În data de 30 august 1846, m-am căsătorit cu fratele James White. El avea o experiență profundă în cadrul mișcării adventiste, iar activitatea pe care o desfășura în lucrarea de propovăduire a adevărului era binecuvântată de Dumnezeu. Inimile noastre s-au unit în această mare lucrare și, de-a lungul vieții, am călătorit și am trudit împreună pentru salvarea sufletelor.
Confirmarea credinței
În noiembrie 1846, împreună cu soțul meu, am participat la o întrunire în Topsham, Maine, la care a fost prezent și fratele Joseph Bates. La data aceea, fratele Bates nu era pe deplin convins că viziunile mele sunt inspirate de Dumnezeu. La întrunire s-a manifestat un interes deosebit față de cele prezentate. Duhul lui Dumnezeu a venit asupra mea. Am fost răpită într-o viziune a slavei lui Dumnezeu și, pentru prima oară, am văzut alte planete. După ce am ieșit din viziune, am relatat ce văzusem. Atunci, fratele Bates m-a întrebat dacă studiasem astronomia. Eu i-am spus că nu îmi amintesc să fi răsfoit vreodată un tratat de astronomie. Apoi, a declarat: „Aceasta este lucrarea Domnului”. Fața lui strălucea de lumina cerului și el a vorbit cu putere, încurajând biserica.
Cu privire la atitudinea lui față de viziuni, fratele Bates a făcut următoarea declarație:
„În ciuda faptului că nu am putut vedea în ele nimic care să fie împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, totuși m-am simțit peste măsură de alarmat și încurcat. Multă vreme, nu am fost dispus să cred că sunt altceva decât efectul unei stări de epuizare fizică.
Prin urmare, am căutat ocazii în care mintea ei să nu pară a fi sub influența emoțiilor (în afara adunărilor publice) și, fiind în prezența altor persoane, să-i pun întrebări, atât ei, cât și prietenilor care o însoțeau, în special surorii ei mai mari, pentru a descoperi, dacă era posibil, adevărul cu privire la aceste viziuni. În timpul vizitelor ei la New Bedford și Fairhaven și, de asemenea, la Topsham, Maine, pe când participam la adunările noastre, am văzut-o de câteva ori în viziune. Cei care au fost martori ai acelor scene emoționante știu bine cu cât interes și atenție am ascultat fiecare cuvânt și am urmărit fiecare gest pentru a sesiza vreo înșelăciune sau influență spiritistă. Acum Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ocazia pe care am avut-o, alături de alții, de a fi martor al acestor lucruri. Acum, în ceea ce mă privește, pot declara plin de convingere că eu cred că lucrarea este de la Dumnezeu și că este dată de El pentru a mângâia și întări poporul risipit, fărâmițat și slăbit după dezamăgirea din octombrie 1844, la încheierea lucrării noastre pentru lume.” [Dintr-o lucrare mai mare, intitulată A Vision, publicată în aprilie, 1847 (la tipografia lui Benjamin Lindsey, New Bedford) și retipărită de fratele James White în A Word to the Little Flock, 21, mai, 1847.]
O rugăciune fierbinte și eficientă
În timp ce participam la adunarea din Topsham, Domnul mi-a descoperit că, la întoarcerea noastră în Gorham, unde locuiau părinții mei pe vremea aceea, credința noastră va fi încercată, iar eu voi trece printr-o mare suferință.
După ce ne-am întors la Gorham, m-am îmbolnăvit foarte grav și am suferit cumplit. Părinții, soțul și surorile mele s-au rugat pentru mine, dar eu am suferit timp de trei săptămâni. Adesea cădeam în leșin și îmi pierdeam cunoștința, dar când se înălțau rugăciuni pentru mine, îmi reveneam. Agonia mea a fost atât de mare, încât i-am rugat pe cei care vegheau la căpătâiul meu să nu se mai roage pentru mine, deoarece am crezut că rugăciunile nu făceau altceva decât să îmi prelungească suferințele. Vecinii noștri au fost convinși că voi muri. Domnul a considerat că este bine să încerce credința noastră pentru o vreme.
Fratele și sora Nichols, din Dorchester, Mass., au auzit despre suferința mea, iar fiul lor, Henry, a venit la Gorham pentru a mă încuraja. În timpul vizitei lui, prietenii noștri s-au rugat din nou pentru vindecarea mea. După ce s-au rugat toți ceilalți, fratele Henry Nichols a început să înalțe o rugăciune deosebit de stăruitoare și, în timp ce puterea lui Dumnezeu venise asupra lui, el s-a ridicat de pe genunchi, a traversat încăperea, și-a așezat mâinile pe capul meu și a zis: „Soră White, Isus Hristos te vindecă”. Apoi a căzut, copleșit de manifestarea puterii lui Dumnezeu. Am fost convinsă că Dumnezeu lucrase pentru mine și durerea m-a părăsit. Sufletul mi s-a umplut de mulțumire și de pace. Cuvintele inimii mele erau: „Dumnezeu este singurul nostru ajutor. Noi putem avea pace, numai dacă ne încredem în El și așteptăm să ne salveze”.
