Cu ocazia sesiunii Conferinței Generale din 1891, fratele S. N. Haskell a prezentat rapoarte și cereri, în care solicita foarte insistent să fie trimiși lucrători în țările de peste ocean, pe care le vizitase recent. El accentua în mod deosebit nevoia de a se lua măsuri pentru înființarea unei școli de instruire a lucrătorilor creștini în Australia. Fratele Haskell era profund convins că este foarte important să avem în fiecare diviziune mondială tineri educați în propria țară, care să slujească în calitate de colportori, învățători și predicatori. El a cerut să fie aleși câțiva profesori, pentru a deschide o școală în Australasia; și de asemenea, ca sora Ellen G. White și fiul ei, William C. White, să stea un timp în acea zonă.
Comitetul de Misiune a luat decizia ca, îndată după încheierea sesiunii, să-i invite să plece în toamnă. Ei urmau să ajungă în noul câmp de lucru în timpul verii australiene. Deoarece s-a constatat că vaporul care trebuia să plece în luna octombrie era supraaglomerat, plecarea din San Francisco a fost amânată pentru data de 12 noiembrie, cu vaporul Alameda.
Fratele și sora Geo. B. Starr, care fuseseră aleși să participe la înființarea școlii din Australia, au plecat mai devreme în Insulele Hawai, unde au avut activitate deosebită timp de șapte săptămâni, înainte de sosirea vasului Alameda. Ceilalți membri ai grupului au fost William C. White, Mary A. Davis, May Walling, Fannie Bolton și Emily Campbell.
Călătoria
În majoritatea celor douăzeci și cinci de zile de călătorie, vremea a fost bună.
Vaporul a staționat timp de nouăsprezece ore la Honolulu -- iar aceste ore au fost atât de plăcute! Aici, grupul a fost întâmpinat de mai mulți frați și surori, care le-au arătat frumusețile locului și au organizat o masă în casa sorei Kerr. Între timp, veștile s-au răspândit, iar seara, sora White a vorbit în prezența unei audiențe numeroase în sala Asociației Tinerilor Creștini.
Cu o zi înainte ca vaporul să ajungă la Samoa, la data aceea împlinea șaizeci și patru de ani, sora White scria:
„Când mă gândesc la anul care a trecut, sunt plină de mulțumire față de Dumnezeu pentru grija Lui ocrotitoare și plină de bunătate iubitoare. Trăim într-un timp plin de pericole, când toate puterile noastre trebuie să-I fie consacrate lui Dumnezeu. Trebuie să urmăm exemplul Domnului Hristos în ce privește umilința, renunțarea la sine și suferințele Sale. Noi Îi datorăm Domnului Isus totul, iar eu mă consacru din nou în slujba Lui, pentru a-L înălța înaintea oamenilor și pentru a proclama iubirea Lui fără asemănare”.
În data de 3 decembrie, la prânz, vasul Alameda a ancorat în docul Auckland. Curând după aceea, mai mulți membri reprezentanți ai bisericii din Auckland au venit la bord pentru a-i adresa grupului un bun venit în Noua Zeelandă. Au fost invitați cu toții în casa fratelui Edward Hare. În timpul cinei, s-au povestit multe dintre întâmplările petrecute cu ocazia primei vizite a fratelui Haskell. După-amiază au vizitat orașul și cartierele lui frumoase. Seara, sora White a predicat în prima casă de rugăciune a adventiștilor de ziua a șaptea din acel loc, vorbind despre iubirea Domnului Isus în prezența unei adunări dornice să asculte.
În dimineața următoare, devreme, vasul Alameda a plecat mai departe, ajungând în portul Sydney în data de 8 decembrie, la ora 7 a.m. Fratele și sora A. G. Daniells așteptau sosirea grupului. În timpul săptămânii petrecute în căminul lor, sora White a vorbit de două ori în biserica din Sydney.
În 16 decembrie, grupul a ajuns la Melbourne și a fost întâmpinat cu un bun venit din toată inima, de fratele Geo. C. Tenney și de asociații lui de la casa de editură. În așteptarea sorei White, fratele Tenney și-a eliberat noua lui casă și a insistat ca ea și colaboratorii ei să intre și să se simtă ca acasă.
