Din ultimele zile ale adunării de tabără din Australia, o mare parte a timpului a fost dedicată unui studiu al problemelor legate de educație. Comitetul însărcinat cu școala Biblică Australasia și comitetul responsabil cu găsirea unui loc pentru aceasta și-au prezentat rapoartele. Părerea generală a fost că semestrele desfășurate într-un spațiu închiriat fuseseră de o mare valoare și trebuiau să fie considerate un succes marcant. În același timp, era înțeles faptul că, dacă școala urma să continue în clădiri închiriate, cheltuielile studenților vor fi prea mari pentru a îngădui o participare largă, așa cum era de dorit. Era de asemenea evident faptul că, având o participare redusă, cheltuielile fondatorilor școlii vor fi foarte greu de suportat. Oare cum trebuia să fie organizată această școală astfel ca să deschidă posibilitatea participării unui număr mare de studenți, la un cost moderat?
Sora White a vorbit adesea despre lucrarea de educație și a prezentat viziunile care îi fuseseră date în diferite ocazii, cu privire la caracterul acestei activități și cu privire la locurile care trebuiau să fie alese pentru educarea lucrătorilor creștini. Ea a vorbit de asemenea despre avantajele care urmau a fi obținute prin asocierea studiului cu munca, în vederea dobândirii unei educații echilibrate.
La scurt timp după adunarea de tabără, sora White a pregătit pentru publicare o declarație cuprinzătoare, în care se recomanda ca școlile să fie amplasate departe de marile orașe și era precizat felul de educație ce trebuia să fie oferită în școala propusă. Aspectele principale ale acestor sfaturi sunt conținute de următoarele citate:
Munca și educația
„Ne-am frământat zi și noapte, gândindu-ne la școlile noastre. Cum ar trebui să fie coordonate? Care să fie educația și pregătirea intelectuală a tinerilor? În ce loc să fie înființată școala Biblică Australasia? În dimineața aceasta am fost trezită la ora unu și o mare povară apăsa asupra sufletului meu. Subiectul educației mi-a fost prezentat de mai multe ori, sub diferite aspecte, prin multe ilustrații și cu specificații directe, o dată cu privire la un punct, altă dată cu privire la altul. Simt totuși că avem mult de învățat. Noi suntem ignoranți cu privire la multe lucruri.
În timp ce scriam și vorbeam despre viața lui Ioan Botezătorul și despre viața Domnului Hristos, am încercat să prezint ce îmi fusese descoperit cu privire la educația tinerilor noștri. Avem obligația față de Dumnezeu de a studia acest subiect cu atenție, deoarece este un subiect vrednic de o examinare minuțioasă și exigentă din toate punctele de vedere….
Cei care pretind a cunoaște adevărul și a înțelege marea lucrare ce trebuie înfăptuită pentru acest timp să se consacre pe ei înșiși lui Dumnezeu, cu tot sufletul, cu trupul și cu mintea lor. Ei trebuie să se despartă de practicile și de moda lumii, în ce privește inima, îmbrăcămintea, vocabularul și în toate privințele. Ei trebuie să fie un popor sfânt și deosebit. Nu îmbrăcămintea îi face deosebiți, ci tocmai pentru că sunt un popor sfânt și deosebit, ei nu pot purta semnele asemănării cu lumea.
Mulți dintre cei care presupun că vor merge în cer sunt orbiți de lume. Ideile lor cu privire la educație și la disciplina religioasă sunt vagi, bazându-se doar pe presupuneri. Există mulți care nu au nici o speranță clară și care își asumă un mare risc, făcând tocmai ce Domnul Isus le-a spus să nu facă, în domeniul mâncării, al băuturii și al îmbrăcămintei, și unindu-se cu lumea în nenumărate privințe. Inima lor este împărțită, firea lor pământească tânjește după cele pământești, asemănarea cu lumea în atât de multe privințe face ca linia de demarcație dintre ei și lume să fie aproape invizibilă. Banii lui Dumnezeu sunt cheltuiți în scopul de a crea o aparență de asemănare cu obiceiurile lumii. Experiența religioasă este contaminată de cele lumești, iar dovada uceniciei -- asemănarea cu Domnul Hristos în umilință și în purtarea crucii -- nu poate fi văzută, nici de lume, nici de cer….
