Primul nostru fiu, Henry Nichols White, s-a născut la Gorham, Maine, în 26 august 1847. În luna octombrie, fratele și sora Howland, din Topsham, au avut bunăvoința de a ne pune la dispoziție o parte a casei lor, iar noi am acceptat cu bucurie și am început să amenajăm locuința cu mobilă împrumutată. Eram săraci și prevedeam timpuri grele, dar ne-am hotărât să nu depindem de alții, ci să ne întreținem singuri și să avem ceva pentru a-i ajuta și pe alții. Dar nu prosperam. Soțul meu muncea din greu, cărând piatră pentru construcția căii ferate, însă nu câștiga pe măsura muncii lui. Fratele și sora Howland ne dăruiau cu mărinimie din tot ce aveau, dar și ei erau într-o situație financiară dificilă. Ei fuseseră pe deplin convinși, atât de prima, cât și de a doua solie îngerească și oferiseră cu generozitate din avutul lor pentru înaintarea lucrării, până când au ajuns să depindă de munca lor zilnică.
Soțul meu a încetat să care piatră și a început să lucreze la tăiat lemne pentru cherestea. Muncea de dimineața devreme și până seara târziu, suferind o durere de spate continuă, dar nu câștiga decât vreo cincizeci de cenți pe zi. În ciuda acestei situații, am hotărât să ne păstrăm curajul și să ne încredem în Domnul. Eu nu am murmurat. Dimineața mă simțeam mulțumitoare față de Dumnezeu, pentru că ne ocrotise încă o noapte, iar seara Îi mulțumeam că ne-a păzit încă o zi.
Într-o zi, când proviziile noastre s-au terminat, soțul meu s-a dus la patronul său pentru a-i cere bani sau alimente. Era o zi furtunoasă și el a mers pe jos trei mile și înapoi prin ploaie. La întoarcere, a fost nevoit să treacă prin satul Brunswick, unde predicase adesea, iar oamenii l-au văzut cărând în spate sacul plin cu alimente distribuite în diferite compartimente. Când a intrat în casă foarte obosit, nervii mei au cedat de supărare. Primul meu gând a fost acela că Dumnezeu ne uitase. I-am spus soțului meu: „Cum am ajuns în starea aceasta? Oare ne-a părăsit Dumnezeu?” Nu mi-am putut reține lacrimile și am plâns cu glas tare mai multe ore, până am căzut în leșin. Cei din casă au înălțat rugăciuni pentru mine. Curând am simțit puterea înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu și am regretat faptul că mă lăsasem copleșită de descurajare. Noi dorim să-L urmăm pe Hristos și să fim asemenea Lui, dar uneori cădem sub presiunea încercărilor și rămânem departe de El. Suferințele și încercările ne aduc mai aproape de Domnul Isus. Cuptorul arde impuritățile și face aurul curat și strălucitor.
În acea vreme, mi-a fost descoperit că Domnul ne încercase pentru binele nostru, în scopul de a ne pregăti să lucrăm pentru alții. El ne scutura cuibul, ca nu cumva să ne obișnuim cu comoditatea. Misiunea noastră era aceea de a lucra pentru suflete, iar dacă am fi prosperat, căminul ar fi devenit un loc atât de plăcut, încât nu am mai fi fost dispuși să îl părăsim. Încercările au fost îngăduite pentru a ne pregăti în vederea unor greutăți și mai mari, cu care urma să ne confruntăm în călătoriile noastre. La scurt timp după aceea, am primit scrisori de la frați din diferite state, care ne invitau să îi vizităm, dar noi nu aveam bani să călătorim în afara statului. Am răspuns că nu avem posibilitatea de a-i vizita. Eu consideram că îmi va fi imposibil să călătoresc, din cauza copilului. Nu voiam să depindem de nimeni și eram atenți să nu cheltuim mai mult decât reușeam să câștigăm. Eram hotărâți mai degrabă să suferim, decât să facem datorii.
Nu a trecut mult timp și micul Henry s-a îmbolnăvit foarte grav, iar starea lui se înrăutățea atât de rapid, încât ne-am alarmat foarte tare. Zăcea într-o stare de inconștiență, respira greu și repede. I-am administrat medicamente, dar fără nici un efect. Apoi am chemat o persoană cu experiență în domeniul medical, care ne-a spus că vindecarea lui era nesigură. Ne-am rugat pentru el, dar nu s-a produs nici o schimbare. Noi făcuserăm din copil o scuză pentru a nu călători și pentru a nu lucra pentru binele altora și ne temeam că Domnul intenționa să-l îndepărteze de noi. Ne-am adresat pentru a doua oară Domnului, rugându-L să aibă milă de noi și să cruțe viața copilului și ne-am hotărât solemn să mergem înainte, cu credință în Dumnezeu, oriunde ar dori El să ne trimită.
Rugăciunile noastre erau fierbinți și pline de durere. Am apelat prin credință la făgăduințele lui Dumnezeu și am avut încrederea că El ne ascultă strigătele. Lumina cerului a străpuns norii, strălucind asupra noastră. Rugăciunile ne-au fost ascultate cu bunăvoință. Din acel moment, starea de sănătate a copilului a început să se îmbunătățească.
