Când am revenit în Portland, am observat că acolo existau dovezi tot mai evidente ale efectelor devastatoare ale fanatismului. Unii păreau să creadă că religia constă în sentimente de exaltare și în manifestări zgomotoase. Ei vorbeau într-o manieră care îi irita pe necredincioși și aveau o influență care stârnea ura acestora împotriva lor și a doctrinelor pe care le prezentau. După aceea se bucurau că sunt persecutați. Necredincioșii nu puteau înțelege rațiunea unui asemenea comportament. În unele locuri, frații erau împiedicați să organizeze adunări. Cei nevinovați sufereau împreună cu cei vinovați.
Îmi simțeam inima tristă și apăsată aproape tot timpul. Mi se părea așa de chinuitor faptul că lucrarea lui Hristos trebuia să sufere din cauza comportamentului acestor oameni lipsiți de judecată. Ei nu numai că își ruinau propriile suflete, dar puneau un stigmat greu de îndepărtat asupra întregii lucrări. Satana era încântat și îi convenea să vadă că adevărul era vestit de niște oameni nesfinți și era amestecat cu eroarea, pentru ca apoi să fie călcat în picioare o dată cu aceasta. El privea cu un sentiment de triumf starea confuză și derutată a copiilor lui Dumnezeu.
Noi ne cutremuram de teamă pentru bisericile care urmau să fie afectate de acest spirit al fanatismului. Mă durea inima pentru cei din poporul lui Dumnezeu. Oare era necesar ca ei să fie înșelați și duși în rătăcire de acest entuziasm fals? Am vestit cu credincioșie avertizările care mi-au fost încredințate de Domnul, dar se pare că au avut doar un efect slab, cu excepția faptului că i-au făcut pe aceia care susțineau concepții extremiste să-mi devină ostili.
Falsa umilință
Unii pretindeau că sunt foarte umili și, ca dovadă a umilinței lor, se târau pe podele ca niște copii. Ei declarau că, în această perioadă de așteptarea a revenirii Mântuitorului, cuvintele lui Hristos din Matei 18, 1-6 trebuie să fie împlinite literalmente. Prin urmare, mergeau de-a bușilea în jurul casei, pe străzi, pe poduri și chiar în biserică.
Eu le-am spus deschis că nu li se cere așa ceva și că umilința pe care o așteaptă Dumnezeu de la poporul Său trebuie să se evidențieze printr-o viață trăită asemenea lui Hristos, nu prin a merge de-a bușilea. Toate lucrurile spirituale trebuie tratate cu o demnitate sfântă. Umilința și blândețea sunt în armonie cu viața Domnului Hristos, dar ele trebuie exteriorizate cu demnitate.
Un creștin își exprimă adevărata umilință, manifestând amabilitatea lui Hristos, fiind întotdeauna gata să-i ajute pe alții, rostind cuvinte politicoase și îndeplinind fapte neegoiste, care înalță și înnobilează cea mai sfântă solie adresată vreodată lumii noastre.
Rezultatele învățăturii „să nu muncești”
În Paris, statul Maine, erau unii care credeau că a munci este păcat. Domnul mi-a încredințat o solie de mustrare pentru inițiatorul acestei concepții greșite, arătându-mi că, prin faptul că evită să lucreze, convingându-i și pe alții să accepte erorile lui și condamnându-i pe toți cei care le respingeau, el lucra împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Acest om a respins toate dovezile pe care Domnul i le-a dat pentru a-l convinge de greșeala lui și era hotărât să nu facă nici o schimbare în comportamentul său. El pleca în călătorii obositoare, mergând pe jos până în localități îndepărtate și, în ciuda faptului că era respins și persecutat, credea că suferă pentru Hristos. El își urma propriile impulsuri, abandonând rațiunea și judecata sănătoasă.
