Ajungând la convingerea deplină că, dacă va rămâne inactiv, soțul meu nu se va reface de pe urma bolii sale îndelungate și că venise timpul ca eu însămi să-mi continui activitatea și să le vestesc oamenilor mărturia mea, am decis să întreprindem o călătorie în nordul statului Michigan, în ciuda stării de slăbiciune extremă a soțului meu și a frigului puternic al iernii. Pentru a lua hotărârea de a ne asuma un risc atât de mare, a fost nevoie de mult curaj și de credință în Dumnezeu, dar eu știam că am de făcut o lucrare și mi se părea că Satana era hotărât să mă împiedice. A rămâne multă vreme departe de lucrare însemna pentru mine ceva mai rău decât moartea, iar, dacă începeam să lucrăm, tot ce ni se putea întâmpla era să murim. Așadar, pe data de 19 decembrie 1866, am părăsit Battle Creek, plecând spre Wright, Michigan, pe o furtună de zăpadă.
Soțul meu a suportat călătoria de nouăzeci de mile mult mai bine decât crezusem și, când am ajuns în casa fratelui E. H. Root, părea la fel de bine cum fusese când am plecat din Battle Creek. Această familie iubită ne-a primit călduros și s-a îngrijit de noi, așa cum îngrijesc niște părinți creștini de copiii lor suferinzi.
Activitatea din Wright, Michigan
Aici a început prima noastră activitate propriu-zisă, de la îmbolnăvirea soțului meu. El a început să lucreze ca în anii de mai înainte, în ciuda faptului că era foarte slăbit. Putea să vorbească timp de treizeci, patruzeci de minute în Sabat dimineața și în prima zi a săptămânii, în timp ce eu ocupam restul timpului. După aceea, am predicat în fiecare zi, după-amiaza, aproximativ o oră și jumătate. Am fost ascultați cu cea mai mare atenție. Eu am văzut că soțul meu devenea tot mai puternic, era mai limpede în gândire și se concentra tot mai bine asupra predicilor lui. Într-o ocazie, când a vorbit o oră întreagă cu claritate și cu putere, având pe suflet povara lucrării, așa cum o avusese înainte de boală, simțămintele mele de mulțumire au întrecut orice posibilitate de exprimare.
Activitatea mea în Wright a fost foarte obositoare. M-am îngrijit mult de soțul meu ziua și uneori noaptea. Îi făceam băi, îl scoteam la plimbare și, de două ori pe zi, mergeam pe jos, alături de el, indiferent că era frig, vânt sau timp frumos. El îmi dicta rapoartele pentru Review, iar eu le scriam. Am scris de asemenea multe scrisori, pe lângă mărturiile personale, precum și cea mai mare parte a lucrării „Testimony for the Church, Nr.11”. (din seria Mărturii pentru comunitate -- nota redactorului.)
La Greenville, Michigan
În data de 29 ianuarie 1867, am plecat din Wright și am călătorit până la Greenville, la o distanță de patruzeci de mile. Era o zi extrem de friguroasă și am fost bucuroși când am putut să ne adăpostim de furtună și de frig acasă la fratele A. W. Maynard. Această familie iubită ne-a primit cu bucurie în inimă și în casă. Timp de șase săptămâni, am rămas în această zonă, lucrând pentru bisericile din Greenville și Orleans și transformând casa ospitalieră a fratelui Maynard în sediul nostru de activitate.
Domnul mi-a dăruit libertate de exprimare, pentru a le vorbi oamenilor. În fiecare efort îndeplinit, am văzut puterea Lui susținătoare. Pe măsură ce ajungeam la convingerea deplină că mi se încredințase o mărturie pentru oameni, pe care puteam să le-o vestesc datorită legăturii cu activitatea soțului meu, deveneam tot mai încrezătoare în faptul că el își va redobândi sănătatea, pentru a fi activ în lucrarea lui Dumnezeu. În timp ce îndrăznea să lucreze, încrezându-se în Dumnezeu și fără a ține cont de starea lui de slăbiciune, cu fiecare efort, se întărea, devenind din ce în ce mai puternic.
Vizita la Battle Creek -- martie 1867
Am hotărât să ne întoarcem la Battle Creek și să rămânem acolo în perioada în care drumurile erau noroioase și inaccesibile, pentru ca, în acest timp, să pot încheia scrierea lucrării. „Testimony nr. 12” (Mărturia nr. 12). Soțul meu era foarte nerăbdător să-i revadă pe frații din Battle Creek, să le vorbească și să se bucure împreună cu ei de lucrarea pe care Dumnezeu o înfăptuia pentru el. După câteva zile, eram din nou la Battle Creek, după o absență de aproape trei luni. În Sabatul din 16 martie, soțul meu a vorbit cu claritate și cu putere, iar eu de asemenea mi-am prezentat mărturia cu ușurința obișnuită.
M-am întors acasă la Battle Creek, ca un copil trist, care avea nevoie de mângâiere și de încurajare. Dar, la întoarcere, ne-am confruntat cu niște rapoarte care nu aveau nici o legătură cu adevărul. Am fost umiliți până la pământ și mai întristați decât se poate exprima în cuvinte.