Dacă tinerii nu sunt separați la o mare distanță de orașe, nu li se va putea oferi niciodată o educație corespunzătoare nici în țara aceasta, nici în altele. Obiceiurile și practicile de la oraș închid mintea tinerilor față de adevăr. Folosirea băuturilor alcoolice, fumatul și jocurile de noroc, cursele de cai, mersul la teatru, marea importanță acordată zilelor de sărbătoare -- toate sunt forme de idolatrie, o jertfă adusă pe altarele idolilor….
Nu este un plan corect să plasăm clădirile școlilor în locuri unde studenții vor vedea continuu practicile greșite care le-au modelat educația de-a lungul vieții, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă…. Dacă școlile ar fi așezate în orașe, ori la câteva mile distanță de ele, ar fi foarte dificil să combatem influența educației pe care elevii au primit-o în trecut cu privire la sărbătorile oficiale și cu privire la practicile asociate, cum ar fi cursele de cai, luptele, și oferirea de premii. Însăși atmosfera din aceste orașe este plină de boli otrăvitoare….
Vom vedea că este necesar să înființăm școlile noastre în afara orașelor, totuși nu chiar atât de departe, încât să nu poată fi în legătură cu orașele pentru a le face bine și pentru a permite ca lumina să lumineze în mijlocul întunericului moral. Elevii trebuie să fie puși în circumstanțele cele mai favorabile, astfel încât să fie contracarată o mare parte a educației pe care deja au primit-o….
În această țară avem nevoie de școli spre a-i educa pe copii și pe tineri, ca să poată fi stăpâni ai muncii, și nu sclavii acesteia. Ignoranța și lenevia nu vor înălța nici un membru al familiei omenești. Ignoranța nu va ușura povara celui care muncește din greu. Lucrătorul trebuie să înțeleagă avantajul pe care îl poate obține în ocupația cea mai umilă, prin folosirea iscusinței cu care l-a înzestrat Dumnezeu. În felul acesta, el poate să devină un educator, învățându-i pe alții arta de a munci inteligent. El poate să înțeleagă ce înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea. Puterile fizice trebuie să fie investite în slujba iubirii față de Dumnezeu. Domnul dorește să folosească puterea noastră fizică, iar voi vă puteți dovedi dragostea față de El printr-o utilizare corectă a puterilor trupești, îndeplinind întocmai lucrarea ce trebuie să fie îndeplinită. Dumnezeu nu face deosebire între oameni….
În lume există o multitudine de munci grele ce trebuie să fie făcute, iar cel care muncește fără a-și exercita puterile minții, ale inimii și ale sufletului, pe care le-a primit de la Dumnezeu, și își folosește doar forța fizică face munca să devină o povară istovitoare. Sunt oameni cu minte, inimă și suflet, care consideră munca drept o datorie neplăcută și se angajează în lucru, complăcându-se în ignoranță, trudind fără să gândească și fără să-și folosească însușirile intelectuale pentru a-și îndeplini munca mai bine.
Chiar și în cea mai umilă ocupație există o știință. Dacă toți ar privi munca în felul acesta, ar înțelege noblețea ei. Orice fel de muncă trebuie să fie făcută cu mintea și cu sufletul. Dacă se va proceda astfel, va exista voioșie și eficiență. În ocupațiile agricole sau în cele care folosesc diferite mașini, oamenii Îi pot dovedi lui Dumnezeu că apreciază atât darul puterilor fizice, pe care l-au primit de la El, cât și pe cel al facultăților intelectuale. Aceasta dorește Domnul. În fiecare categorie de muncă ce trebuie să fie făcută, există onoare și cinste. Legea lui Dumnezeu trebuie să fie standardul oricărei activități; ea înnobilează și sfințește orice lucrare. Credincioșia în îndeplinirea fiecărei îndatoriri face munca să fie nobilă și arată un caracter pe care Dumnezeu îl poate aproba….
