După ce am ajuns acasă, ne-am simțit extrem de obosiți în urma activităților istovitoare din călătoria noastră în est. Multe persoane îmi solicitau, prin scrisori, să le scriu ce le spusesem din descoperirile pe care Domnul mi le făcuse cu privire la ele. Dar mai erau mulți alții cărora nu le vorbisem și ale căror cazuri erau importante și urgente. În starea de oboseală în care eram, sarcina de a scrie așa de mult mi se părea mai mult decât puteam suporta și mi-am pus întrebarea dacă era de datoria mea să scriu așa de mult și pentru atât de multe persoane, dintre care unele nu meritau deloc. Mi se părea că, în această privință, în mod sigur se strecurase undeva o greșeală.
Un vis încurajator
Într-o noapte, am visat că o persoană mi-a adus un val de pânză albă și m-a îndemnat să croiesc haine de toate mărimile, pentru toate categoriile de oameni și pentru toate situațiile. Mi s-a spus să le croiesc și să le pregătesc, ca să poată fi gata, atunci când vor fi cerute. Am avut impresia că mulți dintre cei pentru care mi se cerea să croiesc haine nu erau vrednici. Am întrebat dacă aceea era ultima haină pe care trebuia să o croiesc și mi s-a răspuns că nu și că, îndată ce o voi termina pe aceasta, mai existau și altele de care urma să mă ocup.
M-am simțit descurajată de munca imensă ce mă aștepta și am declarat că, de mai bine de douăzeci de ani, eram angajată în confecționatul hainelor pentru alții, dar efortul meu nu fusese apreciat și nici nu reușisem să văd că munca mea ar fi adus prea mult bine. Am vorbit cu persoana care îmi adusese stofa despre o anumită femeie, pentru care îmi spusese să croiesc o haină. I-am spus că această femeie nu va prețui haina și că va fi o pierdere de timp și de material. Era o femeie foarte săracă, lipsită de capacități intelectuale și neglijentă, așa că, avea să murdărească haina foarte curând.
Persoana mi-a răspuns: „Croiește haina. Aceasta este datoria ta. Nu tu vei fi cea care va pierde, ci eu. Dumnezeu nu îi vede pe oameni așa cum îi vede omul. El încredințează o lucrare pe care o dorește îndeplinită, iar tu nu știi care va avea rezultate, aceasta sau aceea. La sfârșit, se va vedea că multe asemenea suflete sărmane vor intra în împărăție, în timp ce altele, care sunt favorizate cu toate binecuvântările vieții, dețin un intelect bun și trăiesc în condiții plăcute, care le oferă toate avantajele pentru dezvoltare, vor fi lăsate afară. Atunci, se va vedea că aceste suflete sărmane au trăit în conformitate cu lumina firavă pe care au avut-o și, folosind mijloacele limitate pe care le-au avut la dispoziție, au trăit o viață mult mai acceptabilă decât alții care s-au bucurat de o lumină deplină și de suficiente mijloace de dezvoltare”.
După aceea, mi-am ridicat mâinile pline de bătături, din cauza îndelungatei folosiri a foarfecelor și am declarat că sunt înspăimântată de gândul că va trebui să îndeplinesc acest fel de lucrare. Persoana a repetat: „Croiește hainele. Lucrarea ta încă nu s-a încheiat”.
Cu o senzație de oboseală, m-am ridicat pentru a începe lucrul. În fața mea se aflau niște foarfece noi și ascuțite, pe care am început să le folosesc. Îndată, senzația de oboseală și descurajarea m-au părăsit, iar foarfecele păreau să taie fără prea mult efort din partea mea, așa că am croit haină după haină, cu destulă ușurință.
Vizitarea bisericilor din Michigan
Cu încurajarea care mi-a fost inspirată de acest vis, am decis îndată să-i însoțesc, pe soțul meu și pe fratele Andrews, în districtele Gratiot, Saginaw și Tuscola, cu încredințarea că Domnul îmi va da putere să lucrez. Așadar, în data de 7 februarie, am plecat de acasă și am călătorit cincizeci și cinci de mile până la Alma. Aici am lucrat, ca de obicei, cu destul de multă ușurință și energie. Prietenii din ținutul Gratiot păreau interesați să asculte.
La Tittabawasse, am găsit o casă de închinare spațioasă, construită recent de frații noștri, și un număr destul de mare de păzitori ai Sabatului. Frații păreau dispuși să audă mărturia noastră și ne-am bucurat de libertate. În ziua următoare, au fost botezate cincisprezece persoane.
