Pe la sfârșitul iernii 1877-78, pe care am petrecut-o în California, sănătatea soțului meu se îmbunătățise și, deoarece vremea în Michigan devenise mai blândă, s-a întors la Battle Creek pentru a beneficia de un tratament la sanatoriu.
Eu nu am îndrăznit să-l însoțesc pe soțul meu în călătoria prin câmpie, deoarece starea de frământare continuă și insomniile îmi creaseră tulburări cardiace destul de îngrijorătoare. Pe măsură ce se apropia momentul despărțirii, ne simțeam tot mai profund întristați. Nu știam dacă ne vom mai întâlni în lumea aceasta. Soțul meu se întorcea la Michigan și am hotărât că era recomandabil ca eu să vizitez Oregonul, ca să-mi dau mărturia acolo, pentru cei care nu mă auziseră niciodată.
Călătoria
În după-amiaza zilei de 10 iunie 1878, am plecat din San Francisco, călătorind cu vaporul spre Oregon, în compania unei prietene și a fratelui J. N. Loughborough. Căpitanul Conner, care conducea acest vapor splendid, era foarte amabil cu pasagerii săi. Când am trecut prin Golden Gate, intrând în plin ocean, vremea era foarte aspră. Vântul ne era potrivnic și vaporul se legăna înspăimântător, iar oceanul era agitat din cauza furiei vântului. Am privit cerul înnorat, valurile furioase, care se ridicau ca niște munți, și stropii care reflectau culorile curcubeului. Priveliștea era de o măreție înfiorătoare, iar eu contemplam plină de uimire tainele adâncului. Este teribil în furia lui. Valurile mărețe se înălțau cu un zgomot puternic și apoi se retrăgeau cu suspine tăcute, creând o scenă de o frumusețe plină de fiori. Am putut vedea manifestarea puterii lui Dumnezeu în mișcarea neliniștită a apelor zbuciumate sub loviturile nemiloase ale vântului, care ridica valurile la mari înălțimi, ca și când ar fi fost cuprinse de convulsii și de agonie.
În timp ce mă uitam la crestele albe ale talazurilor furioase, mi-am amintit de acea întâmplare din viața lui Hristos, când ucenicii, ascultând de porunca Domnului lor, s-au urcat în corăbii pentru a traversa marea.
Deși aproape toți pasagerii se retrăseseră în cabine, eu am continuat să rămân pe punte. Căpitanul mi-a oferit un scaun și pături, ca să fiu protejată de aerul rece. Am știut că, dacă aș fi mers în cabină, m-aș fi îmbolnăvit. Sosise noaptea. Întunericul se așternuse peste mare, iar valurile se izbeau de vaporul nostru cu o forță înspăimântătoare. În fața apelor nemiloase, vaporul acela mare era doar un fulg, dar îngerii cerești, care erau la dispoziția lui Dumnezeu pentru a îndeplini poruncile Lui, îl păzeau, ocrotindu-l în drumul său. Dacă nu ar fi fost așa, am fi putut fi înghițiți de ape în orice clipă, fără să rămână vreo urmă din acel vapor splendid. Dar Dumnezeu, care hrănește vrăbiile și știe și numărul firelor de păr din capul nostru, nu avea să ne uite.
În ultima seară petrecută pe vapor, am simțit o mulțumire profundă față de Tatăl meu ceresc. În acel loc, am învățat o lecție pe care nu o voi uita niciodată. Dumnezeu a vorbit inimii mele prin intermediul furtunii, al valurilor și al liniștii care a urmat. Cum am putea să nu ne închinăm Lui? Cum ar putea omul să se răzvrătească împotriva voinței lui Dumnezeu? Cum am putea să fim neascultători față de poruncile unui Domn atât de puternic? Oare am fi noi în stare să luptăm împotriva Celui Preaînalt care este sursa puterii și din inima căruia se revarsă o iubire și o binecuvântare infinită asupra tuturor făpturilor aflate în grija Sa?
Adunări însoțite de un interes deosebit
Vizita mea la Oregon s-a bucurat de un interes deosebit. Aici i-am întâlnit, după o despărțire de patru ani, pe bunii mei prieteni, fratele și sora Van Horn, pe care îi consideram copiii noștri. Am fost oarecum surprinsă și foarte încântată să constat că lucrarea lui Dumnezeu se afla într-o stare atât de prosperă în Oregon.
Marți seara, în data de 18 iunie, am cunoscut un număr destul de mare de păzitori ai Sabatului din acest stat. Am prezentat mărturia mea în favoarea lui Isus și mi-am exprimat mulțumirea pentru privilegiul plăcut de a ne încrede în iubirea Lui și de a cere ca puterea Lui să se asocieze cu eforturile noastre pentru a-i salva de la pierzare pe cei păcătoși. Dacă dorim progresul lucrării lui Dumnezeu, trebuie ca Domnul Hristos să locuiască în inima noastră, cu alte cuvinte, trebuie să facem lucrările lui Hristos. Oriunde privim, se văd câmpurile albe și pregătite pentru seceriș, dar lucrătorii sunt atât de puțini. Am simțit că inima îmi era plină de pacea lui Dumnezeu și de dragostea pentru poporul Său scump, alături de care mă închinam aici pentru prima dată. În data de 23 iunie, duminică, am vorbit în Biserica Metodistă din Salem despre temperanță. În seara următoare, marți, am vorbit din nou în această biserică. Mi-au fost adresate multe invitații de a vorbi despre cumpătare și sănătate în diferite orașe și sate din Oregon, dar starea de sănătate m-a împiedicat să răspund acestor solicitări.
