În acel timp, mi s-a descoperit că era de datoria mea să-i vizitez pe credincioșii noștri din New Hampshire. În perioada aceea, prietena și tovarășa mea credincioasă era Louisa Foss, o soră a lui Samuel Foss, soțul surorii mele Maria. Nu pot uita niciodată grija ei binevoitoare față de mine pe parcursul călătoriilor. De asemenea, am fost însoțite de fratele Files și soția lui, prieteni vechi și prețioși ai familiei mele, de frații Ralph Haskins și de pastorul James White.
Prietenii noștri din New Hampshire ne-au primit cordial, dar, în zona aceea, existau greșeli mari, care m-au întristat mult, deoarece am fost nevoiți să ne confruntăm cu un spirit al îndreptățirii de sine foarte deprimant.
O încurajare pentru pastorul Morse
Când am vizitat casa pastorului Washington Morse, eram foarte bolnavă. S-au înălțat rugăciuni pentru mine, și Duhul lui Dumnezeu a venit asupra mea. Atunci, am avut o viziune și mi-au fost descoperite unele fapte referitoare la situația fratelui Morse, în legătură cu dezamăgirea din anul 1844.
Fratele Morse fusese statornic și consecvent în credința că Domnul avea să vină la data aceea. Dar, după ce timpul a trecut, fără ca evenimentul așteptat să aibă loc, el s-a simțit încurcat și incapabil să explice întârzierea. În ciuda dezamăgirii amare, fratele Morse nu a renunțat la credința lui și nu a numit-o „o amăgire fanatică”, așa cum au procedat alții. Totuși era derutat și nu putea înțelege poziția poporului lui Dumnezeu cu privire la timpul profetic. El fusese atât de zelos în proclamarea apropiatei reveniri a Domnului, încât, după ce timpul așteptat a trecut, a căzut într-o stare de deprimare și nu a mai făcut nimic pentru încurajarea celor dezamăgiți, care ajunseseră acum ca o turmă fără păstor, părăsită și lăsată pradă lupilor.
Atunci mi-a fost prezentat cazul lui Iona. Pastorul Morse era într-o stare asemănătoare profetului dezamăgit. El proclamase solia că Domnul va veni în anul 1844. Timpul trecuse. Simțământul de teamă care pusese parțial stăpânire pe oameni dispăruse, iar acum ei își îngăduiau să-i ridiculizeze pe cei care Îl așteptaseră pe Isus în zadar. Pastorul Morse simțea că era subiectul de batjocură al vecinilor, pe seama lui se făceau tot felul de glume, iar el nu reușea să se împace cu această postură. El nu se gândea la faptul că harul lui Dumnezeu îi oferea lumii un timp mai lung în vederea pregătirii pentru venirea Sa, astfel încât avertizarea cu privire la judecată să poată fi răspândită cât mai departe, iar oamenii să beneficieze de o lumină mai mare. El se gândea numai la umilința suferită de slujitorii lui Dumnezeu.
În loc să fie descurajat în urma dezamăgirii, așa cum fusese Iona, fratele Morse ar fi trebuit să alunge supărarea lui egoistă și să se bucure de razele luminii prețioase, pe care Dumnezeu o dăduse poporului Său. El ar fi trebuit să se bucure că lumii i se acorda o a doua șansă și să fie dispus să contribuie la înaintarea marii lucrări ce trebuia făcută pe întregul pământ, prin aducerea păcătoșilor la pocăință și la mântuire.
Lipsa adevăratei evlavii
În New Hampshire nu s-a putut face mult bine, deoarece am găsit aici o lipsă de spiritualitate. Mulți declarau că experiența lor legată de mișcarea din 1844 fusese o amăgire. Această categorie de credincioși era greu de abordat, deoarece noi nu puteam accepta poziția pe care îndrăzneau ei să o adopte. Câțiva dintre cei care fuseseră predicatori și îndrumători activi în anul 1844 păreau că și-au pierdut orice punct de sprijin și nu mai știau unde se află din perspectiva timpului profetic. Ei erau puternic influențați de spiritul lumii.
