Cea de a doua sesiune a Consiliului Misionar European a fost organizată în Basel, Elveția, în perioada 28 mai -- 1 iunie 1884, fiind condusă de fratele George I. Butler, din America. La această adunare, au fost adoptate câteva hotărâri, solicitându-se Conferinței Generale să îi roage pe sora E. G. White și pe fiul ei, William C. White, să viziteze centrele misionare europene. În luna noiembrie care a urmat, la sesiunea Conferinței Generale desfășurate la Battle Creek, Mich., s-a discutat despre această solicitare și li s-a adresat recomandarea de a vizita Europa.
În acord cu această hotărâre, sora White și secretara ei, sora Sara McEnterfer, precum și William C. White și familia sa au plecat din America în data de 8 august 1885, plecând din Boston la bordul vasului Cephalonia, și au ajuns la Liverpool în data de 19 august. În timpul celor două săptămâni petrecute în Anglia, au vizitat grupele de păzitori ai Sabatului din Grimsby, Ulceby, Riseley și Southampton și au avut posibilitatea de a vorbi de mai multe ori în săli publice.
În data de 2 septembrie, grupul a plecat din Londra, ajungând la Basel, Elveția, a doua zi dimineața. Aici, urma să se desfășoare curând adunarea anuală a Conferinței Elvețiene, precum și cea de a treia sesiune a Consiliului Misionar European.
Tipografia „Polyglotte”
La Basel, tocmai se încheiase construcția casei de editură, denumită mai târziu „Imprimerie Polyglotte”. (Tipografia pentru numeroase limbi.) Terenul fusese achiziționat cu un timp înainte, iar la începutul anului 1884, cu ocazia vizitei fratelui Butler, s-au făcut planurile pentru construcție. Clădirea a fost construită sub supravegherea atentă a fratelui B. L. Whitney, conducătorul principal al Centrului Misionar European, iar fratele H. W. Kellog, care a fost mulți ani managerul Asociației pentru Publicații „Review and Herald”, din Battle Creek, Mich., a cumpărat și a instalat echipamentul.
Noua casă de editură era o clădire spațioasă și impunătoare, de 46 x 76 picioare (14 x 23 m), cu patru etaje și demisol. Etajele superioare erau construite în așa fel încât să poată fi folosite ca apartamente de locuit pentru familii, până când, datorită extinderii activității editurii, urma să fie nevoie și de ele. Chiar sora White a locuit într-unul dintre aceste apartamente în cea mai mare parte a perioadei de doi ani, pe care a petrecut-o în Europa.
Casele de editură din multe țări
Când sora White și grupul care o însoțea au ajuns la casa de editură, fratele Whitney a spus: „Înainte de a urca la etaj, veniți să vedeți sala noastră de adunare”. La etajul întâi, era o încăpere frumoasă, bine iluminată și plăcut mobilată. Sora White a privit cu interes toate detaliile locului, apoi a declarat: „Aceasta este o sală potrivită pentru adunare. Am sentimentul că am mai văzut cândva acest loc în trecut”.
După puțin timp, au vizitat camerele ocupate de tipografie. Când au ajuns în atelierul de lucru, mașina de tipărit era în funcțiune, iar sora White a spus: „Am mai văzut această mașină de tipărit. Încăperea aceasta mi se pare foarte cunoscută”. Îndată, cei doi tineri care lucrau la tipografie au ieșit în față și le-au fost prezentați vizitatorilor. Sora White a dat mâna cu ei și apoi a întrebat, „Unde este celălalt?”
„Care celălalt?”, a întrebat fratele Whitney.
„Mai este aici un domn mai în vârstă”, a răspuns sora White, „și am o solie pentru el”.
Fratele Whitney i-a explicat că supraveghetorul atelierului de lucru era în oraș cu treburi.