Școlile ar trebui să fie înființate în locuri aflate cât mai aproape de natură pentru a încânta simțurile și pentru a oferi un peisaj variat. Când evităm ce este fals și artificial, respingând cursele de cai, jocurile de cărți, loteriile, luptele cu premii, consumul de băuturi alcoolice, folosirea tutunului, trebuie să punem la dispoziție alte surse de plăcere, care sunt curate, nobile și înălțătoare. Este necesar să alegem pentru școlile noastre zone aflate în afara orașelor, unde ochiul nu va fi ațintit în permanență asupra preocupărilor omenești, ci asupra lucrărilor lui Dumnezeu, zone unde vor exista locuri interesante de vizitat, diferite de cele oferite de orașe. Studenții noștri să fie așezați acolo unde natura se poate adresa simțurilor lor și unde, ascultând glasul ei, să poată auzi glasul lui Dumnezeu. Conduceți-i în locuri în care să poată vedea lucrările Lui minunate și, prin intermediul naturii, să-L vadă pe Creatorul ei….
Lucrul manual este esențial pentru tineri. Mintea nu trebuie să fie solicitată permanent, în timp ce puterile fizice sunt neglijate. Necunoașterea fiziologiei și neglijarea respectării legilor sănătății i-au dus pe mulți în mormânt, deși ar fi putut să trăiască pentru a munci și pentru a studia în mod inteligent. Exercitarea corespunzătoare a minții și a trupului va dezvolta și va întări toate capacitățile. Atât mintea, cât și trupul vor fi păstrate în stare bună și vor fi capabile să îndeplinească o varietate de lucrări. Pastorii și profesorii trebuie să învețe lucrurile acestea și să le pună în aplicare. Folosirea corectă a puterii fizice, precum și a capacităților intelectuale va echilibra circulația sângelui și va păstra în bună funcțiune toate organele mașinăriei vii a trupului. Prin exercitarea unilaterală a gândirii, mintea este adesea suprasolicitată și împinsă spre dezechilibru. Folosirea excesivă a puterii creierului și neglijarea organelor fizice creează o stare de boală în întregul organism. Fiecare însușire a minții poate fi exercitată cu o siguranță mult mai mare, dacă sunt solicitate în aceeași măsură puterile fizice și dacă subiectele de gândire sunt variate. Avem nevoie de o schimbare a ocupației, iar natura constituie un învățător viu și benefic….
Obiceiul de a fi harnici se va dovedi un ajutor important pentru tineri în lupta contra ispitei. Prin muncă se deschide posibilitatea eliberării energiilor acumulate, care, dacă nu sunt folosite într-o ocupație utilă, vor fi o continuă sursă de încercare atât pentru ei înșiși, cât și pentru profesorii lor. Pot fi plănuite mai multe feluri de muncă, ca să se potrivească diferitelor persoane. Munca pământului va constitui o binecuvântare deosebită pentru orice lucrător. Pentru cultivarea pământului este nevoie de oameni inteligenți, care să lucreze cu atenție. Acest gen de cunoaștere nu va fi o piedică în calea educației necesare în domeniul afacerilor sau în oricare alt domeniu folositor. Dezvoltarea capacității de producție a pământului necesită inteligență și ingeniozitate. Această muncă va dezvolta nu numai musculatura, ci și capacitatea de a studia, deoarece creierul și mușchii sunt folosiți echilibrat. Trebuie să-i educăm pe tineri în așa fel încât să simtă plăcere în munca de la câmp și să fie încântați de îmbunătățirea rezultatelor acesteia. Speranța înaintării cauzei lui Dumnezeu în această țară creează o nouă atitudine morală a dragostei de muncă, care va transforma mintea și caracterul….