Am văzut că Dumnezeu dorea să lucreze pentru mântuirea poporului Său, așa încât acest om rătăcit urma să fie demascat în curând, pentru ca toți cei cu adevărat sinceri să poată vedea că nu este condus de un spirit bun și, ca urmare, lucrarea lui avea să se încheie în scurt tim Nu după multă vreme, amăgirile lui au fost date pe față și nu a mai avut nici o influență asupra fraților. El a condamnat viziunile, spunând că sunt inspirate de diavolul, și a continuat să-și urmeze propriile impulsuri, până când mintea i s-a tulburat, iar prietenii lui au fost nevoiți să-l interneze într-un spital de boli mintale. În cele din urmă, și-a făcut o funie din așternutul de pat cu care s-a spânzurat, iar adepții lui au ajuns să înțeleagă falsitatea învățăturilor lui.
Demnitatea muncii
Dumnezeu a rânduit ca ființele create de El să lucreze. Fericirea lor depinde de muncă. Nici o ființă din domeniul vast al creației nu a fost făcută pentru a rămâne inactivă și a trăit pe seama altora. Când ne angajăm într-o activitate folositoare, fericirea noastră sporește și capacitățile noastre se dezvoltă.
Acțiunea conferă putere. În universul lui Dumnezeu guvernează o armonie deplină. Toate ființele cerești se află într-o activitate continuă, iar, prin munca pe care a desfășurat-o în viața Sa pe pământ, Domnul Hristos a dat un exemplu pentru toți. El mergea pretutindeni, „făcând bine”. Dumnezeu a instituit legea ascultării dovedite prin fapte. Tăcute, dar neobosite, toate lucrurile și ființele pe care El le-a creat își îndeplinesc lucrarea care le-a fost încredințată. Oceanul se află într-o mișcare continuă. Iarba de pe câmp, care astăzi există, iar mâine va fi aruncată în foc, își împlinește scopul ei, înfrumusețând pământul. Frunzele freamătă continuu, și totuși nu se vede nici o mână care le atinge. Soarele, Luna și stelele sunt folositoare și pline de slavă în îndeplinirea misiunii lor.
Organismul omenesc funcționează fără încetare. Inima bate zi după zi, îndeplinindu-și fără încetare misiunea și propulsând fluxul purpuriu în toate părțile corpului. Activitatea neîncetată este starea predominantă a întregului organism viu. Iar pentru a-și îndeplini misiunea care i-a fost rânduită, omul, cu mintea și cu trupul create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie activ. El nu are voie să fie leneș. Lenevia este păcat.
O încercare serioasă?
În perioada confruntării mele cu fanatismul am fost supusă unei încercări foarte serioase. Ori de câte ori Duhul lui Dumnezeu venea asupra cuiva în timpul unei adunări și acea persoană începea să-L laude și să-L slăvească pe Dumnezeu, unii se ridicau și declarau că este o manifestare a mesmerismului (spiritismului), iar dacă, în timpul unei adunări, Domnul binevoia să-mi inspire o viziune, ei spuneau că este rezultatul extazului și al mesmerismului.
Îndurerată și descurajată, mă retrăgeam adesea în locuri singuratice pentru a-mi deschide sufletul înaintea Aceluia care îi cheamă la El pe toți cei trudiți și împovărați, ca să găsească odihnă. Când apelam prin credință la aceste făgăduințe, mi se părea că Domnul Isus este foarte aproape de mine. Lumina plăcută a Cerului mă învăluia în strălucirea ei, simțeam că Mântuitorul mă cuprinde în brațele Sale și eram răpită în viziune. Dar, când intenționam să le relatez altora ce îmi descoperise Dumnezeu în singurătate, acolo unde nu mă putea afecta nici o influență pământească, eram îndurerată și uimită să-i aud pe unii declarând că tocmai aceia care trăiau cel mai aproape de Dumnezeu erau cei mai predispuși să fie înșelați de Satana.
Unii au încercat să mă convingă că nu eram influențată de nici un Duh Sfânt și că toate aceste experiențe, asemănătoare celor pe care le avuseseră oamenii sfinți ai lui Dumnezeu din vechime, erau doar un efect al mesmerismului sau al amăgirii lui Satana.
Cei care adoptaseră concepții extremiste cu privire la anumite texte ale Scripturii, abținându-se întru totul de la muncă și respingându-i pe toți cei care nu erau dispuși să accepte ideile lor cu privire la acest subiect și cu privire la altele, legate de îndatoririle religioase, mă acuzau de conformare cu lumea. Pe de altă parte, adventiștii milleriți mă acuzau de fanatism și se considera pe nedrept că promovez tocmai fanatismul pe care mă luptam fără încetare să îl combat.