Adunarea conferinței Australiene
La sosirea în Australia, mai era doar o săptămână până la deschiderea sesiunii Conferinței Australiene, care avea să se desfășoare în Federal Hall, North Fitzroy, Melbourne, începând cu data de 24 decembrie. Participarea obișnuită era de aproximativ o sută de reprezentanți ai grupelor de păzitori ai Sabatului din Victoria, Tasmania, Australia de Sud și New South Wales.
La acea dată, existau aproape patru sute cincizeci de păzitori ai Sabatului în toată Australia și în Tasmania. În capitala fiecărei colonii cu prezență adventistă, fusese înființată câte o biserică; iar majoritatea membrilor locuiau în aceste orașe mari.
Una dintre problemele cărora li s-a acordat multă atenție în cadrul Conferinței a fost aceea de a găsi mijlocul prin care solia să poată fi vestită în toate zonele marelui continent australian, în ciuda faptului că responsabilitatea proclamării luminii apăsa asupra unui mic număr de adventiști. Colportorii credincioși răspândiseră în casele oamenilor mii de cărți pline de adevăr, iar acum se alcătuiau planuri de angajare a unor lucrători biblici care să continue în susținerea interesului stârnit prin intermediul acestor cărți.
Evaluarea planului de construire a unei școli
Cei mai mulți dintre cei care acceptaseră adevărul în Australia erau comercianți și locuiau în orașe. Treptat, copiii lor ajunseseră la vârsta la care terminau cursurile din școlile publice și trebuiau să se pregătească pentru a contribui la întreținerea familiei. S-a constatat că, din cauza faptului că păzeau Sabatul, acestor tineri le era extrem de dificil să găsească un loc de muncă stabil sau să învețe în școlile superioare cu profil economic.
Unii părinți doreau să le ofere copiilor educația necesară pentru a deveni lucrători ai bisericii. Dar cum se putea realiza aceasta? Coloniile treceau printr-o criză financiară severă și mulți dintre păzitorii Sabatului, alături de mii de alți concetățeni, se descurcau foarte greu și erau suprasolicitați de munca depusă pentru a le asigura familiilor lor cele necesare vieții de zi cu zi. Prin urmare, cum ar fi putut ei, într-un asemenea timp, să înceapă o acțiune atât de costisitoare, cum era aceea de a înființa și de a întreține financiar o școală superioară denominațională?
Colportorii susțineau că școala trebuia să fie organizată fără nici o întârziere. Mulți dintre ei fuseseră nevoiți să se întrețină singuri încă de timpuriu și nu reușiseră să obțină o educație școlară, dar activitatea lor în mijlocul oamenilor i-a condus la convingerea că trebuie să fie create posibilități pentru a se instrui în vederea unei slujiri mai eficiente. Ei insistau, spunând că, dacă nu se va înființa cât mai curând o școală în Australia, vor fi nevoiți să suporte cheltuieli mari pentru a merge în America, unde puteau obține educația necesară în scopul de a avea cele mai bune rezultate în lucrarea lor. Ei spuneau, de asemenea, că existau zeci de persoane care ar fi dorit să urmeze cursurile unei școli în Australia, dar care nu puteau pleca să învețe în școlile de dincolo de ocean. Conferința a numit un comitet care să alcătuiască planurile pentru înființarea școlii și un alt comitet care să studieze locul de amplasare și a autorizat bugetul școlii de instruire a lucrătorilor, așteptând alegerea locului și construirea clădirilor.
Boala și schimbarea planurilor
Se plănuise ca sora White și fiul ei, împreună cu fratele Daniells și fratele Starr, să participe la Conferința din Noua Zeelandă, care urma să se desfășoare în luna aprilie 1892. Cu toate acestea, la scurt timp după încheierea adunării de la Melbourne, ea a suferit un atac sever de nevrită. Când a fost evident că nu va putea să participe la adunarea din Noua Zeelandă, sora White a închiriat o casă spațioasă în Preston, un cartier nordic din Melbourne, și a declarat că va face tot ce va putea pentru a termina lucrarea pe care o făgăduise de multă vreme, despre viața Domnului Hristos.
