La începutul anului 1850, pe când ne aflam în Oswego, N. Y., am fost invitați să vizităm Camden, un orășel aflat la aproximativ patruzeci de mile în est. Înainte de a pleca, mi-a fost arătat în viziune micul grup de credincioși de acolo și, printre ei, am văzut o femeie care pretindea că este foarte evlavioasă, dar era o ipocrită și înșela poporul lui Dumnezeu.
La Camden, N. Y.
La serviciul divin din Sabat dimineața, s-a adunat un număr destul de mare de credincioși, dar acea femeie înșelătoare nu era prezentă. Am întrebat-o pe o soră dacă aceștia erau toți credincioșii din grupul lor. Ea a răspuns că sunt toți. Femeia pe care o văzusem în viziune locuia la patru mile distanță de locul acela, iar sora respectivă nu se gândise la ea. Dar, la scurt timp după aceea, femeia a intrat în locul de închinare și am recunoscut-o îndată ca fiind cea pe care o văzusem în viziune și al cărei caracter mi-l descoperise Domnul.
În timpul adunării, ea a vorbit destul de mult, spunând că are o iubire desăvârșită, că se bucură de sfințenia inimii și că nu mai are nici o încercare și nici o ispită, ci se bucură de o pace deplină și de o supunere totală față de voia lui Dumnezeu.
După adunare, m-am întors acasă la fratele Preston, cu o mare tristețe în suflet. În noaptea aceea, am visat că mi s-a deschis o încăpere secretă, plină de gunoaie și mi s-a spus că era lucrarea mea să o curăț. La lumina lămpii, am îndepărtat tot gunoiul și le-am spus celor aflați împreună cu mine că încăperea ar putea fi umplută cu lucruri mai valoroase.
Duminică dimineața, ne-am întâlnit cu frații, iar soțul meu s-a ridicat să predice din parabola celor zece fecioare. Atunci, a simțit că există ceva care îl împiedică să vorbească și a propus să ne rugăm. Am îngenuncheat înaintea Domnului și am început să ne rugăm cu ardoare.
Norul întunecos a fost risipit, iar eu am fost răpită în viziune și din nou mi-a fost descoperit cazul acestei femei. Ea îmi era înfățișată ca fiind învăluită într-un întuneric total. Domnul Isus privea încruntat, atât spre ea, cât și spre soțul ei. Acea privire încruntată și paralizantă m-a făcut să tremur. Am văzut că femeia aceea era o ipocrită, prefăcându-se că are o sfințire desăvârșită, în timp ce inima ei era plină de nelegiuire.
După ce am ieșit din viziune, plină de teamă, și totuși cu credincioșie, am relatat ce văzusem. Femeia a răspuns calm: „Mă bucur că Domnul îmi cunoaște inima. El știe că eu Îl iubesc. Dacă inima mea ar putea fi deschisă, ca să vedeți ce se află în ea, ați vedea că este curată”.
Unii s-au tulburat în sufletul lor. Nu știau ce să creadă: ce îmi descoperise Domnul sau declarația aparent convingătoare împotriva mărturiei pe care o prezentasem eu?
Nu la multă vreme după aceea, femeia a fost cuprinsă de o teamă cumplită. Stăpânită de groază, ea a început să-și mărturisească păcatele. Mai mult decât atât, a mers din casă în casă, printre vecinii ei necredincioși, mărturisindu-le că bărbatul cu care locuia de ani de zile nu era soțul ei și că fugise din Anglia, unde își părăsise soțul și copilul. Ea a mărturisit multe alte fapte nelegiuite. Pocăința ei părea adevărată și, în unele cazuri, a reparat unele greșeli pe care le făcuse.
Ca rezultat al acestei experiențe, frații și surorile noastre din Camden, precum și vecinii lor, s-au întărit pe deplin în credința că Dumnezeu îmi dezvăluise lucrurile pe care le spusesem și că solia le-a fost prezentată cu iubire și milă, pentru a-i feri de amăgire și de greșeli periculoase.
În Vermont
În primăvara anului 1850, am decis să mergem în Vermont și Maine. L-am lăsat pe micuțul meu Edson, de numai nouă luni la data aceea, în grija sorei Bonfoey, iar noi am plecat să împlinim voia lui Dumnezeu. Munceam din greu, suferind multe lipsuri, dar cu realizări puține. Pe frați și surori i-am găsit într-o stare de confuzie și dezbinare. Aproape fiecare dintre ei susținea câte o idee greșită și toți păreau zeloși în apărarea propriilor opinii. Adesea am suferit chinuri sufletești intense, deoarece găseam așa de puțini oameni dispuși să asculte adevărul Bibliei și atât de mulți dornici să-și susțină ideile greșite și fanatismul. Pentru a ajunge la Sutton, unde eram programați să facem o vizită, am fost nevoiți să călătorim în condiții foarte anevoioase, oprindu-ne la fiecare patruzeci de mile.