De repetate ori au fost stabilite date pentru venirea Domnului, iar frații erau îndemnați cu insistență să le accepte. Dar Domnul mi-a arătat că aceste date vor trece, deoarece înainte de revenirea lui Hristos trebuia să aibă loc timpul strâmtorării și că, ori de cât ori se va fixa o dată și ea va trece, credința poporului lui Dumnezeu va fi slăbită. Din cauza acestei declarații, am fost acuzată că sunt slujitorul cel rău care spune: „Domnul meu întârzie să vină”. (Matei 24, 48.)
Toate aceste întâmplări au fost o povară grea pentru sufletul meu și, uneori, când treceam prin stări de confuzie, eram ispitită să mă îndoiesc de propria experiență.
Într-o dimineață, când mă aflam la altarul familial, puterea lui Dumnezeu a început să vină asupra mea. Atunci mi-a trecut prin minte gândul că era o influență spiritistă și m-am opus. Imediat, am suferit un atac de muțenie, mi-am pierdut cunoștința câteva clipe și am avut o viziune. Atunci am înțeles că am săvârșit un păcat, pentru că mă îndoisem de puterea lui Dumnezeu și din acest motiv am fost lovită de muțenie, dar mi s-a spus că, în mai puțin de douăzeci și patru de ore, voi fi eliberată. Cineva ținea înaintea ochilor mei o tăbliță pe care erau scrise cu litere de aur capitolele și versetele a cincizeci de texte din Scriptură.
După ce am ieșit din viziune, am făcut semn să mi se aducă o tăbliță și am scris că sunt mută. De asemenea, am scris ce văzusem și faptul că doresc Biblia cea mare. Am luat Biblia în mână și am început să o răsfoiesc, deschizând-o la textele pe care le văzusem pe tăbliță [Notă. -- Pentru consultarea acestor texte, vezi Early Writings, 24-31,ediția nouă.].
Tot restul zilei, am fost incapabilă să vorbesc. În dimineața următoare, devreme, sufletul mi-a fost umplut de bucurie și limba mi-a fost dezlegată pentru a rosti laude la adresa lui Dumnezeu. După aceea, nu am mai îndrăznit să mă îndoiesc de puterea lui Dumnezeu sau să mă opun ei nici măcar o singură clipă, oricare ar fi fost părerea altora despre mine.
Până la acea dată nu putusem să scriu. Mâna îmi tremura atât de tare, încât nu eram în stare să mânuiesc instrumentul de scris. În timpul viziunii, îngerul mi-a poruncit să scriu ce mi se descoperise.
Eu am ascultat și am început să scriu îndată. Nervii mei au fost întăriți și, din ziua aceea și până astăzi, mâna mi-a fost sigură.
Îndemnuri la credincioșie
Îmi era foarte greu să le spun celor greșiți ce mi se descoperea cu privire la ei. Faptul că îi vedeam tulburați și întristați îmi producea o mare suferință. Când eram nevoită să vestesc soliile, adesea încercam să le îndulcesc pentru a le face să pară cât se poate de favorabile pentru persoana în cauză, iar apoi simțeam nevoia să mă retrag în singurătate și plângeam în agonie sufletească. Mă uitam la cei care păreau să nu aibă nici o altă răspundere în afară de grija pentru propriul suflet și mă gândeam că, dacă aș fi fost în situația lor, nu aș fi murmurat. Nu îmi era ușor să le adresez oamenilor mărturiile clare și tăioase pe care mi le încredința Dumnezeu pentru ei. Urmăream cu nerăbdare rezultatele și, dacă persoanele mustrate nu acceptau solia și după aceea se opuneau adevărului, în mintea mea apăreau o mulțime de întrebări: Oare am transmis solia așa cum trebuia? Oare nu ar fi existat și alte modalități de a le salva? Așa că sufletul meu era copleșit de o asemenea durere și tulburare, încât simțeam adesea că moartea ar fi fost o eliberare binevenită pentru mine și mormântul, un loc plăcut de odihnă.
