Mi s-a cerut din nou să renunț la mine însămi pentru binele altora. A trebuit să sacrificăm compania micului nostru Henry și să mergem înainte, dăruindu-ne fără rezerve lucrării lui Dumnezeu. Sănătatea mea era foarte șubredă și, dacă aș fi luat copilul cu mine în călătorii, grija pentru el mi-ar fi ocupat o mare parte din timp. A fost o încercare serioasă, totuși nu am îndrăznit să îngădui ca preocuparea pentru copil să stea în calea datoriei. Am fost convinsă că Domnul i-a cruțat viața pentru noi, când fusese foarte bolnav, și că, dacă aș fi permis să mă împiedice în îndeplinirea datoriei mele, Dumnezeu mi l-ar fi luat. Singură înaintea Domnului, cu inima îndurerată și cu multe lacrimi, am făcut acest sacrificiu și am renunțat la singurul meu copil, lăsându-l în grija altora.
L-am lăsat pe Henry în familia fratelui Howland, în care aveam o încredere deplină. Ei erau dispuși să poarte poveri, astfel încât să putem fi cât mai liberi pentru a lucra în folosul cauzei lui Dumnezeu. Știam că familia Howland putea să îngrijească de Henry mai bine decât noi, dacă l-am fi luat în călătoriile noastre. Știam că era spre binele lui să aibă parte de un cămin stabil și de o disciplină temeinică pentru ca temperamentul lui plăcut să nu fie afectat.
Mi-a fost greu să mă despart de copil. Zi și noapte îmi revenea în minte fața tristă pe care o avea atunci când îl părăseam. Cu toate acestea, prin puterea Domnului, înlăturam din gând această imagine și căutam să le fac bine altora.
Timp de cinci ani, familia fratelui Howland a purtat întreaga răspundere a îngrijirii lui Henry. Ei au avut grijă de el fără nici o recompensă, asigurându-i toată îmbrăcămintea, cu excepția unui cadou pe care i-l aduceam o dată pe an, așa cum făcea Ana pentru Samuel.
Vindecarea lui Gilbert Collins
Într-o dimineață a lunii februarie 1849, în timp ce ne aflam la altarul familial, în casa fratelui Howland, mi-a fost arătat că trebuie să mergem la Dartmouth, Mass. Curând după aceea, soțul meu s-a dus la poștă și a adus o scrisoare din partea fratelui Philip Collins care ne solicita insistent să mergem la Dartmouth, deoarece fiul lor era foarte bolnav. Am plecat imediat și am constatat că băiatul, în vârstă de treisprezece ani, suferea de nouă săptămâni de o tuse violentă care îl epuizase, lăsându-l aproape ca un schelet. Părinții credeau că este bolnav de tuberculoză și erau foarte tulburați la gândul că își vor pierde singurul copil.
Ne-am unit în rugăciune pentru băiat, implorându-L pe Domnul cu stăruință să-i cruțe viața. În ciuda tuturor aparențelor, care indicau că nu exista nici o șansă de vindecare, aveam credința că se va face bine. Soțul meu l-a luat în brațe și, purtându-l prin cameră, a exclamat: „Nu vei muri, ci vei trăi!” Eram încredințați că vindecarea copilului I-ar fi adus slavă lui Dumnezeu.
După o absență de opt zile, ne-am întors la Dartmouth. Când ne-am apropiat de casă, micul Gilbert a ieșit în întâmpinarea noastră. Câștigase în greutate aproape două kilograme. Am găsit întreaga familie plină de bucurie înaintea lui Dumnezeu, datorită acestei manifestări a îndurării divine.
Vindecarea sorei Temple
Sora Hastings din New Ipswich, N. H., era grav bolnavă. Am fost chemați să o vizităm și am făcut din aceasta un subiect de rugăciune, primind un semn că Domnul va fi cu noi. Pe drum, ne-am oprit în Dorchester, la familia fratelui Otis Nichols, iar ei ne-au vorbit despre suferința sorei Temple din Boston. Ea avea o inflamație dureroasă pe braț și era foarte îngrijorată. Inflamația se extinsese prinzându-i încheietura cotului și producându-i mari neplăceri. Sora Temple trecea printr-o suferință teribilă și apelase zadarnic la mijloacele omenești de vindecare. Ultima încercare provocase o extindere a bolii spre plămâni și simțea că, dacă nu va fi ajutată imediat, boala se va transforma în tuberculoză.
Sora Temple ne lăsase vorbă să venim și să ne rugăm pentru ea. Am mers plini de îngrijorare, deoarece nu primiserăm nici o asigurare că Dumnezeu va lucra în favoarea ei. Am intrat în camera suferindei, bazându-ne doar pe făgăduințele lui Dumnezeu. Brațul sorei Temple era într-o asemenea stare, încât nici măcar nu l-am putut atinge și am fost nevoiți să îl ungem cu ulei. După aceea, ne-am unit în rugăciune și am apelat la făgăduințele lui Dumnezeu. În timp ce ne rugam, durerea și usturimea au dispărut și am lăsat-o pe sora Temple plină de bucurie în Domnul. Când ne-am întors, după opt zile, am găsit-o pe deplin sănătoasă, spălând rufe.
Familia Leonard Hastings
Când am ajuns la fratele Leonard Hastings, întreaga familie era profund tulburată. Sora Hastings m-a întâmpinat cu lacrimi în ochi, exclamând: „Domnul v-a trimis la noi în ceasul încercării”. Ea avea un copil de aproximativ opt săptămâni, care plângea continuu. Aceasta afectase și sănătatea ei, aducând-o în scurt timp într-o stare de epuizare totală.