Magnetismul spiritist
În New Hampshire am fost nevoiți să ne confruntăm cu o formă de magnetism spiritist, asemănător mesmerismului. A fost prima noastră experiență de acest fel și s-a întâmplat astfel: Când am ajuns la Claremont, ni s-a spus că acolo există două grupări adventiste, una care își nega credința anterioară, și o alta, mai restrânsă ca număr, ai cărei membri continuau să creadă că, în providența Sa, Dumnezeu i-a călăuzit în experiența lor din trecut. Am fost îndrumați în special spre doi oameni despre care ni s-a spus că susțin concepții asemănătoare cu ale noastre. Aflaserăm că împotriva acestora existau multe prejudecăți, dar am presupus că erau persecutați din cauza neprihănirii. I-am căutat, iar ei ne-au primit binevoitori, tratându-ne cu amabilitate. Nu a trecut mult timp și am înțeles că ei pretindeau că sunt pe deplin sfinți și desăvârșiți și declarau că se află mai presus de orice posibilitate de a păcătui.
Acești oameni erau îmbrăcați în haine frumoase și manifestau o atitudine de mulțumire și de liniște. În timp ce stăteam de vorbă, în încăperea în care ne aflam a intrat un băiețel de vreo opt ani, îmbrăcat literalmente în niște zdrențe murdare. Am fost surprinși să aflăm că băiețelul era fiul unuia dintre cei doi. Mama lui părea extrem de stânjenită și rușinată, dar tatăl lui, total dezinteresat, a continuat să vorbească despre înaltele lui realizări spirituale, fără să schițeze nici cel mai mic gest de atenție față de băiat.
Deodată, sfințenia lui și-a pierdut orice farmec în ochii mei. Absorbit în rugăciune și meditație și desprins total de munca și de responsabilitățile vieții, acel bărbat nu se îngrijea să asigure cele necesare pentru nevoile zilnice ale familiei lui, sau să le acorde copiilor lui o atenție părintească. Se pare că uitase faptul că, pe cât de mare este iubirea noastră față de Dumnezeu, pe atât de puternică ar trebui să fie iubirea noastră față de cei pe care ni i-a încredințat El. Mântuitorul nu i-a învățat niciodată pe oameni să devină inactivi și nefolositori, dedicându-se unei meditații abstracte și neglijându-și îndatoririle aflate la fiecare pas pe cărarea vieții.
Acest soț și tată a declarat că realizarea adevăratei sfințenii i-a absorbit mintea dincolo de toate gândurile privitoare la cele pământești. Totuși el se afla la o masă pământească și mânca o hrană pământească. El nu era hrănit printr-un miracol. Cineva trebuia să-i asigure mâncarea, deși el nu se interesa câtuși de puțin de aceasta, deoarece timpul lui era dedicat în întregime lucrurilor spirituale. Nu tot aceeași era situația soției lui, asupra căreia apăsa povara întregii familii. Ea trudea fără încetare, îngrijindu-se de toate treburile casei, iar el declara că soția lui nu fusese sfințită și că ea îngăduia ca lucrurile pământești să-i îndepărteze mintea de subiectele religioase.
M-am gândit la Mântuitorul nostru, care trudise atât de mult pentru binele altora. El a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez”. (Ioan 5, 17.) Sfințirea prezentată de Domnul Isus era exemplificată prin faptele bunătății și ale milei, iar iubirea adevărată îi face pe oameni să-i privească pe semenii lor mai presus de ei înșiși.
În timp ce vorbea despre credință, unul dintre cei doi bărbați a spus: „Tot ce avem noi de făcut este să credem și orice Îi cerem lui Dumnezeu ne va fi dat”.