Biruința asupra descurajării
În prima seară, după ce am ajuns la locul de întâlnire, m-a cuprins o stare de descurajare. Am încercat să o înving, dar mi se părea imposibil să-mi stăpânesc gândurile. Gândul la copiii mei era apăsător. Aveam un băiețel de doi ani, pe care îl lăsasem în statul Maine, și un altul de nouă luni, în New York. Tocmai făcuserăm o călătorie anevoioasă, în timpul căreia eu am suferit mult și mă gândeam la aceia care se bucurau de compania copiilor lor în casele lor liniștite. Am reflectat la ultima perioadă a vieții noastre și mi-am amintit cuvintele pe care mi le adresase o soră, doar cu câteva zile înainte, spunându-mi că trebuie să fie foarte plăcut să călătorești prin țară, fără să te îngrijoreze nimic. Era un stil de viață despre care ea declara că i-ar face o mare plăcere. În momentul acela, sufletul meu tânjea de dor după copii, și îndeosebi după micuțul din New York, și tocmai ieșisem din dormitor, unde mă luptasem cu simțămintele mele și Îl căutasem pe Domnul cu lacrimi, cerându-I puterea de a învinge orice murmurare și de a renunța cu bucurie la mine însămi pentru Isus.
Am adormit cu această stare de spirit și am visat că un înger înalt stătea în picioare alături de mine și mă întreba de ce sunt tristă. I-am împărtășit gândurile care mă tulburaseră și i-am spus: „Eu pot face atât de puțin bine, de ce nu putem fi alături de copiii noștri, ca să ne bucurăm de prezența lor?” El a răspuns: „I-ai dăruit Domnului două flori frumoase, al căror parfum este mai plăcut înaintea Lui decât mireasma unei jertfe de tămâie și care sunt mai prețioase în ochii Lui decât aurul și argintul, deoarece sunt un dar al inimii. El izvorăște din fiecare fibră a inimii tale, așa cum nu o poate face nici un alt sacrificiu. Nu trebuie să privești la aparențele de acum. Îndreaptă-ți toate gândurile spre datoria ta, cu singura țintă de a-L slăvi pe Dumnezeu și de a te lăsa condusă de providența Sa, iar calea se va lumina înaintea ta. Fiecare act de renunțare la sine și fiecare sacrificiu sunt înscrise cu credincioșie în rapoartele Cerului și își vor primi răsplata.”
În Canada East
Conferința noastră din Sutton a fost însoțită de binecuvântarea lui Dumnezeu. După încheierea adunării, am plecat spre Canada East. Sufeream din cauza gâtului și nu puteam vorbi nici măcar în șoaptă, decât cu dureri mari. Pe tot parcursul drumului, ne-am rugat să primim putere pentru a suporta călătoria.
Am continuat drumul în felul acesta, până când am ajuns la Melbourne. Aici ne așteptam să ne confruntăm cu o atitudine de împotrivire. Mulți dintre cei ce pretindeau a crede în apropiata revenire a Mântuitorului nostru luptau împotriva Legii lui Dumnezeu. Am simțit că avem nevoie de putere de la Dumnezeu. Ne-am rugat ca Domnul să-și manifeste prezența alături de noi. Eu mă rugam stăruitor să fiu vindecată de boala de gât și să-mi revină glasul. Atunci am avut dovada atingerii mâinii Domnului. Dificultatea de vorbire a fost îndepărtată îndată și glasul mi s-a limpezit. Lumina Domnului a strălucit asupra noastră în timpul acelei întruniri și ne-am bucurat de o mare libertate în exprimare. Copiii lui Dumnezeu au fost deosebit de întăriți și încurajați.
Adunarea de la Johnson, Vermont
Am revenit în scurt timp în Vermont și am organizat o adunare remarcabilă la Johnson. Pe drum, ne-am oprit câteva zile în casa fratelui E. Butler și am aflat că el și alți frați din Vermontul de nord fuseseră extrem de tulburați și încercați din cauza învățăturilor false și a unui fanatism necontrolat, manifestat de un grup de oameni care pretindeau că au sfințirea desăvârșită și care, sub haina unei mari sfințenii, aveau un mod de viață și un comportament care erau o dezonoare la adresa numelui lui Hristos.