La Vassar, adunările din Sabat și din prima zi a săptămânii s-au desfășurat în clădirea școlii. Aici era un loc disponibil, în care se puteau organiza întruniri, și munca noastră a avut rezultate bune. În după-amiaza primei zile a săptămânii, aproximativ treizeci de persoane care renunțaseră la credință și mai mulți copii care încă nu primiseră botezul au venit în față pentru rugăciuni.
Grija pentru bolnavi
Ne-am întors acasă din această călătorie chiar înainte de a începe o ploaie mare care a topit zăpada. Această furtună a împiedicat desfășurarea adunării din următorul Sabat și imediat am început să pregătesc materialul pentru „Testimony nr. 14”. Am avut, de asemenea, privilegiul de a îngriji de iubitul nostru frate Seneca King pe care l-am adus în casa noastră cu niște răni cumplite pe cap și pe față. L-am luat la noi ca să moară, deoarece nu credeam că este posibil ca o persoană care avea capul atât de rănit să poată fi vindecată. Dar, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, după o folosire foarte atentă a apei, cu un regim alimentar foarte ușor până la dispariția febrei și o cameră bine aerisită, în trei săptămâni, a fost capabil să se întoarcă acasă și să se ocupe de îngrijirea fermei. De la începutul suferinței și până la vindecare, nu a luat nici măcar un medicament. Deși era considerabil slăbit din cauza hemoragiilor cauzate de răni și a regimului alimentar precar, din clipa în care a fost în stare să mănânce în cantități mai mari, a început să-și revină rapid.
Adunările de înviorare spirituală din Greenville
Aproximativ în aceeași perioadă, am început să lucrăm pentru frații și prietenii noștri din apropiere de Greenville. Așa cum se întâmplă în multe locuri, frații noștri aveau nevoie de ajutor. Erau unii care respectau Sabatul, deși nu aparțineau nici unei biserici, dar erau și unii care renunțaseră la respectarea Sabatului. Ne-am simțit îndemnați să ajutăm aceste suflete sărmane, dar comportamentul din trecut și atitudinea prezentă a membrilor de seamă ai bisericii față de aceste persoane au făcut să ne fie aproape imposibil să ne apropiem de ele.
Unii dintre frații noștri fuseseră prea rigizi în tratarea celor greșiți și prea aspri în exprimare. Când unii nu au vrut să accepte sfatul lor și s-au îndepărtat de ei, frații au fost înclinați să spună: „Ei bine, dacă vor să plece, să-i lăsăm să plece”. În timp ce așa-zișii urmași ai lui Isus manifestau o lipsă atât de mare în ce privește compasiunea, îndelunga răbdare și amabilitatea Sa, aceste suflete sărmane, greșite, lipsite de experiență și lovite de Satana erau destinate unui eșec sigur în păstrarea credinței. Oricât de mari ar fi păcatele și greșelile celui căzut, frații noștri trebuie să învețe să manifeste nu numai duioșia Marelui Păstor, ci și grija neobosită și iubirea pentru oaia sărmană și rătăcită. Pastorii noștri lucrează din greu și predică săptămână după săptămână, bucurându-se de cele câteva suflete care acceptă adevărul. Cu toate acestea, niște frați cu o gândire pripită și aspră pot distruge în numai cinci minute întreaga lor lucrare, îngăduindu-și să cultive simțăminte care îi îndeamnă la cuvinte ca acestea: „Ei bine, dacă vor să plece, să-i lăsăm să plece”.
Am ajuns la concluzia că nu putem face nimic pentru oile rătăcite din apropierea noastră, până când nu vom corecta mai întâi greșelile multora dintre membrii bisericii. Aceștia lăsaseră sufletele sărmane să se îndepărteze, fără a simți vreo povară pentru ele. Am scris mărturii precise, nu numai pentru cei care greșiseră grav, ajungând astfel în afara bisericii, ci și pentru acei membri din interior, care greșiseră la fel de mult, prin faptul că nu au plecat în căutarea oilor pierdute.
Oaia pierdută
Domnul le adresează celor greșiți, slabi și șovăitori și chiar celor care s-au îndepărtat de adevăr o chemare specială de a se întoarce în staul. Dar mulți nu au învățat că este datoria lor să meargă în căutarea acestor oi pierdute.