Fratele White a sugerat că există anumite condiții care însoțesc făgăduința aceasta. „«Dacă rămâneți în Mine», a spus Domnul Hristos, «și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da».” (Ioan 15, 7.) „Teoria voastră cu privire la credință”, a continuat el, „trebuie să aibă o temelie”.
Sora unuia dintre acești oameni mi-a cerut o întrevedere particulară. Ea avea multe de spus despre consacrarea ei deplină față de Dumnezeu și se străduia să-mi lărgească vederile cu privire la subiectul acesta. În timp ce vorbea, mă ținea de mână afectuos și îmi mângâia blând părul. M-am rugat ca îngerii lui Dumnezeu să mă apere de influența nesfântă, pe care această tânără încerca să o exercite asupra mea prin cuvintele ei plăcute și prin mângâierile ei tandre. Îmi vorbea mult despre realizările spirituale ale fratelui ei și despre marea lui credință. Mintea îi părea foarte preocupată de persoana și de experiența fratelui ei. Am simțit că trebuie să fiu atentă la ce îi spuneam și am fost fericită când conversația s-a încheiat.
Acești oameni care făceau niște declarații atât de îndrăznețe îi înșelau pe cei nestatornici. Ei vorbeau mult despre binefacere, spunând că acoperă o mulțime de păcate. Eu nu am putut să fiu de acord cu ideile și sentimentele lor și am simțit că exercitau o influență teribilă spre rău. Am fost fericită când am reușit să plec de la ei și să scap de prezența lor.
Îndată ce ideile lor erau contrazise, ei manifestau un spirit de încăpățânare și de îndreptățire de sine și respingeau orice învățătură. Deși pretindeau că sunt foarte umili, erau plini de îngâmfare în sfințenia lor imaginară și se opuneau oricărui apel la rațiune. Am simțit că toate eforturile noastre de a-i convinge de greșeala lor erau inutile, deoarece adoptaseră poziția de învățători și nu acceptau să fie învățați.
Adunarea din casa fratelui Collier
După-amiază am mers acasă la fratele Collier, unde am propus să organizăm o adunare chiar în acea seară. I-am pus fratelui Collier câteva întrebări cu privire la acei oameni, dar el nu ne-a dat nici o informație. „Dacă Domnul v-a trimis aici”, a spus el, „veți descoperi spiritul care îi conduce și ne veți ajuta să rezolvăm taina aceasta”.
La întrunirea din casa fratelui Collier au venit și cei doi bărbați. În timp ce mă rugam stăruitor pentru lumina și prezența lui Dumnezeu, ei au început să ofteze și să strige „Amin!”, exprimând o aparentă împreună-simțire cu rugăciunea mea. Dar, imediat am simțit că inima îmi este apăsată de o mare povară. Cuvintele mi-au pierit de pe buze și întreaga asistență a fost învăluită în întuneric.
Fratele White s-a ridicat și a spus: „Sunt tulburat. Duhul lui Dumnezeu a fost întristat. În Numele Domnului, mă împotrivesc acestei influențe. O, Doamne, respinge acest duh rău”.
M-am simțit eliberată imediat și m-am înălțat deasupra umbrelor. Dar, din nou, în timp ce rosteam cuvinte de încurajare pentru cei prezenți, oftaturile și aminurile celor doi m-au oprit. Încă o dată, fratele White a respins spiritul întunericului și, în timp ce le vorbeam oamenilor, puterea lui Dumnezeu a venit iarăși asupra mea. După aceea, agenții vrăjmașului au fost reținuți cu o asemenea putere, încât nu au mai fost în stare să-și exercite influența rea până la încheierea adunării.
După întrunire, fratele White i-a spus fratelui Collier: „Acum pot să-ți vorbesc despre acești doi bărbați. Ei sunt conduși de o putere satanică, dar Îi atribuie totul Duhului lui Dumnezeu”.