Prima vizită în Connecticut
În timp ce ne aflam în Topsham, am primit de la fratele E. L. H. Chamberlain, din Middletown, Connecticut, o scrisoare în care ne îndemna să participăm la o conferință din acel stat, în aprilie, 1848. Am decis să mergem, cu condiția să obținem banii necesari pentru călătorie. Soțul meu a discutat cu patronul lui și au ajuns la concluzia că trebuia să mai primească zece dolari. Cu cinci dolari am cumpărat obiectele de îmbrăcăminte de care aveam foarte mare nevoie și apoi, eu am cârpit paltonul soțului meu, iar peticele erau cusute unul de altul, încât cu greu mai putea cineva să spună care fusese stofa originală. Ne mai rămăseseră cinci dolari pentru a călători până la Dorchester, Mass.
Bagajul nostru conținea aproape tot ce aveam pe pământ, dar ne bucuram de liniște sufletească și de o conștiință curată, iar acestea erau mai de preț decât toate bunurile pământești.
În Dorchester, am fost găzduiți în casa fratelui Otis Nichols, iar la plecare, sora Nichols i-a oferit soțului meu cinci dolari, cu care am plătit călătoria până la Middletown, Conn. Pentru cei din Middletown, eram niște străini, deoarece până atunci nu văzuserăm pe nici unul dintre frații din Connecticut. Din banii pe care îi avuseserăm nu ne-au mai rămas decât cincizeci de cenți. Soțul meu nu a îndrăznit să-i cheltuiască pentru a închiria o trăsură, așa că a pus bagajul deasupra unei stive înalte de scânduri, din apropierea unui depozit de cherestea, și am plecat în căutarea cuiva de aceeași credință cu noi. L-a găsit îndată pe fratele Chamberlain, care ne-a condus la el acasă.
Conferința din Rocky Hill
Conferința de la Rocky Hill s-a desfășurat într-o încăpere mare, încă neterminată, în casa fratelui Albert Belden. Într-o scrisoare adresată fratelui Stockbridge Howland, soțul meu relata următoarele despre această întrunire:
„În data de 20 aprilie, fratele Belden a trimis trăsura lui cu doi cai la Middletown pentru a ne aduce pe noi și pe frații aflați în acel oraș. Am ajuns aici pe la ora patru după-amiaza și, după câteva minute, au venit frați Bates și Gurney. În acea seară, am avut o adunare la care au participat aproximativ cincisprezece persoane. Vineri dimineața, frații au venit pe rând, adunându-se în cele din urmă aproape cincizeci de persoane. Nu toți cunoșteau adevărul pe deplin. Întâlnirea noastră din acea zi a fost foarte interesantă. Fratele Bates a prezentat cu claritate subiectul poruncilor, iar importanța lor a fost dovedită prin mărturii convingătoare. Cuvântul a avut rolul de a-i întări pe cei ce cunoșteau deja adevărul și de a-i sensibiliza pe aceia care nu erau încă pe deplin hotărâți.”
Câștigarea de mijloace financiare pentru a vizita New York-ul de vest
Cu doi ani înainte, Domnul îmi descoperise că va veni un timp, când va trebui să mergem în partea de vest a statului New York. La scurtă vreme după încheierea conferinței de la Rocky Hill, am fost invitați să participăm la o adunare generală, care urma să se desfășoare în luna august, la Volney, N. Y. Fratele Hiram Edson ne-a scris că majoritatea fraților de acolo erau săraci și că nu poate să ne promită că vor face prea mult în vederea acoperirii cheltuielilor noastre, dar că el va face tot ce poate. Noi nu aveam bani pentru călătorie. Sănătatea soțului meu era șubredă. Cu toate acestea, i se oferise posibilitatea de a lucra la cositul fânului și s-a decis să accepte această muncă.
Se părea că suntem nevoiți să trăim prin credință. Când ne trezeam dimineața, îngenuncheam lângă pat, cerându-I lui Dumnezeu puterea de a lucra de-a lungul zilei și nu eram liniștiți, până când nu primeam asigurarea că Domnul auzise rugăciunile noastre. Apoi, soțul meu pleca la cosit prin puterea pe care i-o dăruia Dumnezeu. Seara, când venea acasă, Îl rugam din nou pe Dumnezeu să ne dea puterea de a câștiga banii necesari pentru răspândirea adevărului. Într-o scrisoare adresată fratelui Howland, în data de 2 iulie 1848, soțul meu a relatat această experiență, astfel:
„Astăzi este un timp ploios, așa că nu merg la cosit, altfel nu aș putea scrie. Muncesc cinci zile din săptămână pentru necredincioși și duminica pentru cei credincioși, iar sâmbăta mă odihnesc. Prin urmare, nu am prea mult timp pentru scris… Dumnezeu îmi dă puterea de a lucra din greu, de dimineața până seara… Fratele Holt, fratele John Belden și cu mine am luat o sută de acri de fân de cosit pentru optzeci și șapte de cenți și jumătate pe acru, fără să ni se asigure mâncarea. Lăudat fie Domnul! Sper să câștig câțiva dolari aici pentru a-i folosi în lucrarea lui Dumnezeu.”