am rugat Domnului să-i dea puterea de a părăsi locul acela. Ca răspuns la rugăciunile noastre, fratele Hyde a fost întărit și binecuvântat și a putut să călătorească patru mile, până acasă la fratele Patten. Dar, după ce a ajuns acolo, starea lui a început să se înrăutățească tot mai rapid.
Fanatismul și erorile în care căzuse din cauza unei influențe rele păreau că îl împiedică să-și exercite credința, totuși el a acceptat cu recunoștință mărturia simplă care i-a fost adresată, și-a mărturisit greșeala cu umilință și a adoptat o poziție fermă în favoarea adevărului.
În camera bolnavului le era permis să intre doar câtorva persoane care aveau o credință puternică. Fanaticii a căror influență fusese atât de dăunătoare pentru el l-au urmărit cu insistență până acasă la fratele Patten. Dar li s-a interzis categoric să ajungă în prezența lui. În acest timp, noi ne rugam arzător pentru însănătoșirea lui. Rareori am avut ocazia să fiu martora unei asemenea exprimări a încrederii în făgăduințele lui Dumnezeu. Mântuirea Duhului lui Dumnezeu s-a dezvăluit și puterea cerească a coborât peste fratele nostru bolnav și peste noi cei prezenți.
Fratele Hyde s-a îmbrăcat imediat și a ieșit din cameră, lăudându-L pe Dumnezeu, iar fața lui radia de strălucirea cerului. S-a pregătit îndată o cină simplă, așa cum se obișnuiește în casele fermierilor, iar fratele nostru a spus: „Dacă aș fi sănătos, ar trebui să pot mânca hrana aceasta și, pentru că eu cred că Dumnezeu m-a vindecat, îmi voi pune credința în aplicare”. El s-a așezat la masă alături de ceilalți și a mâncat cu poftă, fără să i se întâmple nici un rău. Vindecarea lui a fost deplină și definitivă.