Școala care urmează a fi înființată în Australia trebuie să aducă în prim-plan domeniul meseriilor și să arate faptul că munca fizică își are locul ei în planul lui Dumnezeu pentru fiecare om și că este însoțită de binecuvântarea Lui. Școlile întemeiate de cei ce învață și trăiesc adevărul pentru acest timp trebuie să fie conduse în așa fel încât să aducă noi motivații și inițiative în toate domeniile de activitate practică. Aceasta va constitui o încercare dificilă pentru educatori, dar, când studenții vor înțelege că dragostea față de Dumnezeu trebuie să fie arătată nu numai prin consacrarea minții, a inimii și a sufletului, ci și printr-o folosire corespunzătoare a puterilor lor, va fi atins un obiectiv nobil și măreț. Ispitele lor vor fi cu mult mai mici, iar ei vor răspândi, atât prin învățătură, cât și prin exemplul personal, o lumină ce va străluci în mijlocul teoriilor greșite și al obiceiurilor care sunt la modă în lume….
Poate că se va ridica întrebarea: Cum poate dobândi înțelepciune cel care ține coarnele plugului și mână boii? -- Dacă o va dori așa cum dorește argintul și o va căuta așa cum ar căuta o comoară ascunsă, o va găsi. «Dumnezeul lui l-a învățat să facă așa, El i-a dat aceste învățături. Și lucrul acesta vine de la Domnul oștirilor; minunat este planul Lui și mare este înțelepciunea Lui».
Cel care i-a învățat pe Adam și pe Eva să îngrijească grădina îi va instrui și pe oamenii din zilele noastre. Există o înțelepciune pentru cel care ține coarnele plugului și care seamănă semințele. Pământul deține comori ascunse, iar Domnul dorește ca miile și zecile de mii de oameni care se adună în orașe, așteptând ocazia de a câștiga un ban, să se ocupe de cultivarea pământului. În multe cazuri, acel ban nu este cheltuit pentru pâine, ci este aruncat în vistieria patronului de restaurant pentru a obține ceva care distruge rațiunea omului creat după chipul lui Dumnezeu. Cei care se vor muta cu familiile lor la țară, le vor duce într-un loc în care există mai puține ispite. Copiii ai căror părinți Îl iubesc pe Dumnezeu și se tem de El se vor afla într-o situație mai bună din toate punctele de vedere pentru a învăța de la Marele Învățător care este sursa și izvorul înțelepciunii. Ei vor avea ocazii mult mai favorabile de a se pregăti pentru Împărăția cerurilor”. -- Special Testimonies On Education, 84-104.
Căutarea unei proprietăți corespunzătoare
După încheierea adunării de tabără din 1894, fratele Olsen a mai rămas în Australia aproape șase săptămâni. În această perioadă, s-a angajat cu toată inima în căutarea unui loc corespunzător pentru construcția școlii. Conducătorii Conferinței și membrii comitetului pentru găsirea locului sperau să se poată găsi o proprietate bună, înainte de plecarea lui în America, dar au fost dezamăgiți în această privință. Sora White a vizitat multe locuri aflate în atenție. Pe măsură ce înaintau căutările, devenea evident faptul că va fi deosebit de dificil să se achiziționeze o proprietate la un preț moderat, care să corespundă domeniilor vaste ale lucrării ce se considera obligatorie în cadrul viitoarei școli.
În luna mai, cinci membri ai comitetului au vizitat Dora Creek și Cooranbong și au examinat un teren care a fost cumpărat după aceea cu suma de 4.500 de dolari. Terenul conținea 1.450 de acri de pământ nedesțelenit, dintre care aproximativ 500 de acri erau considerați potriviți pentru cultivarea cerealelor, a fructelor, a legumelor și pentru pășune. După cumpărare, proprietatea a fost numită „Avondale”, datorită numeroaselor pârâiașe și abundenței de apă curgătoare. Locul ales pentru clădirile școlii era la aproximativ trei mile (4,8 km) vest de stația de cale ferată Dora Creek și la o milă și un sfert (2 km) sud-est de oficiul poștal Cooranbong.