Cei doi conducători ai acelei mișcări fanatice aveau un caracter și un comportament asemănător cu al celor pe care îi cunoscusem cu patru ani în urmă la Claremont, N. H. Ei propovăduiau doctrina sfințirii absolute, pretinzând că nu mai pot păcătui și că sunt pregătiți pentru strămutarea în cer. Acești oameni practicau mesmerismul și susțineau că primesc iluminarea divină prin intermediul unei stări de transă.
Cei doi bărbați nu aveau nici o ocupație și erau însoțiți de două femei care nu erau soțiile lor. Ei călătoreau din loc în loc, profitând de ospitalitatea oamenilor. Printr-o influență hipnotică subtilă, își asiguraseră o mare simpatie din partea unora dintre copiii mai mari ai fraților noștri.
Fratele Butler era un om de o integritate fermă. El era pe deplin conștient de influența rea a ideilor fanatice și se împotrivea învățăturilor false și pretențiilor arogante ale acestor oameni. Mai mult decât atât, el ne-a declarat deschis că nu are nici o încredere în nici un fel de viziuni.
Deși manifesta o atitudine destul de reținută, fratele Butler a fost de acord să participe la adunarea din casa fratelui Lovejoy, din Johnson. Cei doi bărbați care conduceau acea mișcare fanatică și care îi înșelaseră și îi necăjiseră mult pe copiii lui Dumnezeu au venit la întrunire, însoțiți de cele două femei care erau îmbrăcate în haine albe și aveau un păr negru, lung, atârnându-le liber pe umeri. Hainele albe trebuiau să reprezinte neprihănirea sfinților.
Eu am avut o solie de mustrare pentru ei, și, în timp ce vorbeam, cel mai mare dintre cei doi mă privea fix și insistent, așa cum procedaseră și alți hipnotizatori în ocazii precedente. Dar eu nu m-am temut de influențele lui hipnotice, deoarece primisem putere din cer pentru a mă ridica deasupra puterii lor satanice. Copiii lui Dumnezeu, care fuseseră legați în lanțuri, au început să respire în libertate și să se bucure în Domnul.
În timpul adunării noastre, acești fanatici au încercat să se ridice și să vorbească, dar nu au reușit să găsească ocazia. Li s-a spus clar că prezența lor nu este dorită, dar ei au ales să rămână. Atunci, fratele Samuel Rhodes a apucat spătarul scaunului pe care ședea una dintre cele două femei, a scos-o din încăpere și, trecând-o prin antreu, a dus-o până în curte. Apoi s-a întors și a scos-o și pe cea de a doua, în aceeași manieră. Cei doi bărbați au părăsit locul de adunare, dar au încercat să revină.
În timp ce se înălța rugăciunea de încheiere, al doilea dintre ei a venit la ușă și a început să vorbească. Ușa i-a fost închisă în față. El a deschis-o și a început din nou să vorbească. Atunci, puterea lui Dumnezeu a venit asupra soțului meu. S-a făcut palid la față și, ridicându-se de pe genunchi, și-a îndreptat mâinile spre omul acela și a exclamat: „Domnul nu dorește mărturia ta aici. Domnul nu vrea ca tu să deranjezi și să lovești poporul Său”.
Puterea lui Dumnezeu a umplut încăperea. Omul părea îngrozit și, trecând prin sufragerie, s-a retras într-o altă încăpere, împiedicându-se. S-a învârtit amețit prin acea încăpere, a căzut și s-a lovit de perete, apoi, recăpătându-și echilibrul, a reușit să găsească ușa de la ieșire. Prezența Domnului, care fusese atât de dureroasă pentru acei păcătoși fanatici, a inspirat întregii adunări o solemnitate plină de fiori. După ce fiii întunericului au plecat, pacea plăcută a Domnului s-a așternut peste grupul nostru. După această întrunire, viclenii pretendenți ai sfințeniei desăvârșite nu au mai fost niciodată în stare să-și restabilească puterea de influență asupra fraților noștri.
Experiențele acestei adunări i-au inspirat fratelui Butler încrederea și prietenia față de noi.
Întoarcerea la New York
După cinci săptămâni de absență, am revenit în New York. La North Brookfield, i-am găsit pe sora Bonfoey și pe micul Edson. Copilul era foarte slăbit. Ceva se schimbase la el. Mi-a fost greu să-mi stăpânesc gândurile de nemulțumire. Dar știam că singurul nostru ajutor se afla la Dumnezeu, așa că ne-am rugat pentru copil și el a început să se simtă mai bine. Apoi l-am luat cu noi în călătoria spre Oswego, unde trebuia să luăm parte la o conferință.