Din când în când, dacă vremea era favorabilă, sora White vorbea la adunările din Sabat, în biserica din Melbourne. Uneori, când nu era în stare să urce scările clădirii Federal Hall, era purtată pe brațe până la amvon, iar în două sau trei ocazii, când nu a putut să stea în picioare, a vorbit stând pe un scaun înalt.
Deschiderea școlii biblice Australasia
În timpul iernii anului 1892, sora White a urmărit cu un interes deosebit eforturile care se făceau pentru deschiderea școlii plănuite. În luna aprilie, i-a rugat pe frații aflați în poziții de răspundere în America să înțeleagă perspectivele viitorului și să pună la dispoziție mijloacele necesare pentru educarea unui mare număr de lucrători care ar fi putut contribui la înaintarea în teritorii noi. „Oh, cât de mare este numărul celor ce nu au fost niciodată avertizați!” scria ea. „Oare este drept ca, pentru lucrarea din America, să se asigure o abundență de ocazii și privilegii, în timp ce aici, în acest teritoriu, există o asemenea lipsă de lucrători potriviți? Unde sunt misionarii lui Dumnezeu?”
„Câmpul nostru este lumea”, îndemna ea. „Mântuitorul și-a îndrumat ucenicii să înceapă lucrarea în Ierusalim, apoi să meargă în Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului. Doar o mică parte dintre oameni au acceptat învățătura, dar solii au dus mesajul lor rapid, din loc în loc, trecând dintr-o țară în alta și înălțând stindardul Evangheliei pretutindeni, atât în apropiere, cât și în locurile îndepărtate ale pământului”.
În luna iunie, comitetul însărcinat cu organizarea școlii a anunțat că fuseseră închiriate în acest scop două case mari în Melbourne, St. Kilda Road, în George’s Terrace.
La începutul lunii august, fratele și sora L. J. Rousseau au venit din America, iar în data de 24 august, s-a început un semestru de șaisprezece săptămâni. Corpul profesoral era format din: fratele Rousseau -- director, fratele Starr -- profesor de Biblie, W. L. H. Baker și sora Rousseau -- asistenți în domeniul cunoștințelor generale și sora Starr -- administrator. În scurt timp s-au înscris la cursuri douăzeci de studenți. Aproape toți erau adulți. Doisprezece fuseseră colportori sau se pregătiseră pentru această activitate. șase dintre ceilalți doisprezece lucraseră în diferite alte ramuri ale slujirii creștine.
Cu ocazia deschiderii școlii, frații Daniells, Tenney, Starr, White și Rousseau au rostit câteva alocuțiuni. Sora White a rostit, de asemenea, o cuvântare pe parcursul căreia a expus cu claritate scopul principal al școlilor denominaționale, precum și relația lor vitală cu misiunea de a încheia lucrarea lui Dumnezeu pe pământ fără nici o întârziere. Cu toate acestea, grija ei specială părea a fi aceea de a întipări în mintea profesorilor și a studenților faptul că Dumnezeu, prin providența Sa, deschide țară după țară pentru vestitorii crucii și că, în aceste țări în care există ocazii favorabile pentru Evanghelie, cei onești și sinceri caută stăruitor lumina adevărului mântuitor.
„Planurile și lucrarea oamenilor”, spunea ea, „nu sunt în pas cu providența lui Dumnezeu. Unii dintre cei ce trăiesc în aceste țări pretind a crede adevărul, dar prin atitudinea lor declară: «Noi nu dorim să urmăm calea Ta, oh Doamne, ci propria noastră cale», în timp ce atât de mulți se roagă lui Dumnezeu să poată înțelege adevărul. Ei plâng și se roagă în locuri necunoscute, ca să poată înțelege lumina Scripturilor, iar Domnul cerului i-a însărcinat pe îngerii Lui să colaboreze cu slujitorii omenești în lucrarea de înaintare a vastului Său plan, care prevede ca toți cei ce doresc viața să poată vedea slava lui Dumnezeu.