Ne-am rugat lui Dumnezeu în mod stăruitor pentru această mamă, urmând îndrumările date în Epistola lui Iacov, și am avut asigurarea că rugăciunile noastre au fost ascultate. Isus era cu noi, ca să învingă puterea lui Satana și să sfărâme lanțurile robiei. Cu toate acestea, eram siguri că mama nu-și va putea recăpăta puterile, până când nu vor înceta strigătele copilului. Am uns copilul și ne-am rugat pentru el, cu încrederea că Domnul le va dărui pace și odihnă, atât mamei, cât și copilului. Rugăciunea noastră a fost ascultată. Strigătele copilului au încetat și i-am lăsat pe amândoi într-o stare bună. Mulțumirea mamei nu putea fi exprimată în cuvinte.
Întrevederea noastră cu această familie iubită a fost foarte prețioasă. Inimile noastre s-au unit, în special inima mea și a sorei Hastings printr-o legătură asemenea celei dintre David și Ionatan. Prietenia noastră a durat cât a trăit ea.
Mutarea la Connecticut în 1849
[Notă -- După vizita la familia Hastings din New Ipswich, fratele și sora White s-au întors în Maine, călătorind prin Boston și ajungând la Topsham în data de 21 martie 1849. În următorul Sabat, în timp ce se închinau împreună cu micul grup de credincioși din acel loc, sora White a primit o viziune în care i s-a descoperit că unul dintre frații din Paris, Maine, trecea printr-o perioadă critică în ce privește credința și că ea trebuie să viziteze grupul de credincioși de acolo. „Am plecat”, scria ea într-o scrisoare adresată fratelui și sorei Hastings, „și am văzut că au o mare nevoie de ajutor… Am petrecut o săptămână împreună cu ei… În timp ce eram acolo, Dumnezeu mi-a dat două viziuni, în cea mai mare parte pentru mângâierea și pentru întărirea fraților și a surorilor. Fratele Stowell s-a convins pe deplin de adevărul prezent, de care se îndoise”.
După întoarcerea la Topsham, familia White a fost foarte preocupată de alegerea unui loc în care urmau să petreacă vara. Frații din New York și cei din Connecticut le trimiseseră invitații, dar, pentru că nu aveau nici o lumină în favoarea vreunei opțiuni, s-au decis să răspundă invitației din New York. Au scris o scrisoare cu privire la sosirea lor în Utica, unde puteau să întâlnească niște frați. Cu toate acestea, la scurt timp, sora White s-a simțit împovărată și apăsată. Văzând tulburarea ei, fratele White a ars scrisoarea, a îngenuncheat și s-a rugat ca povara ei să fie îndepărtată.
A doua zi, au primit o scrisoare de la fratele Belden, din Rocky Hill, Conn., care insista să accepte invitația lui, trimițându-le în același plic suficienți bani pentru a fi în stare să se mute în Connecticut. Fratele și sora White au văzut în această invitație călduroasă o manifestare a providenței lui Dumnezeu și au hotărât să răspundă, cu credința că Domnul le deschide o cale.]
În luna iunie, 1849, sora Clarissa M. Bonfoey ne-a propus să locuim împreună cu ea. Părinții ei decedaseră recent și, în urma împărțirii bunurilor din casa părintească, primise tot ce îi era necesar unei mici familii pentru amenajarea gospodăriei. Ea ne-a oferit cu bunăvoință posibilitatea de a folosi aceste obiecte și a lucrat pentru noi. Ne-am mutat în casa fratelui Belden din Rocky Hill. Sora Bonfoey era un copil prețios al lui Dumnezeu. Avea un spirit voios și fericit, nu era supărată niciodată, dar nu era nici ușuratică sau superficială.
Ape vii -- un vis
Soțul meu participa la adunările din New Hampshire și din Maine. În timpul absenței sale am fost foarte îngrijorată, temându-mă că ar putea să se îmbolnăvească de holera care bântuia în perioada aceea. Într-o noapte am visat că, deși în jurul nostru mulți oameni mureau de holeră, soțul meu mi-a propus să facem o plimbare împreună. În timp ce mergeam, am observat că ochii lui păreau injectați, fața i se înroșise și buzele îi deveniseră palide. I-am spus că mă tem ca ar putea fi o victimă ușoară pentru holeră. El a spus: „Mergi încă puțin și îți voi arăta un remediu sigur pentru holeră”.
Pe când continuam să mergem pe jos, am ajuns la un pod peste un râu. Deodată, el s-a îndepărtat de mine și a sărit în râu, dispărând în adânc. Eu m-am speriat, dar el a ieșit imediat la suprafață, ținând în mână un pahar cu apă limpede. Apoi a băut apa, spunând: „Această apă vindecă orice boală”. S-a scufundat din nou și a adus un alt pahar cu apă limpede și, în timp ce îl ținea în mână, a repetat aceleași cuvinte.
Eu m-am întristat că nu mi-a oferit și mie din apa aceea. El a spus: „Pe fundul acestui râu există un izvor secret, care vindecă orice fel de boală, dar toți cei ce vor să obțină apă din acest izvor trebuie să se scufunde în adâncime. Nimeni nu o poate obține pentru altcineva. Fiecare trebuie să se scufunde pentru sine”. În timp ce bea din paharul cu apă, m-am uitat la el. Culoarea feței era naturală și plăcută. Arăta ca un om sănătos și puternic. Când m-am trezit, toate temerile mele s-au risipit și l-am încredințat pe soțul meu în grija Dumnezeului nostru iubitor, cu credința deplină că El mi-l va aduce înapoi acasă, în siguranță.