În această stare de lucruri, am plecat pentru a participa la o întrunire planificată la Monterey. În timpul călătoriei, am încercat să-mi dau seama de ce frații nu înțelegeau lucrarea noastră. Eram destul de sigură că, atunci când îi vom întâlni, vor reuși să înțeleagă spiritul de care eram conduși și credeam că Duhul lui Dumnezeu va lucra în inima lor, așa cum lucrase în inima noastră, umilii Săi slujitori, unindu-ne gândurile și sentimentele. Dar, în loc să se întâmple așa, am fost priviți cu neîncredere și suspiciune, lucru care mi-a produs cea mai mare nedumerire pe care am simțit-o vreodată.
Încrederea în Dumnezeu
În timp ce gândeam astfel, un fragment din viziunea pe care o primisem la Rochester, N. Y., mi-a trecut prin minte ca un fulger și i-am relatat-o imediat soțului meu.
Mi s-a arătat un pâlc de copaci stând unul lângă altul, în formă de cerc. Pe trunchiul copacilor se agățaseră ramurile unei vițe de vie, care se uneau la vârfuri, formând un umbrar. Îndată după aceea, am văzut copacii legănându-se înainte și înapoi, ca și când ar fi fost mișcați de un vânt puternic. Ramurile viței au fost smulse de pe trunchi, una după alta, până când via s-a desprins de pe copaci, cu excepția câtorva mlădițe care rămăseseră agățate de ramurile aflate în partea de jos. Atunci a venit cineva, a smuls mlădițele rămase și le-a lăsat împrăștiate pe pământ.
Mulți au trecut pe acolo și au privit cu milă vița de vie, iar eu așteptam nerăbdătoare să văd dacă va exista o mână prietenoasă care să le ridice, dar nu s-a oferit nimeni să ajute. Am întrebat de ce nu a ridicat nimeni vița de vie. Atunci, am văzut un înger apropiindu-se de vița care părea părăsită. El și-a întins brațele și a cuprins dedesubt ramurile viței, s-a înălțat cu ele, până când acestea s-au îndreptat, și a spus: „Stai dreaptă spre cer și prinde-ți mlădițele de Dumnezeu. Ai fost scuturată și desprinsă de suportul omenesc. Acum poți să stai în picioare și să crești prin puterea lui Dumnezeu, fără sprijinul omenesc. Sprijină-te numai pe Dumnezeu și nu va mai fi niciodată în zadar, nici nu vei mai fi doborâtă la pământ”.
Când am văzut că vița de vie neglijată începuse să fie îngrijită, am simțit o liniște inexprimabilă și o bucurie imensă. M-am întors spre înger și l-am întrebat ce însemnau toate aceste lucruri. El mi-a spus: „Tu ești vița de vie. Vei trece prin toate aceste experiențe, iar când se vor întâmpla, vei înțelege pe deplin parabola viei. Dumnezeu va fi ajutorul tău în vreme de necaz”.
Din acel moment, mi-am înțeles misiunea și m-am simțit mai liberă ca oricând în vestirea mărturiei mele înaintea oamenilor. După ce ne-am întors de la Monterey la Battle Creek, am considerat că este datoria mea să înaintez în puterea lui Dumnezeu și să nu mai țin cont de suspiciunile și de vorbele care circulau cu scopul de a ne face rău. Mi-am vestit mărturia și am relatat lucrurile care mi-au fost arătate în trecut cu privire la unele situații prezente, avertizându-i pe oameni de pericolele care îi așteptau și mustrându-i pentru faptele și atitudinile lor greșite. Am menționat că ajunsesem într-o situație dintre cele mai neplăcute. Când anumite familii sau persoane îmi erau înfățișate în viziune, adesea se întâmpla să mi se dezvăluie unele aspecte de natură particulară, care mustrau păcatele lor secrete. Cu unele persoane am lucrat luni la rând pentru a îndrepta greșeli despre care ceilalți nu știau nimic. Când vedeau că aceste persoane erau întristate și le auzeau exprimându-și îndoielile cu privire la acceptarea lor de către Dumnezeu și sentimentele lor de descurajare, frații mă acuzau pe mine, ca și cum eu aș fi fost vinovată că ele erau încercate.
Cei ce mă învinuiau nu știau nimic despre lucrurile pe care le spuneau. Eu am protestat împotriva acelor persoane care își asumaseră rolul de judecători ai activității și ai comportamentului meu. Lucrarea care mi se încredințase, de a mustra păcatele personale ale unora, nu era plăcută. Dacă aș fi prezentat o explicație detaliată a comportamentului meu pentru a împiedica gelozia și suspiciunea la adresa mea, aș fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și aș fi greșit față de acele persoane. De aceea, a trebuit să păstrez încuiate în adâncul inimii mele toate mustrările personale și greșelile particulare ale acelor persoane. Să judece alții cât vor dori, dar eu nu voi trăda niciodată încrederea care mi-a fost acordată de cei greșiți care se pocăiau și nici nu le voi dezvălui altora ce trebuia să le spun doar celor vinovați. Le-am declarat celor adunați că trebuie să mă lase să acționez așa cum consider eu, în temere de Dumnezeu.