Nu mi-am dat seama că, prin îndoieli și prin întrebări de felul acesta, dovedeam lipsă de credincioșie și nu am înțeles pericolul și păcatul acestei atitudini, până când am fost răpită într-o viziune în care am fost dusă în prezența lui Isus. El a privit spre mine încruntat și apoi mi-a întors spatele. Nu pot descrie teama și agonia pe care le-am simțit atunci. Am căzut cu fața la pământ înaintea Lui, dar nu am avut puterea să rostesc nici un cuvânt. Oh, cât de mult doream să fiu ascunsă de prezența acelei priviri dezaprobatoare! Atunci am reușit să înțeleg într-o anumită măsură simțămintele pe care le vor trăi cei pierduți, când vor striga la stânci și la munți: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce stă pe scaunul de domnie și de mânia Mielului”. (Apocalipsa 6, 16.)
Apoi, un înger m-a îndemnat să mă ridic și înaintea ochilor mei s-a desfășurat o scenă foarte greu de descris. În fața mea se aflau mulți oameni care își smulseseră părul și își sfâșiaseră hainele. Înfățișarea lor era o reprezentare fidelă a disperării și a groazei. Ei s-au apropiat și și-au atins hainele de mine. Când m-am uitat la hainele mele, am văzut că sunt pătate de sânge. Am căzut din nou fără putere la picioarele îngerului meu însoțitor. Nu am putut rosti nici o scuză și am dorit cu disperare să fiu cât mai departe de locul acela sfânt.
Îngerul m-a ridicat în picioare și a spus: „Această scenă nu reprezintă situația ta din prezent, dar ți-a fost arătată, ca să știi care va fi starea ta, dacă neglijezi să le spui altora ce ți-a descoperit Domnul. Dacă vei fi credincioasă până la sfârșit, vei mânca din pomul vieții și vei bea din apa vieții. În viitor, vei avea mult de suferit, dar harul lui Dumnezeu îți este de ajuns”.
După această viziune, am fost dispusă să fac orice mi-ar fi cerut Domnul, ca să mă pot bucura de aprobarea Sa și să nu simt privirea Sa încruntată și înspăimântătoare.
Sigiliul aprobării Divine
În acel timp, am trecut printr-o perioadă agitată și dificilă. Dacă nu am fi rămas statornici, credința noastră s-ar fi ruinat. Unii au spus că suntem încăpățânați, dar a trebuit să mergem înainte cu fermitate, fără să ne abatem nici la stânga, nici la dreapta.
Ani la rând, ne-am trudit să ne împotrivim opoziției și prejudecăților care amenințau uneori să-i doboare pe aceia care purtau stindardul adevărului cu credincioșie, ca niște eroi ai credinței. Dar am văzut că aceia care L-au căutat pe Dumnezeu cu umilință au fost în stare să deosebească adevărul de minciună. „El face pe cei smeriți să umble în tot ce este drept. El învață pe cei smeriți calea Sa”. (Psalmii 25, 9.)
În acele zile, Dumnezeu ne-a dăruit o experiență valoroasă. Când ajungeam în conflict deschis cu puterile întunericului, așa cum s-a întâmplat adesea, aduceam întreaga situație înaintea puternicului nostru Ajutor. Ne-am rugat din nou și din nou pentru putere și pentru înțelepciune și nu am fost dispuși să cedăm, simțind că ajutorul va veni în mod sigur. Prin credința în Dumnezeu, armatele vrăjmașului au fost întoarse împotriva lui însuși, adevărul a obținut biruințe glorioase, iar noi am putut vedea că Dumnezeu ne-a dat Duhul Său fără măsură. Dacă nu ar fi existat aceste dovezi speciale ale iubirii lui Dumnezeu și dacă El nu și-ar fi pus sigiliul asupra adevărului, prin manifestarea Duhului Său, noi am fi putut să ne descurajăm, dar dovezile vizibile ale călăuzirii divine și experiențele vii în lucrurile lui Dumnezeu ne-au întărit, făcându-ne în stare să luptăm cu mult curaj în bătăliile Domnului. Cei credincioși au putut vedea cu o mai mare claritate modul în care Dumnezeu le deschidea calea, călăuzindu-i în mijlocul încercărilor, al dezamăgirilor și al conflictelor aprige. Pe măsură ce înfruntau obstacolele și le învingeau, ei deveneau tot mai puternici și dobândeau o experiență bogată la fiecare pas al înaintării lor.
