În după-amiaza Sabatului din 20 august 1881, la două săptămâni după decesul soțului ei, sora White a participat la serviciul divin al bisericii din Battle Creek și a predicat timp de aproape o oră. Relatând acest serviciu divin, fratele Uriah Smith scria:
„Subiectul ei a fost lecția pe care trebuie să o învățăm din experiența recentă prin care a trecut. Gândul care ne-a impresionat în primul rând a fost cel referitor la nesiguranța vieții…. Trebuie să ne gândim, de asemenea, ce fel de oameni ar trebui să fim, atât cât suntem în viață….
Apoi, gândul vorbitoarei s-a îndreptat spre acele îndemnuri binecuvântate ale apostolului cu privire la relația pe care membrii trupului lui Hristos trebuie să o aibă unii cu alții și cu privire la comportamentul, cuvintele și faptele lor unii față de alții. Am fost îndrumați spre pasaje ca acestea: «Trăiți în pace între voi»; «Iubiți-vă unii pe alții»; «fiți buni»; «fiți miloși»; «să aveți toți același fel de vorbire»; «fiți uniți în chip desăvârșit, într-un gând și o simțire»; «nu vă vorbiți de rău unii pe alții»; «trăiți în pace, și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi».” -- The Review and Herald, 23 august, 1881.
Meditații personale
Cu privire la călătoria ei spre vest, în drumul spre California, și cu privire la meditațiile ei, în timpul șederii de câteva săptămâni în cabana de vară de la Rocky Mountains, sora White scria următoarele:
„În data de 22 august, am plecat din Battle Creek, în compania fiicelor mele, Emma și Mary White, și ne-am îndreptat spre vest, sperând că vom beneficia de o schimbare a climei. Deși continuam să sufăr efectele unui atac serios de malarie, precum și din cauza șocului provocat de decesul soțului meu, am suportat călătoria mai bine decât mă așteptasem. În ziua de joi, 25 august, am ajuns la Boulder, Colo., iar în duminica următoare, ne-am continuat drumul spre casa noastră de la munte, călătorind cu un mijloc de transport particular.
Din trăsură, am putut vedea pădurea de pini tineri, atât de proaspătă și de înmiresmată, încât întreaga atmosferă era parfumată de mirosul lor plăcut și ușor înțepător. În anii trecuți, soțul meu și cu mine am făcut din această dumbravă sanctuarul nostru. Înconjurați de acești munți, adesea am îngenuncheat împreună în rugăciuni și cereri stăruitoare. Pretutindeni în jurul meu, se găseau astfel de locuri marcate de acele ceasuri sfinte. Când le priveam, îmi puteam aminti multe situații în care am primit răspunsuri directe și remarcabile la rugăciune….
Cât de aproape ni se părea Dumnezeu când îngenuncheam în lumina clară a lunii, pe câte un munte singuratic, pentru a cere din mâna Sa binecuvântările necesare! Ce încredere și siguranță aveam în inimă! Planurile iubirii și ale harului lui Dumnezeu ni se dezvăluiau pe deplin și simțeam asigurarea că păcatele și greșelile noastre erau iertate. În mai multe ocazii de felul acesta, l-am văzut pe soțul meu având chipul luminat de o slavă care părea că reflectă razele de lumină ale tronului lui Dumnezeu și, cu glasul schimbat, Îl lăuda pe Domnul pentru bogatele binecuvântări ale harului Său. În mijlocul întunericului și al confuziei pământești, încă mai reușeam să discernem la fiecare pas scânteierile strălucirii ce se revărsau din Izvorul luminii. Prin intermediul lucrărilor creațiunii, intram în comuniune cu Acela care umplea veșnicia. Când priveam stâncile înalte până la cer și munții, exclamam: «Care Dumnezeu este atât de mare ca Dumnezeul nostru?»
Împresurați de dificultăți, așa cum eram adesea, împovărați de responsabilități, limitați, slabi, ca niște ființe muritoare, eram uneori pe punctul de a ceda disperării. Dar, când ne gândeam la dragostea și la grija lui Dumnezeu față de făpturile Sale, așa cum erau dezvăluite atât în cartea naturii, cât și pe paginile inspirației, inima noastră era mângâiată și întărită. Înconjurați de dovezile puterii lui Dumnezeu și umbriți de prezența Sa, nu puteam cultiva neîncrederea. Oh, cât de adesea, pacea, speranța și chiar bucuria s-au revărsat în viața noastră în mijlocul singurătății acestor munți!
Am fost din nou în mijlocul munților, dar, de data aceasta, singură. Nu era nimeni care să împărtășească gândurile și simțămintele mele când priveam iarăși acele scene mărețe și impresionante! Singură, singură! Lucrările lui Dumnezeu par tainice și de neînțeles, planurile Sale, de nepătruns, totuși eu știu că ele trebuie să fie drepte, înțelepte și pline de milă. Este datoria și privilegiul meu să aștept cu răbdare răspunsul lui Dumnezeu. Gândul inimii mele a fost dintotdeauna: «El face toate lucrurile bine....