Fariseii murmurau, spunând că Isus îi acceptă pe vameși și pe păcătoșii de rând și stă la masă cu ei. În neprihănirea lor, ei îi disprețuiau pe acei păcătoși sărmani, care ascultau cu bucurie cuvintele lui Isus. Pentru a mustra acest spirit al cărturarilor și al Fariseilor și pentru a le oferi tuturor o lecție impresionantă, Domnul le-a spus parabola cu oaia pierdută. Observați îndeosebi următoarele aspecte:
Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate de păstor pentru a căuta cu atenție acea singură oaie care s-a pierdut. Toate eforturile lui sunt făcute pentru oaia nenorocită. Tot astfel, efortul bisericii ar trebui să fie orientat pentru acei membri care se înstrăinează de turma lui Hristos. Au rătăcit ei până departe? Atunci, nu așteptați până când se vor întoarce pentru a încerca să-i ajutați numai după aceea, ci mergeți în căutarea lor.
După ce a fost găsită, oaia pierdută a fost adusă acasă cu bucurie și a urmat o mare sărbătoare. Aceasta ilustrează lucrarea binecuvântată și voioasă pentru cei greșiți. O biserică angajată cu succes în această lucrare este o biserică fericită. Cel al cărui suflet este cuprins de compasiune și de dragoste pentru cei greșiți și care lucrează pentru a-i aduce în turma Marelui Păstor sunt angajați într-o lucrare binecuvântată. Și, oh, cât de înălțător și de minunat este gândul că, atunci când un păcătos este recâștigat, în cer este mai multă bucurie decât pentru celelalte nouăzeci și nouă de persoane care n-au greșit! Sufletele egoiste, exclusiviste și severe, care se comportă de parcă le-ar fi teamă să-i ajute pe cei greșiți, ca și când s-ar întina dacă ar proceda astfel, nu gustă plăcerea lucrării misionare. Ele nu simt acea binecuvântare care umple de bucurie întregul cer pentru salvarea celui rătăcit.
Acea biserică sau acele persoane, care se sustrag de la responsabilitatea pe care o au pentru alții, preocupându-se în exclusivitate doar de ele însele, vor suferi în curând o slăbiciune spirituală. Munca îl păstrează pe om puternic. Iar munca spirituală, efortul și purtarea poverilor sunt tocmai ceea ce va da putere bisericii lui Hristos.
Pe drumul spre Battle Creek
În Sabatul din 18 aprilie și în ziua următoare, ne-am bucurat de o ședere plăcută în compania fraților și a surorilor de la Greenville. Frații M. E. Cornell și M. G. Kellogg au fost cu noi. Soțul meu a botezat opt persoane. Pe 25 și 26, am vizitat biserica din Wright. Acești credincioși dragi erau întotdeauna dispuși să ne adreseze un bun venit. Aici, soțul meu a botezat opt persoane.
În data de 2 mai, am participat la o adunare numeroasă, în casa de închinare din Monterey. Soțul meu a vorbit cu claritate și cu putere despre parabola oii pierdute. Predica a fost deosebit de binecuvântată pentru ascultători. Unii dintre cei care se îndepărtaseră de credință, se aflau în afara bisericii și nu exista nici o preocupare pentru a le veni în ajutor. De fapt, atitudinea aspră, rigidă și lipsită de dragoste a unora din biserică era menită să împiedice întoarcerea lor, dacă ar fi fost dispuși să o facă. În prima zi, în Allegan, am vorbit de trei ori în prezența unei adunări destul de numeroase.
Planul nostru fusese să ne întâlnim cu biserica din Battle Creek în data de 9 mai, dar am simțit că lucrarea noastră din Monterey era doar la început și, prin urmare, am decis să ne întoarcem acolo și să ne continuăm activitatea pentru această biserică încă o săptămână. Lucrarea a avut succes, depășind așteptările noastre. Casa a fost plină și nu am mai asistat niciodată la o asemenea lucrare în Monterey, într-un timp așa de scurt. În prima zi, cincisprezece persoane au venit în față pentru rugăciuni. Frații au fost adânc mișcați de situația oilor pierdute și și-au mărturisit indiferența și răceala, schimbându-și atitudinea în bine. Paisprezece persoane au fost botezate. Lucrarea a înaintat cu solemnitate, cu mărturisiri și cu multe lacrimi. În felul acesta, s-a încheiat activitatea asiduă din acel an de conferințe.
Conferința Generală din mai 1868
Adunarea Conferinței Generale a fost însoțită de interesul cel mai adânc. Soțul meu a depus o muncă deosebită în cadrul numeroaselor întruniri care au avut loc. În timpul Conferinței, frații au avut față de noi o deosebită simpatie, bunăvoință și o grijă atentă.