Noi trebuie să mergem oriunde providența lui Dumnezeu ne deschide o cale și, pe măsură ce vom înainta, vom descoperi că Dumnezeu a lucrat înaintea noastră, lărgind câmpul de lucru cu mult peste mijloacele și peste capacitatea noastră de a-l susține. Marea nevoie a teritoriului care se deschide în fața noastră ar trebui să-i sensibilizeze pe toți cei cărora Dumnezeu le-a încredințat mijloace financiare și talente, astfel încât să se consacre lui Dumnezeu ei înșiși împreună cu tot ce au.”
Nici unul dintre cei care vor beneficia de educație nu trebuie să fie reținut în eforturile lui misionare de bariere rasiale sau naționale. Oriunde vor lucra, activitatea lor trebuie să fie încoronată de un triumf rapid. „Scopul și ținta ce urmează a fi atinse de misionarii consacrați”, a declarat sora White, „sunt foarte vaste. Domeniul lucrării misionare nu este limitat de naționalitate sau de categorie socială. Câmpul este lumea, iar lumina adevărului trebuie să ajungă în toate colțurile întunecate al pământului, într-un timp mult mai scurt decât consideră mulți că este posibil”. -- The Bible Echo, 1 septembrie, 1892.
Cu aceeași ocazie, când s-a deschis școala Biblică Australasia, care mai târziu a devenit Colegiul Misionar Australasian, sora White spunea:
„Lucrarea misionară din Australia și din Noua Zeelandă este încă la începuturile ei, dar aceeași lucrare, care a fost realizată în teritoriile de acasă (Statele Unite), trebuie să fie îndeplinită și în Australia, Africa, India, China și insulele mării”.
Cuprinsă de neputințe
Suferința cauzată de nevrită, care s-a declanșat în luna ianuarie, a continuat până în luna noiembrie. Sora White a beneficiat de un tratament foarte serios și atent, din partea infirmierei și a secretarelor ei, dar în timpul iernii, boala a înaintat din ce în ce mai mult. Cu toate acestea, ea și-a continuat activitatea de scriere. Stând sprijinită în pat, a scris mai multe scrisori pentru prieteni, mărturii pentru conducătorii lucrării și multe capitole pentru cartea The Desire of Ages (Hristos, Lumina lumii).
O dată cu apropierea primăverii, s-a constatat o oarecare îmbunătățire a sănătății, iar în luna octombrie, sora White a decis să încerce clima ceva mai uscată din Adelaide, Australia de Sud. Acolo a petrecut șase săptămâni, iar rezultatele au fost benefice.
O retrospectivă a experienței
Într-o scrisoare trimisă fraților de la Conferința Generală în data de 23 decembrie 1892, sora White și-a revizuit experiența pe parcursul acestei lungi perioade de boală, astfel:
„Sunt bucuroasă să vă vorbesc despre bunătatea, despre harul și binecuvântarea pe care Domnul le-a revărsat asupra mea. Continuu să fiu cuprinsă de neputințe, dar starea mea se îmbunătățește. Marele Vindecător lucrează pentru mine și laud Numele Lui sfânt. Mâinile și picioarele mele prind putere și, deși am dureri, acestea nu sunt chiar atât de severe, cum au fost în ultimele zece luni. În prezent sunt suficient de refăcută pentru a putea să urc și să cobor scările fără ajutor. Pe parcursul îndelungatei mele suferințe, am fost binecuvântată de Dumnezeu în modul cel mai vizibil. În timpul celor mai intense dureri, am înțeles asigurarea Domnului «Harul Meu îți este de ajuns». În momentele în care se părea că nu mai pot suporta durerea și nu puteam să dorm, am privit spre Isus prin credință, iar prezența Lui a fost cu mine. Fiecare umbră întunecată s-a risipit, am fost învăluită în lumină și chiar încăperea s-a umplut de lumina prezenței Sale divine.
Am simțit că pot spune bun venit suferinței, dacă aceasta urma să fie însoțită de un asemenea har prețios. Am știut că Domnul este bun și îndurător, plin de duioșie și de iubire miloasă. În neajutorarea și în suferința mea, lauda Lui mi-a umplut sufletul și s-a aflat pe buzele mele. Când mă gândeam cât de grea ar fi putut fi starea mea, dacă nu aș fi avut susținerea harului lui Dumnezeu, mă simțeam atât de mângâiată și de întărită. Continuu să văd bine, memoria îmi este activă și mintea nu mi-a fost niciodată atât de limpede în înțelegerea frumuseții și a valorii adevărului.