Lucrarea în Massachusetts
Câteva săptămâni mai târziu, în drumul nostru spre Boston, am luat un vapor din Portland. A izbucnit o furtună violentă și am fost într-un mare pericol, dar, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns cu toții la țărm în siguranță.
În 14 martie 1847, la scurt timp după întoarcerea noastră acasă, soțul meu a scris din Gorham, Maine, următoarele cuvinte cu privire la activitatea desfășurată de noi în luna februarie și prima săptămână a lui martie în Massachusetts:
„Am fost plecați departe de prietenii noștri de aici timp de aproape șapte săptămâni și, în toată această perioadă, Dumnezeu a fost îndurător cu noi. El a fost tăria noastră pe mare și pe uscat. În cele șase săptămâni care au trecut, Ellen s-a bucurat de cea mai bună starea de sănătate din ultimii șase ani. Amândoi ne bucurăm de o sănătate bună…
De când am plecat din Topsham, am trecut prin situații grele. Am avut, de asemenea, multe perioade înviorătoare, minunate și glorioase. A fost una dintre cele mai bune vizite pe care le-am făcut vreodată în Massachusetts. Frații noștri din New Bedford și Fairhaven au fost mult întăriți în adevărul și în puterea lui Dumnezeu. Frații din alte locuri au fost, de asemenea, mult binecuvântați.”
O viziune a Sanctuarului ceresc
În 3 aprilie 1847, în timp ce participam la o adunare care a avut loc în casa fratelui Stockbridge Howland, ne-am simțit cuprinși de un spirit de rugăciune neobișnuit. Pe când ne rugam, Duhul Sfânt a venit asupra noastră. Ne-am simțit foarte fericiți. Eu am pierdut imediat legătură cu lucrurile pământești și am avut o viziune a slavei lui Dumnezeu.
Am văzut un înger zburând cu rapiditate spre mine. Îngerul m-a purtat repede până în cetatea sfântă din cer. Acolo am văzut un templu. Am intrat în templu și am ajuns în fața primei perdele. Perdeaua a fost ridicată și am intrat în prima încăpere, numită „Sfânta”. Aici am văzut altarul tămâierii, sfeșnicul cu șapte brațe și masa pe care se aflau pâinile pentru punerea înainte. După ce am văzut slava din Sfânta, Domnul Isus a dat la o parte cea de a doua perdea și am intrat în Sfânta Sfintelor.
În Sfânta Sfintelor am văzut chivotul. Marginile laterale ale chivotului și partea de deasupra erau din aurul cel mai curat. La capetele chivotului se afla câte un heruvim frumos, cu aripile întinse deasupra acestuia. Heruvimii erau așezați față în față, cu privirile îndreptate în jos. Între ei se afla o cădelniță de aur. Deasupra chivotului, unde stăteau îngerii, era o lumină extrem de strălucitoare, care semăna cu tronul lui Dumnezeu. Domnul Isus stătea lângă chivot și, când rugăciunile sfinților se înălțau spre El, tămâia din cădelniță începea să fumege, iar Domnul transmitea spre Tatăl rugăciunile lor împreună cu fumul de tămâie.
În chivot se afla un vas de aur, în care era mană. Alături de vas erau toiagul înmugurit al lui Aaron și tablele de piatră, așezate una peste alta, asemenea unei cărți închise. Domnul Isus le-a deschis și am văzut Cele Zece Porunci scrise de degetul lui Dumnezeu. Pe una dintre table erau scrise patru porunci, iar pe cealaltă, șase. Cea de a patra, porunca Sabatului, strălucea mai tare decât toate celelalte, deoarece Sabatul a fost consacrat ca zi de sărbătoare în cinstea Numelui Sfânt al lui Dumnezeu. Sfântul Sabat era plin de slavă -- înconjurat într-o aureolă. Am înțeles că porunca Sabatului nu fusese țintuită pe cruce. Dacă ar fi fost așa, și celelalte nouă ar fi fost, de asemenea, țintuite pe cruce, iar noi am fi avut libertatea să le călcăm pe toate, ca și pe cea de a patra. Mi-a fost arătat că Dumnezeu nu a schimbat sărbătoarea Sabatului, deoarece El nu Se schimbă niciodată. Dar papa schimbase sărbătoarea aceasta, transferând-o în prima zi a săptămânii, deoarece papa fusese cel care schimbase vremile și Legea.
Am înțeles că, dacă Dumnezeu ar fi schimbat sărbătoarea Sabatului din ziua a șaptea în prima zi a săptămânii, ar fi modificat și exprimarea din porunca privitoare la Sabat, scrisă pe tablele de piatră, care se aflau în chivotul din locul numit Sfânta Sfintelor din Templul ceresc și, prin urmare, ar fi fost scris astfel: „Prima zi este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău”. Dar eu am văzut că textul era la fel cum fusese scris de degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră, care i-au fost date lui Moise pe Sinai. „Dar ziua a șaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului Tău”. Am văzut că sfântul Sabat este și va rămâne pentru totdeauna zidul de separare dintre adevăratul Israel al lui Dumnezeu și cei necredincioși și că Sabatul constituie marele subiect destinat să unească inimile scumpilor sfinți ai lui Dumnezeu, care Îl așteaptă să vină.