Trecuseră mai bine de zece ani de când sora White, relatând în prezența unei mari audiențe în biserica din Battle Creek lucrurile care îi fuseseră descoperite într-o viziune cu privire la lucrarea ce trebuia făcută în multe țări străine, a declarat că văzuse mașini de tipărit, funcționând în multe țări străine și tipărind publicații periodice, broșuri și cărți despre adevărul prezent pentru oamenii din acele zone. În acest punct al relatării ei, fratele James White a întrerupt-o, întrebând-o dacă poate numi câteva dintre aceste țări. Ea a răspuns că nu poate, deoarece numele țărilor nu îi fuseseră descoperite, „cu excepția uneia. Îmi amintesc că îngerul a rostit Australia”. Dar a adăugat că, deși nu poate numi țările, ea va recunoaște locurile, dacă le va vedea vreodată, deoarece imaginea acestora îi era foarte clară în minte.
La tipografia noii case de editură din Basel, ea a recunoscut unul dintre cele trei locuri. Câteva săptămâni după aceea, în timpul vizitei în Norvegia, ea a recunoscut cel de-al doilea dintre aceste locuri, și anume tipografia casei de editură din Christiania, iar șase ani mai târziu, în timpul vizitei în Australia, la biroul Editurii „Bible Echo” din Melbourne, a văzut încă o tipografie și a identificat atât încăperea, cât și mașinile de tipărit, ca fiind unul dintre locurile pe care le văzuse în viziunea de la Battle Creek, în data de 3 ianuarie 1875.
Vânzarea de literatură
Conferința Elvețiană s-a desfășurat în perioada 10-14 septembrie 1885. Au participat aproape două sute de persoane. Întrunirea a fost urmată imediat de Consiliul Misionar European, care a continuat timp de două săptămâni. La aceste adunări au fost primite rapoarte foarte interesante din Scandinavia, Marea Britanie, Germania, Franța, Italia și Elveția, unde cauza adevărului prezent începuse să câștige teren. Rapoartele au condus la câteva dezbateri vii cu privire la subiecte ca: Planurile cele mai eficiente în vederea răspândirii literaturii noastre, folosirea ilustrațiilor în cărțile și în revistele noastre, folosirea corturilor și portul armei.
Frații din Scandinavia au raportat că vânzările de literatură în conferințele lor, în timpul anului fiscal precedent, ajunseseră la suma de 1.033 de dolari. Delegații din Marea Britanie au raportat vânzări în valoare de 550 de dolari. Biroul editurii de la Basel primise pentru publicațiile periodice germane și franceze 1.010 dolari.
O mare parte din timp a fost ocupată de rapoartele colportorilor care lucraseră în Europa catolică și își povesteau experiențele, relatând Consiliului motivul pentru care literatura noastră nu putea fi vândută în Europa, folosind metodele care fuseseră pline de succes în America. Ei au solicitat insistent retribuirea colportorilor, așa cum procedau societățile evanghelice care își desfășurau activitatea în țările catolice.
În timpul celor nouăsprezece zile, cât au durat adunările Conferinței și ale Consiliului, sora White a ascultat cu atenție rapoartele care erau prezentate în majoritate în limba engleză. În cadrul adunărilor administrative, ea a rostit cuvinte de încurajare și apreciere, iar dimineața devreme, a ținut o serie de predici instructive, tratând subiecte ca: iubirea și răbdarea printre creștini, curajul și perseverența în lucrarea de slujire pastorală, lucrarea în teritorii noi. Într-o cuvântare adresată lucrătorilor misionari, ea spunea:
„Fraților, în fiecare situație dificilă în care vă aflați, aduceți-vă aminte că Dumnezeu încă mai are îngeri. Poate că vă veți confrunta cu împotrivirea sau chiar cu persecuția, dar, dacă rămâneți loiali și statornici față de principii, veți descoperi, asemenea lui Daniel, că Dumnezeul căruia Îi slujiți este un ajutor și un eliberator în vreme de nevoie. Acum este timpul să cultivați integritatea caracterului. Biblia este plină de comorile bogate ale făgăduinței pentru toți aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu și se tem de El.
Tuturor celor care sunt angajați în lucrarea misionară, aș dori să le spun: Ascundeți-vă în Isus. Nu eul vostru, ci Hristos să Se vadă în toate lucrările voastre. Când munca devine grea și ajungeți să vă descurajați, fiind ispitiți să o abandonați, luați-vă Biblia, îngenuncheați înaintea lui Dumnezeu și spuneți: «Iată, Doamne, cuvântul Tău este o garanție». Așezați povara voastră pe temelia făgăduințelor Sale și fiecare dintre aceste făgăduințe va fi împlinită”. -- Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists, 153.
