[Notă istorică -- „În poporul nostru se dezvoltă un interes general pentru subiectul sănătății”, scria fratele James White într-un editorial din The Review and Herald, 13 decembrie, 1864, „și, pentru a împlini nevoia actuală, ar trebui să avem publicații cu privire la acest subiect și acestea să fie la un preț accesibil celor mai săraci”. În numerele precedente, am anunțat o serie de broșuri, publicate sub titlul generic: Viața sau Cum să trăiești.
Convingerea profundă a fratelui și a sorei White cu privire la marea importanță a expunerii reformei sănătății este exprimată într-o notă a revistei The Review and Herald, 24 ianuarie, 1865, atrăgând atenția la publicarea primei broșuri din această serie, astfel:
„Dorim să le atragem atenția fraților de pretutindeni asupra acestor lucrări, pregătite cu o grijă deosebită, pentru a expune subiectul important al reformei în stilul de viață, care este extrem de necesară și care, așa cum înțelegem noi, se va înfăptui în mod sigur în orice popor care se consideră pregătit pentru înălțarea la cer, în vremea sfârșitului”.
Această serie de lucrări a fost publicată de-a lungul primelor cinci luni ale anului 1865. Cele șase broșuri conțineau articole scrise de sora White, despre „Boala și cauzele ei” și alte subiecte asociate, numeroase extrase din scrierile diferiților medici și ale altor persoane preocupate de principiile reformei sănătății. Au fost incluse prescripții privitoare la igienă, precum și recomandări referitoare la folosirea apei ca mijloc de tratament. Pe lângă aceasta, au fost evidențiate efectele dăunătoare ale alcoolului, tabacului, ceaiului, cafelei, condimentelor și ale altor stimulente și narcotice.
Iarna anului 1864-1865 a fost o perioadă de încercare și de stres. Deși se asociase cu soția sa în pregătirea subiectelor de sănătate și temperanță ce urmau a fi publicate, fratele White a înțeles că era necesar să se ocupe serios de problema păzitorilor Sabatului care erau chemați în serviciul militar. Pe lângă suprasolicitarea fizică, această lucrare a fost însoțită de multe dificultăți și temeri și i-a atras multă antipatie. La acestea, s-au mai adăugat și grijile administrative, legate de sesiunea Conferinței Generale, desfășurată în mai 1865.
Cu toate că erau istoviți de munca din domeniul scrierii și al publicării și se ocupau de coordonarea a nenumărate activități în diferite ramuri ale lucrării, fratele și sora White nu erau niciodată lăsați să se odihnească. Imediat după sesiunea Conferinței Generale, au fost solicitați să meargă în Wisconsin și Iowa, unde au avut mult de suferit. Curând după revenirea în Michigan, fratele White a fost lovit de un atac de paralizie parțială. Câteva luni mai târziu, în The Review and Herald, February 20 and 27, 1866, fratele White a prezentat un raport cu privire la suferința sa și cu privire la impulsul pe care această suferință l-a adus în mod indirect mișcării reformei sănătății. Acest capitol constituie un fragment din textul raportului.]
Boala fratelui James White
Într-o dimineață, pe când ne făceam plimbarea obișnuită dinaintea micului dejun, am intrat în grădina fratelui Lunt și, în timp ce soțul meu încerca să desfacă un știulete, am auzit un zgomot ciudat. Privind spre el, am văzut că fața lui era de un roșu aprins, iar brațul drept îi atârna fără vlagă pe lângă corp. Orice încercare de a-și ridica brațul era fără efect -- mușchii refuzau să-l asculte.
L-am ajutat să intre în casă, dar nu a putut să-mi vorbească până când nu am ajuns înăuntru, unde l-am auzit rostind într-o manieră aproape inteligibilă: „Roagă-te, roagă-te”. Am căzut pe genunchi și am strigat către Dumnezeu, care fusese întotdeauna pentru noi un ajutor în vreme de nevoie. Curând, soțul meu a început să înalțe cuvinte de laudă și mulțumire la adresa lui Dumnezeu, deoarece putea să miște din nou brațul. Apoi, mâna i s-a refăcut parțial, dar nu pe deplin.