Lecții din trecut
În anii care au urmat, mi-a fost descoperit că teoriile false susținute în trecut nu erau încă abandonate. Ele urmau să reînvie, îndată ce aveau să apară circumstanțe favorabile. Să nu uităm că tot ce trebuie zguduit va fi zguduit. Vrăjmașul va reuși să distrugă credința unora, dar cei loiali față de principii nu vor fi clintiți. Ei vor rămâne fermi în mijlocul încercării și ispitei. Domnul a arătat aceste erori din trecut, iar cei care nu discern aspectele doctrinare în care a intervenit Satana vor continua să meargă pe căi greșite. Domnul Isus ne îndeamnă să veghem și să întărim ce rămâne și ce este pe moarte.
Noi nu suntem chemați să ne angajăm în controverse cu aceia care susțin teorii false. Controversele nu aduc nici un folos. Domnul Hristos nu a intrat în nici un conflict doctrinar. Arma folosită de Răscumpărătorul lumii a fost: „Stă scris”. Să rămânem aproape de Cuvântul lui Dumnezeu. Să prezentăm mărturia Domnului Isus și a solilor Săi. Noi știm că mărturia lor este adevărată.
Domnul Hristos domnește asupra tuturor lucrărilor creației Sale. El este Cel care i-a condus pe copiii lui Israel în stâlpul de foc, cunoscând trecutul, prezentul și viitorul. Toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu trebuie să-L recunoască și să-L onoreze. Poruncile Sale să fie o putere conducătoare în viața poporului Lui.
Ispititorul vine cu presupunerea că Domnul Hristos și-a strămutat tronul puterii și al slavei într-un spațiu necunoscut și că oamenilor nu li se mai cere să se preocupe de promovarea caracterului Său și de ascultarea față de Legea Sa. El declară că ființele omenești își pot stabili propria lege. Aceste raționamente greșite înalță eul și Îl desconsideră pe Dumnezeu. În familia omenească, înfrânarea morală și stăpânirea de sine sunt anihilate. Abținerea de la viciu devine din ce în ce mai slabă. Lumea nu Îl mai iubește pe Dumnezeu și nu se mai teme de El. Iar cei care nu Îl iubesc și nu se tem de El, își vor pierde curând orice simț al responsabilității față de semeni. Ei au ajuns fără Dumnezeu și fără speranță în lume.
Învățătorii care nu aplică zilnic Cuvântul lui Dumnezeu în viața lor sunt într-un mare pericol. Ei nu au o cunoaștere mântuitoare a lui Dumnezeu și a lui Hristos. Tocmai cei care nu trăiesc adevărul sunt cei mai predispuși să inventeze teorii menite să le ocupe timpul și să le absoarbă atenția care ar fi trebuit să fie dedicată studiului Cuvântului lui Dumnezeu. Neglijarea studiului Bibliei cu scopul de a cerceta teorii rătăcitoare constituie o greșeală periculoasă, deoarece teoriile abat mintea de la cuvintele lui Hristos și o îndreaptă spre erorile omenești.
Noi nu avem nevoie de o învățătură fantezistă cu privire la persoana lui Dumnezeu. Tot ce dorește Dumnezeu să cunoaștem despre El este revelat în Cuvântul și în lucrările Sale. Frumusețile naturii descoperă caracterul și puterea Sa în calitate de Creator. Ele sunt darurile Sale pentru neamul omenesc, ca să-i arate puterea Sa și faptul că El este un Dumnezeu al iubirii. Dar nimeni nu este autorizat să declare că Dumnezeu în persoană Se află în flori, în frunze sau pomi. Acestea sunt doar lucrările mâinilor Sale, dezvăluind iubirea Lui față de omenire.
Descoperirea desăvârșită a lui Dumnezeu este Domnul Hristos. Toți cei care doresc să-L cunoască pe Dumnezeu să studieze Cuvântul și învățăturile Domnului Hristos. Celor ce Îl acceptă și cred în El, le dă puterea de a fi copii ai lui Dumnezeu.