În lunile ianuarie și februarie ale anului 1895, prietenii școlii au avut favoarea de a primi vizita surorii A. E. Wessels, din Cape Town, Africa de Sud, însoțită de trei dintre copiii ei. Vizitatorii au fost încântați de diferitele avantaje ale proprietății Avondale și, fiind profund solidare cu scopurile și țintele lucrării, fiica sorei Wessels, Anna, a dăruit 5000 de dolari pentru începerea construcției.
Un experiment industrial
Din momentul în care proprietatea a intrat în posesia deplină a Uniunii de Conferințe Australasia și până la deschiderea școlii mai erau încă multe de făcut. Terenul trebuia să fie curățat, partea mlăștinoasă trebuia să fie drenată, livada trebuia să fie plantată, iar clădirile trebuiau să fie construite. Pentru realizarea acestor lucrări s-au adunat mai mulți studenți -- acești tineri puternici erau bucuroși să lucreze șase ore pe zi, beneficiind de instruire în două săli de clasă. Școala s-a deschis în data de 6 martie 1895 și cursurile au continuat timp de treizeci de săptămâni.
Pentru cazarea celor douăzeci de tineri angajați în această lucrare a fost închiriat un vechi hotel din Cooranbong, iar în spatele clădirii au fost instalate mai multe corturi. În luna aprilie, fratele Metcalfe Hare, care fusese ales ca trezorier și director administrativ al școlii, s-a mutat cu familia în Cooranbong și, dorind să fie cât mai aproape de șantier, și-a instalat cortul lângă fabrica de cherestea și lângă locul destinat clădirilor școlii. Timp de aproape doi ani, cortul acoperit cu tablă galvanizată a fost locuința lui.
Numeroși părinți care doreau să-și trimită copiii la școală considerau că aceasta ar fi trebuit să se afle în apropierea unuia dintre marile orașe în care locuiau mulți adventiști de ziua a șaptea. Ei credeau că treizeci și cinci sau patruzeci de acri de pământ, undeva în apropiere de Sydney sau de Melbourne, ar fi fost mult mai corespunzători decât terenul întins și necultivat de lângă Newcastle. Alții se opuneau amplasamentului, deoarece credeau că pământul era atât de sărac, încât nu se va obține decât puțin prin cultivarea lui. Sora White avea o părere mult mai încurajatoare cu privire la valoarea pământului. Când darul de bunăvoie în valoare de 5000 de dolari, oferit de prietenii din Africa, a făcut posibilă cumpărarea terenului, ea a scris: „Mi-am simțit inima plină de mulțumire când am aflat că, prin providența lui Dumnezeu, pământul a ajuns în posesia noastră și am dorit să-mi exprim laudele la adresa lui Dumnezeu pentru o situație atât de favorabilă”.
În luna iulie a anului 1895, sora White s-a decis să-și arate interesul față de acțiunea de înființare a școlii, precum și încrederea în proprietatea Avondale, cumpărându-și o bucată de teren și mutându-și reședința la Cooranbong. Ea a ales un teren de șaizeci și șase de acri și, după câteva săptămâni, o parte din familia ei s-a instalat în corturi pe acea proprietate, pe care sora White a denumit-o „Sunnyside”. Îndată a început construirea unei case cu opt camere și, imediat după ce s-a curățat terenul, pământul a fost arat și s-au plantat pomi fructiferi. Cu privire la experiența aceasta, ea scria:
„După ce s-au zidit temeliile casei, au urmat pregătirile pentru cultivarea pomilor fructiferi și a legumelor. Domnul mi-a arătat că sărăcia din preajma Cooranbong-ului nu ar fi trebuit să existe, deoarece, printr-o cultivare perseverentă și atentă, solul putea fi făcut să-și ofere comoara în slujba omului”.