Ce binecuvântări bogate se află acolo! Asemenea psalmistului, pot spune: «Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale, Dumnezeule, și cât de mare este numărul lor! Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine». (Psalmii 139, 17.18.) Aceste ultime cuvinte exprimă sentimentele și experiența mea. Când mă trezesc, primul gând și prima expresie a inimii mele este: «Lăudat fie Domnul! Te iubesc, o Doamne, Tu știi că Te iubesc! Mântuitor prețios, Tu m-ai cumpărat cu prețul sângelui Tău. Tu m-ai considerat de valoare, căci altfel nu ai fi plătit un preț infinit pentru mântuirea mea. Tu, Răscumpărătorul meu, ți-ai dat viața pentru mine și Tu nu ai fi murit pentru mine în zadar»….
Încă din primele săptămâni de suferință, nu am avut nici o îndoială cu privire la venirea mea în acest loc îndepărtat. Mai mult decât atât, încrederea mea în planul Tatălui ceresc cu privire la suferința mea a fost mult sporită. Nu pot să înțeleg acum întru totul intenția lui Dumnezeu, dar sunt convinsă că a fost o parte a planului Său ca eu să îndur astfel și sunt mulțumită și pe deplin împăcată în această privință. Cu aceste rânduri care vor fi expediate prin poștă, de când am părăsit America, am scris două mii de pagini de scrisori.
Nu aș fi putut scrie atât de mult, dacă Domnul nu m-ar fi întărit și binecuvântat într-o mare măsură. Mâna mea dreaptă nu m-a lăsat nici măcar o singură dată. Brațul și umărul m-au durut puternic, aproape insuportabil, dar mâna a fost capabilă să țină instrumentul de scris și să așeze pe hârtie cuvintele care mi-au fost inspirate de Duhul Domnului.
Am avut experiențe deosebit de valoroase și le mărturisesc fraților mei colaboratori în lucrarea lui Dumnezeu: «Domnul este bun și vrednic de laudă».” -- General Conference Daily Bulletin, 27 februarie, 1893.
Conferința Australiană din ianuarie 1893
Cea de a cincea sesiune a Conferinței Australiene s-a desfășurat în North Fitzroy, Melbourne, în perioada 6-15 ianuarie 1893. Pe parcursul adunărilor, sora White a vorbit de șapte ori, abordând subiecte legate de evlavia practică.
Într-una dintre zile, ea a prezentat o retrospectivă a apariției și a dezvoltării lucrării de publicare. Cu această ocazie, i-a îndemnat pe frații din Australia să depună cele mai mari eforturi pentru a forma lucrători puternici în domeniul publicațiilor, precum și în toate celelalte domenii ale lucrării creștine.
Activitatea în Noua Zeelandă
La încheierea Conferinței Australiene, sora White a decis să întreprindă o vizită mult amânată în Noua Zeelandă, însoțită de Emily Campbell, care îndeplinea atât rolul de secretară, cât și pe acela de infirmieră. Fiul ei, William C. White, precum și fratele și sora Starr au fost de asemenea alături de ea, în cea mai mare parte a timpului.
La sosirea în Auckland, în data de 8 februarie, au fost întâmpinați de fratele M. C. Israel și conduși într-o casă mobilată, pe care biserica din Auckland o pusese la dispoziția lor.
În timpul celor douăsprezece zile de activitate stăruitoare, desfășurată în biserica din Auckland, sora White a vorbit de opt ori. După aceea, a petrecut trei săptămâni împreună cu frații și surorile din Kaeo, cea mai veche biserică adventistă de ziua a șaptea din Noua Zeelandă. Aici a găsit mai mulți tineri promițători, pentru care sora White a lucrat cu sârguință.