Am deschis adunarea de tabără cu simțăminte de interes profund. În timp ce mă adresam participanților, Domnul mi-a dat putere și har. Inima îmi era cuprinsă de mulțumire față de Dumnezeu, când vedeam audiența inteligentă. Era prima adunare de tabără organizată de biserica noastră în acest stat. Am încercat să le vorbesc ascultătorilor despre recunoștința pe care ar trebui să o simțim pentru mila duioasă și pentru marea iubire a lui Dumnezeu. Bunătatea și slava Lui m-au impresionat într-o manieră remarcabilă.
Mi-a fost foarte teamă pentru soțul meu, din cauza sănătății lui șubrede. În timp ce vorbeam, în minte mi-a apărut, într-o imagine vie, o întrunire a bisericii din Battle Creek. Soțul meu se afla în mijloc și era învăluit de lumina blândă a prezenței lui Dumnezeu. Fața lui exprima o stare de sănătate și părea foarte fericit.
Am fost copleșită de un simțământ al milei fără egal a lui Dumnezeu și al măreției lucrării pe care o realiza El, nu numai în Oregon, în California și în Michigan, unde se aflau sediile instituțiilor noastre importante, ci și în țările străine. Nu voi putea descrie niciodată acest tablou care m-a impresionat atât de profund în acea ocazie. Pentru o clipă, în mintea mea s-au desfășurat mai multe scene ale progresului lucrării lui Dumnezeu și am pierdut din vedere lucrurile aflate în preajmă. Am uitat de situația în care mă aflam și de oamenii cărora le vorbeam. Lumina prețioasă a cerului strălucea peste aceste instituții angajate în lucrarea solemnă și nobilă de răspândire a razelor cărora cerul le îngăduise să lumineze asupra lor.
În tot timpul acestei adunări de tabără, am simțit că Domnul se află foarte aproape de mine. La încheiere, am fost extrem de obosită, dar liniștită în Domnul. A fost o perioadă de muncă eficientă, care a întărit biserica în lupta ei pentru apărarea adevărului.
În duminica de după adunarea de tabără, în timpul după-amiezii, am vorbit într-o piață publică despre simplitatea religiei Evangheliei.
Un serviciu religios la închisoare
În timpul șederii mele în Oregon, am vizitat închisoarea din Salem, însoțită de fratele și sora Carter și de sora Jordan. Când a sosit timpul pentru serviciul religios, am fost conduși într-o capelă înviorată de o atmosferă plăcută și luminoasă și de un aer curat și proaspăt. La semnalul clopoțelului, doi bărbați au deschis porțile mari de fier și în încăpere a intrat o mulțime de deținuți. Porțile au fost încuiate și, pentru prima dată în viață, m-am aflat între zidurile unei închisori.
Mă așteptasem să văd o mulțime de priviri respingătoare, dar am fost plăcut dezamăgită. Mulți dintre deținuți păreau inteligenți, iar unii erau oameni talentați. Toți erau îmbrăcați în uniforme de închisoare, învechite, dar curate, părul le era pieptănat și ghetele, lustruite. În timp ce priveam diferitele chipuri din fața mea, mă gândeam: „Fiecare dintre acești oameni a fost înzestrat cu daruri și talente deosebite în scopul de a fi folosite spre slava lui Dumnezeu și pentru binele lumii, dar ei au disprețuit darurile Cerului, le-au irosit și le-au folosit greșit”. Mă uitam la tinerii de optsprezece, douăzeci, treizeci de ani și mă gândeam la mamele lor nefericite și la durerea și remușcarea lor amară. Inimile multora dintre aceste mame fuseseră zdrobite, din cauza căii greșite pe care au mers copiii lor.
După ce fiecare și-a ocupat locul, fratele Carter a anunțat un imn. Toți aveau cărți și au început să cânte cu toată inima. Unul dintre ei, care era muzician, cânta la orgă. Apoi am fost solicitată să rostesc rugăciunea de deschidere, după care au cântat din nou cu toții. Am vorbit din cuvintele lui Ioan: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. Lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este”. (1 Ioan 3, 1.2.)
Am înălțat înaintea lor sacrificiul infinit făcut de Tatăl, prin faptul că L-a dat pe Fiul Său pentru neamul omenesc, pentru ca oamenii să poată fi transformați prin ascultare și să devină copii ai lui Dumnezeu.
Călătoria de întoarcere
În timp ce mă aflam în Salem, m-am împrietenit cu fratele și cu sora Donaldson, care doreau ca fiica lor să se întoarcă la Battle Creek împreună cu noi pentru a urma colegiul. Din cauza sănătății ei șubrede le era foarte greu să se despartă de ea, fiind unica lor fiică, dar avantajele spirituale de care ea ar fi putut beneficia i-au determinat să facă acest sacrificiu. Nu la mult timp după aceea, la o adunare din Battle Creek, ea a fost înmormântată cu Hristos în apa botezului. Aceasta a fost o altă dovadă care arăta cât de important este ca adventiștii de ziua a șaptea să-și trimită copiii la școala noastră, unde pot fi aduși în mod direct sub o influență mântuitoare.
Pe parcursul călătoriei noastre de la Oregon, ne-am făcut multe cunoștințe și le-am împărțit publicații, fapt ce a condus la conversații valoroase.
Când am ajuns la Oakland, tocmai se desfășura o adunare de tabără. Cortul era ridicat și un mare număr de persoane acceptase adevărul în urma lucrării fratelui Wm. Healey. Noi am predicat de mai multe ori în acel cort. În Sabat și în ziua următoare, bisericile din San Francisco și din Oakland s-au unit și am participat la câteva adunări deosebit de interesante și folositoare.