Cu un entuziasm nestăvilit față de dezvoltarea proprietății Avondale, sora White a făcut mult pentru a le inspira celorlalți curaj și bună dispoziție. Ea era foarte insistentă, spunând că personalul școlii trebuie să planteze fără întârziere o livadă, și s-a bucurat mult în luna octombrie, când, pe un teren favorabil, care fusese ocupat cu un an înainte de o pădure deasă de eucalipt, au fost plantați o sută de pomi fructiferi aleși.
După încheierea cursurilor școlii industriale în luna noiembrie, au trecut mai multe luni fără să se facă nici un progres. Oamenii se simțeau deosebit de strâmtorați din cauza căderii financiare de care coloniile continuau să fie copleșite. Criticile cu privire la efortul de a construi o școală într-o zonă atât de retrasă și de nelocuită au devenit tot mai răspândite. Apoi a urmat verdictul nefavorabil al unui proces în justiție, în care școala fusese implicată prin acțiunea pripită a unui reclamant. Pagubele create de proces au fost de două mii de dolari de ambele părți, cauzând o întârziere serioasă a lucrării.
Ce se putea face? Lucrarea părea să ajungă la încetare definitivă, fără mari perspective de îmbunătățire a situației. Pierderea a două mii de dolari ar fi fost foarte descurajatoare oricând, dar, într-un timp ca acesta, era cât se poate de deprimantă.
Un vis frumos
În această situație de criză, când credința multora era greu încercată, sora White a avut un vis care le-a adus, atât ei, cât și celorlalți, asigurarea plăcută că Dumnezeu nu îi părăsise. Cu privire la experiența aceasta, a scris următoarele:
„În noaptea din 9 iulie 1896, am avut un vis frumos. Soțul meu, James White, se afla alături de mine. Eram la mica noastră fermă din pădure, în Cooranbong, și ne sfătuiam în legătură cu perspectivele rezultatelor muncii depuse.
Soțul meu mi-a zis: «Ce faceți cu privire la construirea unei școli?»
«Nu putem face nimic»” am spus eu, „deoarece nu avem bani și nu știu de unde ar putea veni. Nu avem nici o clădire pentru școală. Orice lucrare pare să fie imposibil de continuat, dar eu nu intenționez să încurajez necredința. Voi lucra prin credință. Am fost ispitită să-ți vorbesc despre un capitol descurajator al experienței noastre, dar voi vorbi despre credință. Dacă ne uităm la lucrurile care se văd, ne vom descuraja. Trebuie să desțelenim solul cu îndrăzneală, să arăm cu speranță și credință. Dacă toți ar lucra cu înțelepciune și ar semăna cu stăruință, am vedea că ne așteaptă multă prosperitate. Aparențele actuale nu sunt încurajatoare, dar toată lumina pe care am putut să o obțin este că acum e timpul semănatului. Munca pământului este manualul nostru de învățătură, deoarece, exact așa cum lucrăm pământul, cu speranța unei răsplătiri viitoare, tot astfel trebuie să semănăm acest sol misionar cu semințele adevărului”
Am parcurs de la un capăt la celălalt terenul pe care îl cultivam. Apoi, ne-am întors, conversând în timp ce mergeam alături, și am văzut că una dintre vițele pe lângă care trecuserăm, rodise. I-am spus soțului meu: Roadele sunt gata de cules.
Când am ajuns pe o altă cărare, am exclamat: „Privește, privește frumoasa zmeură. Nu trebuie să așteptăm până mâine”. În timp ce culegeam fructele, am spus: „Am crezut că aceste plante sunt lipsite de importanță și nu merită efortul de a le planta. Nu m-am așteptat niciodată la o recoltă atât de abundentă”.