Atât soțul meu, cât și eu am simțit nevoia unei legături mai strânse cu Dumnezeu. Prin rugăciune și mărturisire, ne-am apropiat de Dumnezeu și am avut asigurarea binecuvântată că El S-a apropiat de noi. Acele ore de comuniune cu Dumnezeu au fost extrem de prețioase.
Primele cinci săptămâni de suferință, le-am petrecut în propria casă. Dintr-un motiv înțelept, Tatăl nostru ceresc nu a considerat potrivit să-l însănătoșească imediat pe soțul meu, așa cum ne rugam noi stăruitor, deși El părea foarte aproape de noi, susținându-ne și mângâindu-ne prin Duhul Său Sfânt.
Vizita la Dansville, N. Y.
Aveam încredere în metodele de tratament bazate pe folosirea apei, pe care le consideram unele dintre remediile rânduite de Dumnezeu, dar nu credeam în medicamente. Cu toate acestea, eu eram mult prea epuizată pentru a încerca să aplic metodele hidroterapeutice în cazul soțului meu, prin urmare, am considerat că ar fi potrivit să-l duc la Dansville, N. Y., unde se putea odihni și unde putea să beneficieze de îngrijirea unor medici specializați în hidroterapie. Nu am îndrăznit să acționăm după propria judecată, ci am cerut sfatul lui Dumnezeu. După ce ne-am rugat și am reflectat asupra acestui subiect, am decis să mergem. Soțul meu a suportat bine călătoria.
Am rămas la Dansville aproximativ trei luni. Am obținut camere la o mică distanță de instituția medicală și amândoi am fost în stare să mergem pe jos în cea mai mare parte a timpului. Am urmat tratamentul în fiecare zi, cu excepția Sabatului și a primei zile din săptămână.
Unii ar putea crede că plecarea noastră la Dansville pentru a apela la îngrijirea medicilor a însemnat o renunțare la credința că Dumnezeu va reface sănătatea soțului meu, ca răspuns la rugăciune. Dar nu a fost așa. Deși apreciam mijloacele pe care Dumnezeu le așezase la îndemâna noastră pentru redobândirea sănătății, eram conștienți de faptul că Dumnezeu Se afla mai presus de toate și că Acela care ne pusese la dispoziție aceste mijloace naturale de tratament dorea ca noi să le folosim, venind astfel în ajutorul naturii noastre suprasolicitate pentru a-și redobândi energiile epuizate. Noi am crezut că Dumnezeu va binecuvânta eforturile noastre pentru restabilirea sănătății.
Ore de rugăciune și de binecuvântare
De trei ori pe zi, aveam ore speciale de rugăciune, cerând ca Domnul să-i restabilească sănătatea soțului meu și să ne susțină în suferință, prin harul Său special. Acele ore de rugăciune au fost deosebit de prețioase pentru noi. Deseori, inima ne era plină de o mulțumire de nedescris, deoarece aveam un Tată ceresc în care puteam să ne încredem fără teamă, în vreme de necaz.
În data de 4 decembrie 1865, soțul meu a avut o noapte agitată de suferință. Eu m-am rugat, ca de obicei, lângă patul lui, dar Domnul nu a dorit să-i aline durerea. El era profund tulburat și credea că va coborî în mormânt. A spus că moartea nu îl înspăimântă cu nimic.
Eu am fost foarte afectată de această situație. Nu am crezut nici o clipă că soțul meu va muri. Dar nu știam cum să-i inspir credință. M-am rugat lui Dumnezeu să mă îndrume și să nu-mi îngăduie să fac un pas greșit, ci să-mi dea înțelepciunea de a alege o cale corectă. Cu cât mă rugam mai stăruitor, cu atât mai puternică era convingerea că trebuia să îl duc pe soțul meu în mijlocul fraților, chiar dacă aceasta însemna să plecăm de la Dansville.