Am văzut că Dumnezeu are copii care nu înțeleg și nu respectă Sabatul. Ei nu au respins lumina cu privire la acest subiect. Iar, la venirea timpului de strâmtorare, noi am fost umpluți cu puterea Duhului Sfânt și am mers pretutindeni, vestind Sabatul cu mai multă claritate. Acest fapt a înfuriat bisericile și pe adventiștii milleriți, deoarece nu au fost în stare să combată adevărul despre Sabat. Atunci, toți cei aleși ai lui Dumnezeu au înțeles cu claritate că noi avem adevărul și au ieșit din bisericile lor, îndurând persecuția împreună cu noi. Am văzut sabia, foametea, epidemiile și marea confuzie de pe pământ. Cei nelegiuiți credeau că noi am adus asupra lor judecățile divine și au început să se sfătuiască, în intenția de a ne șterge de pe fața pământului, gândindu-se că, în felul acesta, răul ar putea fi oprit.
În timpul strâmtorării, am fugit cu toții din orașe și din sate, dar nelegiuiții ne-au urmărit și au intrat cu sabia în casele sfinților. Ei și-au ridicat sabia să ne ucidă, dar sabia s-a frânt, la fel de slabă ca un pai. Apoi am strigat zi și noapte, rugându-ne să fim eliberați, iar strigătul nostru a ajuns până la Dumnezeu.
Soarele a răsărit, dar luna a rămas nemișcată. Râurile au încetat să curgă. Pe cer s-au adunat nori grei și întunecoși, lovindu-se unul de altul. Dar printre nori, era un spațiu senin și strălucitor, pe unde venea glasul lui Dumnezeu, asemenea multor ape, zguduind cerurile și pământul. Cerul s-a deschis și s-a închis și a avut loc un cutremur. Munții s-au prăbușit ca o trestie bătută de vânt, împrăștiind pretutindeni cu furie bucăți de stâncă. Marea fierbea ca un vas cu apă clocotită și a început să arunce pe pământ bucăți de stâncă.
Dumnezeu a anunțat ziua și ceasul venirii lui Isus și a rostit legământul cel veșnic făcut cu poporul Său, pronunțând câte o propoziție, după care se oprea, în timp ce cuvintele Lui se rostogoleau asupra pământului. Israelul lui Dumnezeu stătea în picioare, cu privirile ațintite în sus, și asculta cuvintele lui Iehova, care se răspândeau pe întregul pământ, asemenea tunetelor celei mai puternice furtuni. Era o solemnitate înfiorătoare. La încheierea fiecărei propoziții, sfinții strigau: „Slavă! Aleluia!” Chipul lor era luminat de slava lui Dumnezeu și strălucea asemenea feței lui Moise când a coborât de pe muntele Sinai. Cei nelegiuiți nu se puteau uita la ei din cauza strălucirii. Iar când a fost rostită binecuvântarea veșnică pentru cei care L-au onorat pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său, s-a auzit un strigăt puternic de biruință asupra fiarei și asupra chipului ei.
Apoi a început Jubileul (anul sabatic), când pământul trebuia să se odihnească. L-am văzut pe sclavul cel credincios, ridicându-se triumfător și scuturându-și lanțurile cu care era legat, în timp ce stăpânul lui nelegiuit era cuprins de confuzie și nu știa ce să facă, deoarece nelegiuiții nu puteau înțelege cuvintele rostite de Dumnezeu.
Curând s-a ivit un mare nor alb, mai frumos decât orice nor care s-a văzut vreodată. Pe el ședea Fiul omului. La început, nu L-am văzut pe Domnul Isus, dar, pe măsură ce norul s-a apropiat de pământ, am putut privi chipul Său frumos. Acest nor era semnul Fiului omului, despre care se spunea că va apărea pe cer.
Glasul Fiului lui Dumnezeu i-a chemat la viață pe sfinții adormiți, care au ieșit din morminte în slava nemuririi. Sfinții cei vii au fost schimbați într-o clipă și luați împreună cu ei în carul de nori. În timp ce se înălța, era plin de slavă. Pe fiecare parte a carului erau niște aripi, iar în partea de jos avea roți. Când a început să se înalțe, roțile au strigat „Sfânt!”, iar aripile în mișcare strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeul cel Atotputernic!” Iar sfinții de pe nor strigau: „Slavă! Aleluia!” Carul s-a înălțat până la cetatea sfântă. Domnul Isus a deschis porțile cetății de aur și ne-a condus înăuntru. Aici ni s-a spus bun venit, căci păzisem „poruncile lui Dumnezeu” și „aveam dreptul la pomul vieții”. (Apocalipsa 14, 12; 22, 14.)