Când rapoartele descurajatoare ale colportorilor au ajuns la un punct culminant, ea a dorit să-i îndemne pe lucrători să aibă încredere că lucrarea lor va avea succes, în ciuda tuturor acestor dificultăți. Pe colportorii descurajați, i-a asigurat în mod repetat că îi fusese arătat în viziune faptul că în Europa vor fi vândute suficiente cărți, atât pentru susținerea financiară a lucrătorilor, cât și pentru a aduce venituri casei de editură, astfel încât să poată produce un număr mai mare de cărți.
Educarea și pregătirea colportorilor
Încurajați de asigurarea că, acelora care vor persevera cu încredere, li se va oferi un ajutor special, câțiva tineri au fost convinși să mai facă încă un efort în activitatea de vânzare a literaturii, întreținându-se singuri din punct de vedere financiar, dar s-a subliniat faptul că trebuie să li se asigure o aprovizionare mai bună cu acele cărți preferate de cumpărători.
Fratele J. G. Matteson a mărturisit că făcuse toate eforturile pentru a-i încuraja și pentru a-i instrui pe colportori și că ei reușiseră să vândă reviste și cărți mai mici, dar câștigurile nu fuseseră suficiente pentru a se întreține corespunzător și era deosebit de preocupat de descoperirea modalităților de obținere a unor rezultate mai bune. El a declarat că, având în vedere încurajarea primită din partea sorei White, este hotărât să mai încerce încă o dată.
Ca urmare, în timpul iernii 1885-1886, în Scandinavia s-au făcut eforturi speciale în scopul educării și instruirii colportorilor. Școlile de instruire s-au desfășurat în Suedia, în Norvegia și în Danemarca. Școala din Stockholm a continuat timp de patru luni și au participat douăzeci de persoane. În timpul după-amiezii, șase ore erau petrecute cu vânzarea de carte din casă în casă, iar diminețile și serile erau petrecute în studiu. În 1886, vânzările de cărți și broșuri din Scandinavia au ajuns la suma de 5.386 de dolari, iar abonamentele la reviste periodice, la 3.146 de dolari.
Mulți ani după aceea, fratele Matteson declara că, îndată după întoarcerea sa de la conferința din Basel, a făcut toate eforturile pentru a sprijini activitatea colportorilor, fiind pe deplin convins că lucrătorii lui trebuie să trăiască dintr-un venit foarte umil. El a convins fiecare colportor să păstreze o evidență strictă a banilor și să-i îngăduie să examineze această evidență o dată pe săptămână, pentru a-i sfătui din punct de vedere economic. Curând, raportul s-a schimbat, deoarece colportorii au început să cheltuiască mai puțin și să câștige mai mult, iar câțiva dintre ei câștigau suficient pentru a se susține singuri, fără a primi nimic de la trezoreria Conferinței. [Notă -- Eforturile stăruitoare depuse pentru a așeza lucrarea de colportaj și vânzare de literatură pe o bază temeinică în Scandinavia au adus roade timpurii. La Conferința Generală din 1889, fratele O. A. Olsen a fost în stare să raporteze activitatea a cincizeci de colportori în Scandinavia, care aveau succes. (Vezi Buletinul 1889, 4.) Vânzările de carte pe anul 1889 ajunseseră la aproximativ 10.000 de dolari SUA, iar, în anii următori, au atins cifre de până la 20.000 de dolari SUA. În timpul Conferinței Generale, agentul general pentru Scandinavia declara: „Colportorii se întrețin singuri și, pe lângă aceasta, ajută lucrarea prin darurile lor. Mai multe sute de coroane au intrat în trezoreria Conferinței Suedeze prin donațiile colportorilor noștri și presupun că aceasta este valabil și pentru Norvegia și Danemarca… Cu cât colportorii noștri vând mai mult, cu atât se deschid mai multe posibilități de vânzare…. Mulți au acceptat deja adevărul prin citirea publicațiilor noastre”. (Church and Sabbath School Bulletin, 1891, 84.)]