A doua zi dimineața, când ne-a chemat doctorul Lay, eu i-am spus că, dacă în cel mult două sau trei săptămâni nu va avea loc nici o îmbunătățire evidentă a stării soțului meu, îl voi lua acasă. El a răspuns: „Nu puteți să-l luați acasă, pentru că nu este în stare să suporte o asemenea călătorie”. Eu i-am răspuns: „Trebuie să merg. Îl voi duce pe soțul meu prin credință, bazându-mă pe Dumnezeu. Mă voi opri mai întâi la Rochester, unde vom rămâne câteva zile, apoi vom continua călătoria spre Detroit și, dacă va fi necesar, vom sta și acolo câteva zile pentru a se odihni, iar după aceea vom merge la Battle Creek”.
Aceasta a fost prima dată când soțul meu a aflat de intențiile mele. Nu a rostit nici un cuvânt. În acea seară, ne-am împachetat bagajele, iar, în dimineața următoare, am plecat. Soțul meu a călătorit foarte confortabil.
În cele trei săptămâni cât am rămas în Rochester, am petrecut cea mai mare parte a timpului în rugăciune. Soțul meu a propus să trimitem vorbă la Maine, ca să-l chemăm pe fratele J. N. Andrews la Olcott, unde erau fratele și sora Lindsey, și la Roosevelt, cerându-le celor care aveau credință în Dumnezeu și care considerau că este de datoria lor, să vină și să se roage pentru el. Prietenii noștri au venit ca răspuns la cererea lui și, timp de zece zile, am avut adunări de rugăciune speciale și stăruitoare. Toți cei care au participat la aceste adunări de rugăciune au fost deosebit de binecuvântați. Adesea am fost atât de înviorați de revărsarea torentelor de har ceresc, încât am putut spune: „Paharul meu este plin de dă peste el”. Am plâns și L-am lăudat pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa minunată.
Cei din Roosevelt au fost nevoiți să se întoarcă acasă la scurt timp după aceea. Fratele Andrews, fratele și sora Lindsey au rămas cu noi și am continuat să înălțăm spre cer cererile noastre fierbinți. Parcă era o luptă cu puterile întunericului. Uneori, credința șovăitoare a soțului meu reușea să se prindă de făgăduințele lui Dumnezeu, iar biruința de care se bucura după aceea era plăcută și prețioasă.
În seara de Crăciun, pe când ne umileam inima înaintea lui Dumnezeu, cerând cu ardoare eliberarea, am avut sentimentul că lumina cerului strălucește asupra noastră și am fost răpită într-o viziune a slavei lui Dumnezeu. Mi se părea că am fost transportată cu rapiditate în cer, unde domnea sănătatea, frumusețea și slava. Am auzit o muzică plăcută, melodioasă și încântătoare. Mi s-a îngăduit să mă bucur puțin timp de această scenă și, după aceea, atenția mi-a fost atrasă spre lumea întunecată, spre evenimentele care aveau loc pe pământ. [Un fragment al instrucțiunilor date în timpul acestei viziuni memorabile, care îndemna la înființarea unei instituții de sănătate de către denominațiunea Adventistă de Ziua a șaptea, este redat în Mărturii pentru comunitate 1:485-495, 553-564.] A fost o viziune încurajatoare cu privire la situația soțului meu.
Condițiile nu păreau în favoarea plecării noastre spre Battle Creek, dar în mintea mea stăruia gândul că trebuie să mergem. Călătoria s-a încheiat cu bine. La sosirea trenului în Battle Creek, am fost așteptați de mai mulți dintre frații noștri credincioși, care ne-au întâmpinat cu bucurie. Soțul meu s-a odihnit bine pe parcursul nopții. În Sabatul următor, deși era slăbit, a mers la casa de adunare și a vorbit aproape trei sferturi de oră. De asemenea, am participat la ora de rugăciune de seara. El înainta prin credință, iar Domnul îl întărea.
Boala îndelungată a soțului meu însemnase o grea lovitură, nu numai pentru mine și copiii mei, ci și pentru lucrarea lui Dumnezeu. Bisericile au fost lipsite atât de contribuția soțului meu, cât și de a mea. Satana a triumfat, văzând că lucrarea adevărului este împiedicată în felul acesta, dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu i-a îngăduit să ne distrugă. După ce am fost rupți de orice activitate timp de cincisprezece luni, am îndrăznit încă o dată să lucrăm împreună în mijlocul bisericilor.