„Eu cred că Dumnezeu v-a trimis ca să ne încurajați”, a răspuns el. „Noi numim puterea lor mesmerism. Ei influențează mintea altora într-o manieră uimitoare și au reușit să-și exercite controlul asupra unora, provocându-le un mare rău. Nu putem organiza adunări aici decât rareori, deoarece acești oameni vin nechemați și își impun prezența, iar noi nu ne putem asocia cu ei. Ei se manifestă prin simțăminte puternice, așa cum ați observat în seara aceasta, dar distrug însuși spiritul rugăciunilor noastre și lasă în urmă o influență mai neagră decât întunericul din Egipt. Până în seara aceasta nu i-am văzut niciodată așa de reținuți”.
Teoria „nu mai pot să păcătuiesc”
În seara aceea, în timpul altarului familiei, Duhul Domnului a venit asupra mea și mi-au fost descoperite multe lucruri. Acei oameni mi-au fost prezentați provocând mari pagube lucrării lui Dumnezeu. Deși pretindeau că sunt sfinți, ei încălcau Legea sfântă, aveau o inimă coruptă, iar cei care erau asociați cu ei se aflau sub influența unei amăgiri satanice, urmându-și instinctele firești, în locul Cuvântului lui Dumnezeu.
Ei susțineau că aceia care sunt sfințiți nu mai pot păcătui. Iar ideea aceasta conducea în mod natural la concepția că sentimentele și dorințele celor sfințiți sunt întotdeauna corecte și nu ar putea să-i îndemne la păcat niciodată. Susținând asemenea idei fanteziste, ei săvârșeau păcatele cele mai rele, pe care le ascundeau sub mantia sfințirii, reușind, prin puterea lor hipnotică și amăgitoare, să exercite o influență ciudată asupra unora dintre tovarășii lor, care nu înțelegeau caracterul rău al acestor teorii aparent frumoase, dar înșelătoare.
Puterea lor asupra oamenilor era teribilă, deoarece, în timp ce atrăgeau atenția și câștigau încrederea prin influența lor spiritistă, ei îi determinau pe cei nevinovați și nebănuitori să creadă că acea putere venea de la Duhul lui Dumnezeu. Ca urmare, cei care acceptau învățăturile lor erau amăgiți și făcuți să creadă că toți cei ce pretind a fi sfințiți pe deplin își pot permite să-și satisfacă orice dorință a inimii, fără a comite vreun păcat prin aceasta.
Amăgirile acestor învățători falși mi-au fost descoperite cu claritate și am văzut raportul înfiorător, scris împotriva lor în cărțile cerului, precum și vinovăția teribilă care plana asupra lor, deoarece pretindeau o sfințenie desăvârșită, în timp ce faptele lor de zi cu zi erau ofensatoare în ochii lui Dumnezeu.
La un timp după evenimentele descrise, caracterul acelor persoane s-a dat pe față, iar viziunea primită cu privire la ei s-a confirmat pe deplin.
Adevărata sfințire
Acești oameni care pretindeau că sunt sfinți declarau: „Crede în Hristos. Trebuie doar să crezi. Aceasta este tot ce ți se cere. Doar să ai încredere în Isus”.
Cuvintele lui Ioan mi-au venit în minte cu insistență: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi”. (1 Ioan 1, 8.) Mi-a fost arătat că aceia care declară triumfător că sunt fără păcat dovedesc, chiar prin încumetarea lor, că sunt departe de a fi neprihăniți. Cu cât omul căzut înțelege mai bine caracterul Domnului Hristos, cu atât este mai neîncrezător în sine însuși și cu atât mai nedesăvârșite i se par faptele proprii, în contrast cu acelea care au caracterizat viața sfântului Răscumpărător. Dar cei care sunt departe de Isus, ale căror percepții spirituale sunt atât de întunecate de greșeli, încât nu pot înțelege caracterul marelui Exemplu, își închipuie că El a fost întru totul ca ei și îndrăznesc să afirme că sunt sfinți cu desăvârșire. Dar ei sunt departe de Dumnezeu, nu se cunosc pe ei înșiși și cu atât mai puțin pe Domnul Hristos.