În Europa Centrală, lucrarea de colportaj aștepta cărți, precum și un instructor care să fie atât profesor, cât și conducător. „Viața lui Hristos” se dovedise a fi o carte populară în țările scandinave și a fost tradusă în limbile germană și franceză, fiind gata de distribuție la începutul anului 1887.
La începutul anului 1886, fratele L. R. Conradi venise din America și vizitase bisericile și grupele de păzitori ai Sabatului din Germania, Rusia și Elveția, raportând că una dintre nevoile cele mai urgente ale teritoriilor din Europa era aceea de a avea cărți despre adevărul prezent, pe care colportori consacrați și bine instruiți să le ducă în casele oamenilor. El a înțeles cu claritate că solia adventistă trebuie să fie vestită mulțimilor din Europa prin intermediul literaturii noastre și că, din cauză că fondurile centrului misionar nu vor fi suficiente pentru a le plăti colportorilor nici măcar un salariu infim, trebuia să fie făcut un efort în vederea inițierii, în Europa Centrală, a unui program similar celui din Scandinavia -- instruirea colportorilor pentru a vinde literatură și pentru a trăi din comision, fără salariu. El a înțeles, de asemenea, că tinerii noștri trebuiau implicați în activitate, astfel încât să fie educați și instruiți spre a deveni lucrători eficienți pentru Hristos.
La Basel, fratele Conradi a început să adune un grup de șase sau opt tineri, pe care i-a instruit, ca să aibă succes. El a declarat că oamenii aveau nevoie de adevărurile mântuitoare din cărțile noastre, reafirmând cele spuse de sora White, care îi asigurase că, prin acțiuni bine pregătite, cărțile pot fi vândute, și a adăugat că fratele Matteson dovedise deja că acest fapt este adevărat și, ca urmare, el și tinerii lui asociați trebuie să descopere metoda cea mai bună. Ei și-au studiat cărțile până când au ajuns să fie entuziasmați de marile adevăruri cuprinse în ele și, sub îndrumarea și încurajarea fratelui Conradi, au avut succes. [Notă -- La Conferința Generală din 1887, se raporta: „Lucrarea de publicare din Basel se dezvoltă treptat. Încă de la început, a fost evident că publicațiile noastre trebuie să ocupe un rol principal în țările din Europa Centrală. Cărțile, broșurile și periodicele denominaționale, publicate în diferite limbi, au o influență puternică spre bine oriunde ajung”. (S.D.A. Year Book, The Ellen G. White 1888 Materials, 123.)
Datorită cărților mari și a periodicelor publicate, lucrătorii de la Tipografia Polyglotte erau atât de prosperi încât, în 1889, fratele O. A. Olsen a fost în stare să raporteze un câștig substanțial. „Casa de Editură de la Basel ... a realizat un bun profit anul trecut. Raportul anual arată un câștig de 1.559,55 de dolari SUA pentru acel an. Când ne gândim la faptul că, până acum, această Editură nu s-a susținut singură din punct de vedere financiar, acest raport este foarte încurajator. Activitatea curajoasă desfășurată în acest an de către Conferința Europeană a fost orientată în mare parte înspre Germania.” (General Conference Daily Bulletin, 1889, 3.)]
Dezvoltarea printr-o slujire conștiincioasă
Decizia Comitetului Conferinței Generale de a autoriza folosirea generoasă a fondurilor necesare pentru a traduce și tipări la Basel mai multe cărți în limbile germană și franceză a sporit într-o mare măsură activitatea tipografiei „Polyglotte”. Astfel, s-a oferit posibilitatea de angajare a unui număr de douăzeci de tineri și tinere, care au fost foarte bucuroși să se implice într-o lucrare cu un caracter educativ.