Atât în Auckland, cât și în Kaeo, sora White i-a îndemnat pe frați și pe surori să participe împreună cu familiile lor la conferința anuală, care urma să se desfășoare la sfârșitul lunii martie, în Napier. Această conferință urma să fie prima adunare de tabără organizată de adventiștii de ziua a șaptea la sud de ecuator. Cu privire la experiența aceasta, sora White scria:
„Simțeam că această primă adunare de tabără trebuia să fie, pe cât posibil, un exemplu pentru toate celelalte adunări de tabără care aveau să se organizeze în viitor. Eu le-am spus oamenilor din nou și din nou: «Să faci totul după chipul care ți-a fost arătat pe munte». (Evrei 8, 5.)... Domnul Isus le-a zis ucenicilor Lui: «Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit». (Matei 5, 48.)”
Totuși, cu privire la această adunare de tabără care fusese planificată, se părea că este imposibil să fie stârnit un entuziasm prea mare. De obicei, taberele de corturi erau folosite de constructorii de drumuri și erau destul de binecunoscute, dar nu prea vrednice de dorit. Însă o tabără confortabilă, amenajată pentru un grup de oameni adunați să I se închine lui Dumnezeu, era ceva cu totul nou în Noua Zeelandă.
Multora le era foarte greu să participe, din cauza crizei financiare. Până la începerea adunării, nu a existat decât o mică speranță cu privire la participarea unui număr mai mare de treizeci de persoane care urmau să fie găzduite în locul de desfășurare a taberei. Au fost pregătite corturi pentru acest număr, dar, îndată ce a început adunarea din diferite biserici, au început să vină oameni neanunțați, până când numărul lor a ajuns de două ori mai mare decât așteptările. În ultima săptămână a adunării, în tabără se aflau optsprezece corturi, ocupate de cincizeci și trei de persoane. Mulți alții au închiriat camere în apropiere. Aceștia, împreună cu membrii bisericii din Napier, au format o audiență destul de numeroasă în timpul zilei. În fiecare seară, cortul cel mare a fost plin.
Pe parcursul întrunirilor, a fost aprobat planul de a organiza și alte adunări de tabără și s-a votat ca următoarea conferință anuală să se desfășoare tot într-o tabără de corturi. De asemenea, s-au adoptat hotărâri de susținere a școlii Biblice Australasia și s-au adunat fonduri -- cinci sute de dolari pentru mobilier și patru sute de dolari pentru ajutarea studenților. Pentru adunarea de tabără, s-au adunat două sute șaptezeci de dolari.
„După încheierea adunării de tabără din Napier”, scria sora White, „am decis să vizităm Wellington-ul și, de asemenea, să petrecem câteva zile la Palmerston North, ca să lucrăm pentru micul grup de păzitori ai Sabatului de acolo, care ceruseră ajutor. Deși suferințele nu mă lăsau nici zi, nici noapte, Domnul mi-a dat harul de a le suporta. Uneori, când mă simțeam incapabilă să particip la lucrările programate, spuneam: «Mă voi înfățișa înaintea poporului prin credință» și, când procedam astfel, primeam putere să mă ridic deasupra slăbiciunilor mele și să vestesc solia primită din partea Domnului.”
La Wellington, sora White a fost primită cu bucurie în casa sorei M. H. Tuxford, unde a petrecut mai multe luni, casa devenind reședința ei, din care pleca din când în când pentru a le vorbi micilor grupe de credincioși din Petone, Ormondville, Dannevirke, Palmerston North și Gisborne.
Înainte de a se întoarce în Australia, sora White a participat la cea de a doua adunare de tabără din Noua Zeelandă, care s-a desfășurat în perioada 30 noiembrie -- 12 decembrie 1893, într-un cartier din Wellington. Numărul participanților a fost dublu față de cel de la conferința din Napier. Fratele O. A. Olsen, președintele Conferinței Generale, a sosit în primele zile ale adunării, iar activitatea și instrucțiunile sale, venite tocmai la timp, au fost de o valoare nespusă. El a adus rapoarte îmbucurătoare din marile teritorii misionare pe care le vizitase recent și a adresat un apel tinerilor să se pregătească pentru a contribui la încheierea lucrării Evangheliei.
Din Wellington, d-na White, însoțită de presbiterul Olsen și alți lucrători, s-au grăbit spre Melbourne pentru a participa la prima întrunire din Australia