Înainte de mutarea noastră din Rochester, soțul meu ajunsese într-o stare de slăbiciune atât de accentuată, încât se gândise să se elibereze de responsabilitatea lucrării de publicare. El a propus ca biserica să preia sarcina acestei lucrări, care urma să fie administrată de un comitet pentru publicații, numit de biserică, astfel încât nici unul dintre cei implicați în activitatea editurii să nu obțină de pe urma acestei ocupații un beneficiu financiar mai mare decât salariul pentru munca lui.
Eforturile pentru consolidarea lucrării de publicații
Deși subiectul fusese adus în atenția lor de repetate ori, frații noștri nu au luat nici o hotărâre în această privință până în anul 1861. Până la această dată, soțul meu fusese proprietarul legal al casei de editură și singurul administrator al lucrării. El s-a bucurat de încrederea prietenilor activi din lucrare, care îi încredințau mijloacele financiare, pe care le donau din când în când, după necesitățile crescânde ale lucrării pentru a susține activitatea de publicare. În ciuda faptului că în Review se declara frecvent că proprietarul propriu-zis al casei de editură era biserica, deoarece singurul posesor legal era soțul meu, vrăjmașii noștri au profitat de această situație și, acuzându-l de speculă, au făcut tot ce le-a stat în putere, ca să-i aducă prejudicii și să împiedice progresul lucrării. Având în vedere aceste circumstanțe, soțul meu a pledat pentru nevoia unei organizații, fapt ce a condus la înființarea, în primăvara anului 1861, a asociației „Seventh-day Adventist Publishing Association”, în conformitate cu legile statului Michigan.
Grijile părintești
Deși grijile care s-au abătut asupra noastră, din cauza activității în domeniul publicațiilor și în alte ramuri ale lucrării, au implicat multe dificultăți, cel mai mare sacrificiu pe care a trebuit să-l fac pentru cauza lui Dumnezeu a fost acela de a-mi lăsa adesea copiii în grija altora.
Henry a fost despărțit de noi timp de cinci ani, iar Edson s-a bucurat doar de puțină îngrijire din partea noastră. La Rochester, ani de zile, familia noastră a găzduit un număr foarte mare de persoane și, o mare parte din timp, casa noastră a fost asemenea unui hotel. Cea mai profundă grijă a mea fusese aceea de a le oferi copiilor mei condiții în care să poată crește departe de influența oricărui obicei rău și adesea am fost întristată, când mă gândeam la contrastul dintre situația mea și situația acelora care nu voiau să poarte responsabilități și griji și puteau fi în permanență alături de copiii lor pentru a-i sfătui și instrui, petrecându-și timpul aproape în exclusivitate cu familiile lor. Atunci am întrebat: Oare Dumnezeu cere atât de mult de la noi, în timp ce pe alții îi lasă fără nici o povară? Este corect așa? Suntem noi obligați să alergăm de la o nevoie la alta, dintr-o parte în alta și să nu mai avem timp pentru a ne crește copiii?
Pierderea copiilor
În anul 1860, moartea a pășit pragul căminului nostru, lovind cea mai fragedă mlădiță a familiei. Micul Herbert, născut în 20 septembrie 1860, a murit în ziua de 14 decembrie a aceluiași an. Când s-a frânt această mlădiță firavă, inima noastră a sângerat cum nimeni nu va ști vreodată, cu excepția acelora care și-au condus la mormânt unul dintre micuții lor copii ai făgăduinței.
Dar, oh, când a murit nobilul nostru Henry [Decesul lui Henry N. White a avut loc la Topsham, Maine, în 8 decembrie 1863.], la vârsta de șaisprezece ani -- când cântărețul nostru drag a fost dus spre mormânt și noi știam că nu vom mai auzi cântecul lui de dimineață -- casa noastră a devenit un loc pustiu. Atât părinții, cât și cei doi fii rămași au suferit mult de pe urma acestei lovituri atât de adânci și dureroase. Dar Dumnezeu ne-a mângâiat în singurătatea noastră și am mers înainte cu credință și curaj, în lucrarea pe care El ne-a încredințat-o, în speranța strălucitoare că îi vom întâlni pe copiii noștri în lumea aceea, unde boala și moartea nu vor veni niciodată.