Văzând că tinerii erau dornici să studieze Biblia și limbile străine, administrația tipografiei a organizat cursuri pentru cunoașterea Bibliei, a istoriei, a doctrinelor biblice și a gramaticii limbii engleze pentru toți cei care doreau să participe. Aceste cursuri se desfășurau de obicei dimineața, între orele 6:30 și 7:30. Cu o rapiditate uimitoare, băieții francezi au ajuns să stăpânească atât germana, cât și engleza, iar băieții germani, franceza și engleza. În același timp, ei creșteau în statură și în înțelepciune.
De mai multe ori, cursurile de dimineața au fost înlocuite cu serii de adunări religioase de câte o săptămână sau zece zile. La acestea, sora White a avut un rol principal și nu părea niciodată prea obosită în eforturile ei de a-i încuraja pe tineri să se pregătească pentru a fi eficienți în slujba cauzei lui Hristos. Ea îi îndemna să folosească aceste ocazii, să fie sârguincioși în muncă și în studiu și le spunea că îi fusese descoperit că, dacă erau credincioși, Dumnezeu îi va putea folosi spre a le vesti adevărul multor oameni de aproape și de departe, că, dacă vor rămâne lângă Domnul, vor deveni puternici în lucrarea Lui și că unii dintre ei vor fi chemați să slujească în poziții de mare răspundere.
Mulți pot da mărturie că această profeție s-a împlinit în mod remarcabil. În anii de mai târziu, unul dintre acei tineri a fost președintele Uniunii de Conferințe Latine mai multe mandate la rând, iar un altul a fost președintele Uniunii Misiunii Levant. Alții au fost predicatori, editori, traducători, profesori și administratori ai unor mari instituții medicale și de publicații.
Vizitele în Italia
În data de 26 noiembrie 1885, sora White a părăsit localitatea Basel, plecând în Italia, la Torre Pellice, însoțită de nora ei, Mary K. White, și de fratele B. L. Whitney. Cu privire la această călătorie, ea scria:
„Era ziua mea de naștere -- împlineam cincizeci și opt de ani -- și, cu siguranță, avea să fie sărbătorită într-o manieră și într-un loc pe care nici măcar nu le visasem. Cu greu reușeam să conștientizez faptul că mă aflam în Europa, că îmi vestisem mărturia în Anglia, Elveția, Danemarca, Norvegia și Suedia și urma să lucrez în Italia.
Traseul nostru prin Alpi trecea prin marea strâmtoare St. Gothard. Am ajuns la Torre Pellice vineri, pe la ora 9 dimineața, și am fost primiți foarte bine în casa ospitalieră a fratelui A. C. Bourdeau. În ziua următoare, în Sabat, le-am vorbit fraților și surorilor într-o sală publică închiriată, unde aveau loc adunările lor obișnuite de Sabat.”
Sora White a rămas în Torre Pellice timp de trei săptămâni. Ea le-a vorbit oamenilor de zece ori și a vizitat câteva locuri renumite, unde valdenzii, care fugeau de persecutorii lor, fuseseră urmăriți și capturați, torturați și uciși. Cu privire la aceste experiențe, ea scria:
„Dacă ar putea fi auzite glasurile acestor munți veșnici, care străjuiesc văile, ce istorie ar putea relata ei despre suferințele îndurate de poporul lui Dumnezeu din cauza credinței! Ce povestiri despre vizitele îngerilor pe care acești fugari creștini nu îi recunoscuseră! De repetate ori, îngerii au vorbit cu oamenii, așa cum vorbește cineva cu prietenul lui, călăuzindu-i în locuri sigure. Cuvintele lor de încurajare au înviorat spiritul acelor credincioși și, purtându-le gândul mai presus de culmile celor mai înalți munți, i-au determinat să contemple prin credință hainele albe, coroanele și ramurile de palmier ale biruinței, pe care le vor primi în ziua când se vor afla în jurul marelui tron alb.”
După această ocazie, sora White a mai vizitat văile valdenze de două ori, … o dată în aprilie 1886, când, aflându-se în compania fiului ei și a soției acestuia, și-a dedicat două săptămâni pentru a sta de vorbă cu micile grupuri aflate în numeroase locuri din acea zonă, iar a doua oară, în noiembrie, în compania fratelui și a surorii Ings, pe când se întorceau la Basel, după ce lucraseră timp de două săptămâni la Nimes, Franța.