Moartea soțului meu a însemnat o lovitură grea pentru mine și m-a durut mult mai tare, deoarece a fost atât de bruscă. Atunci când am văzut semnele morții pe chipul său, simțămintele mele au fost aproape insuportabile. Am vrut nespus de mult să strig de durere. Dar am știut că aceasta nu ar fi putut salva viața iubitului meu și am considerat că ar fi o atitudine necreștinească să mă las copleșită de întristare. Am căutat ajutor și mângâiere de sus, și făgăduințele lui Dumnezeu s-au împlinit pentru mine. Mâna Domnului m-a susținut.…
Să învățăm o lecție a curajului și a răbdării din ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii Săi. Ei erau pe punctul de a se despărți. Mântuitorul nostru urma să calce pe calea însângerată ce avea să-L ducă la Golgota. Încercarea prin care urma să treacă în curând era mai grea decât orice situație prin care trecuse vreodată până atunci. Apostolii auziseră cuvintele prin care Hristos prezisese suferințele și moartea Sa. Inima lor era plină de tristețe, iar gândurile, abătute de îndoială și de teamă. Cu toate acestea, nimeni nu și-a strigat durerea, nimeni nu s-a lăsat copleșit de durere. Acele ultime ceasuri solemne au fost petrecute de Mântuitorul nostru, adresându-le ucenicilor Săi cuvinte de mângâiere și asigurare, iar apoi s-au unit cu toții într-un imn de laudă.… Ce preludiu al agoniei din Ghetsemani, al batjocurii și al nedreptății din sala de judecată și al scenelor îngrozitoare ale Golgotei au fost acele ultime ceasuri, petrecute în cântări de laudă la adresa Celui Preaînalt!
Când primea vești descurajatoare, Martin Luther spunea adesea: „Veniți să cântăm Psalmii 46”. Acest psalm începe prin cuvintele: „Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul și s-ar clătina munții în inima mărilor”. Dacă, în loc de a plânge, în loc de a ne lamenta și de a dispera când necazurile ne inundă viața asemenea unui potop, amenințând să ne înece, ne-am ruga pentru ajutor de la Dumnezeu, și, mai mult, L-am și lăuda pentru nenumăratele binecuvântări rămase, dacă L-am lăuda pentru că El este în stare să ne ajute, comportamentul nostru I-ar fi mult mai plăcut și am înțelege mai bine mântuirea Lui».” -- The Review and Herald, 1 noiembrie, 1881.
Găsirea liniștii în lucrarea pentru suflete
La mai puțin de o săptămână după ce a ajuns în căminul fiului ei William C. White, din Oakland, California, sora White a participat la o adunare de tabără, care a avut loc în perioada 13-25 octombrie în Sacramento. Ea le-a vorbit participanților aproape în fiecare zi a adunării, iar în ultima duminică după-amiază, a prezentat un subiect despre temperanță, în fața unei audiențe de mai bine de cinci sute de persoane.
În timpul iernii 1881-1882, sora White s-a întâlnit adesea cu biserici locale și cu mici grupuri de credincioși din văile Sonoma și Napa și din împrejurimile acestora. „Sănătatea mea era șubredă”, scria ea în primul raport cu privire la această activitate în mijlocul bisericilor, „dar dovada prețioasă a protecției lui Dumnezeu a răsplătit cu prisosință efortul făcut.
Ar fi bine ca bisericile noastre mai mici să fie vizitate mai des. Cei credincioși, care stau ferm în apărarea adevărului, ar fi încurajați și întăriți prin mărturia fraților lor.
Aș dori să-i încurajez pe cei ce se adună să I se închine lui Dumnezeu în grupe mici. Frați și surori, nu fiți descurajați că sunteți așa de puțini la număr. Copacul rămas singur în mijlocul câmpiei își înfige rădăcinile tot mai adânc în pământ, își întinde ramurile cât mai departe în toate direcțiile și crește mai puternic și mai frumos, luptând singur cu intemperiile sau bucurându-se de razele luminoase ale soarelui. Tot astfel, creștinul desprins de cele pământești poate învăța să depindă întru totul de Dumnezeu și poate dobândi curaj și putere din orice încercare.
Fie ca Domnul să-i binecuvânteze pe cei singuri și răspândiți și să-i facă lucrători eficienți pentru El.… Fraților, nu uitați nevoile acestor grupe mici și izolate. Hristos va fi un oaspete al adunărilor mici”. -- Signs of the Times, 19 ianuarie, 1882.
Într-un raport cu privire la activitatea ei în biserica din Healdsburg, la câteva săptămâni după începerea lucrărilor de înființare a Colegiului Healdsburg, sora White scria îndeosebi despre efortul ei de a ajunge la inima copiilor și a tinerilor -- un aspect distinctiv al activității în bisericile din California, în această perioadă a experienței ei.
Eforturile speciale pentru tineri
„În Sabat, am participat la adunare cu încrederea că Dumnezeu mă va susține. În timp ce predicam, am fost mângâiată și înviorată. Domnul mi-a dat pace și liniște în El. Am simțit o mare răspundere pentru tineri și am vorbit în special pentru ei. Tinerii au ascultat atenți, cu priviri serioase și cu ochii înlăcrimați. La încheierea cuvântării, le-am cerut tuturor celor ce doreau să devină creștini să vină în față. Au răspuns treisprezece. Toți erau copii și tineri de la opt la cincisprezece ani, care își manifestau prin aceasta hotărârea de a începe o viață nouă. O asemenea priveliște era suficientă pentru a impresiona chiar și inima cea mai împietrită. Frații și surorile, îndeosebi părinții copiilor, păreau profund mișcați. Domnul Hristos ne-a spus că în ceruri este bucurie atunci când se pocăiește un păcătos. Îngerii priveau cu bucurie acea scenă. Aproape toți cei veniți în față au rostit câteva cuvinte, exprimându-și speranța și hotărârea. Asemenea mărturii se înalță la tronul lui Dumnezeu ca o jertfă de tămâie. Cu toții am simțit că a fost o adunare prețioasă. Prezența lui Dumnezeu a fost cu noi.” -- Signs of the Times, 19 ianuarie, 1882.