Soțul meu a zis: „Ellen, îți amintești, când am început să lucrăm pentru prima dată în Michigan și am călătorit cu o trăsură din localitate în localitate pentru a cunoaște umilele grupuri de păzitori ai Sabatului, cât de nepromițătoare erau perspectivele? În timpul căldurii de vară, adesea dormitorul nostru era bucătăria, unde se pregătea mâncare de-a lungul întregii zile, și nu puteam dormi. Îți amintești cum, într-o ocazie, ne-am pierdut pe drum și tu ai leșinat când nu am putut găsi apă? Cu un topor împrumutat, am făcut o cale prin pădure, până când am ajuns la o cabană, unde ni s-a dat niște pâine și lapte și adăpost pentru noapte. Ne-am rugat și am cântat cu acea familie, iar dimineața le-am lăsat una dintre broșurile noastre.
Am fost extrem de îngrijorați în acea ocazie. Călăuza noastră cunoștea drumul, iar faptul că ne-am pierdut era de neînțeles pentru noi. Mulți ani după aceea, la o adunare de tabără, ne-au fost prezentate mai multe persoane care ne-au istorisit experiența lor. Vizita aceea pe care credeam că am făcut-o din greșeală și cartea pe care am dăruit-o nu erau altceva decât niște semințe semănate. Douăzeci de persoane au fost convertite printr-o întâmplare pe care noi o considerasem o greșeală. Aceasta a fost lucrarea Domnului, pentru ca lumina să le poată fi dăruită celor care doreau să cunoască adevărul”.
Soțul meu a continuat: „Ellen, te afli într-un câmp misionar. Trebuie să semeni speranță și credință și nu vei fi dezamăgită. Un singur suflet este mai valoros decât tot ce s-a plătit pentru acest teren și deja există snopi pe care să-i aduci Stăpânului. Lucrarea începută în celelalte teritorii noi -- în Rochester, N. Y., în Michigan, în Oakland, în San Francisco și în teritoriile Europei -- a fost tot atât de nepromițătoare ca și lucrarea din locul acesta. Dar ce întreprinzi prin credință și speranță te va face părtașă cu Domnul Hristos și cu slujitorii Lui credincioși. Lucrarea trebuie să fie continuată în simplitate, în credință și speranță, iar roadele muncii tale vor fi răsplătite prin rezultate veșnice.”
Ajutorul de la prietenii din Africa
În luna aprilie 1896, sora White le scrisese fraților Wessels din Cape Town, rugându-i să-i împrumute 5000 de dolari cu o dobândă mică, ca să-i poată împrumuta mai departe comitetului școlii pentru a încuraja începerea construcției clădirilor necesare. Într-una dintre scrisorile adresate acestor prieteni din Africa de Sud, ea scria:
„Trebuie să construim aici o școală în care studenții să poată fi educați spre a-și forma caractere pentru viața veșnică și în care să poată primi o educație în domeniul Scripturii, pentru ca, după ce vor pleca din școală, să-i poată educa și pe alții. Aceasta este lucrarea Domnului și, când știm că îndeplinim chiar lucrarea pe care El a stabilit-o, trebuie să avem încrederea că El va deschide calea.… Treburile Împăratului trebuie făcute degrabă. Tinerii din această țară așteaptă o școală, iar noi nu vrem ca ei să aștepte încă mult timp.
Doriți să știți cum puteți cel mai bine să fiți pe placul Mântuitorului vostru? Puneți-vă banii la schimbător pentru a fi folosiți în slujba Domnului și pentru înaintarea lucrării Sale. Dacă veți proceda astfel, veți face cea mai bună investiție a mijloacelor financiare pe care vi le-a încredințat Dumnezeu. Eu I-am consacrat Domnului tot ce am și am cheltuit banii în diferite acțiuni, pentru susținerea adunărilor de tabără și construind case de adunare în locurile unde oamenii au acceptat adevărul. Descopăr multe ocazii în care pot ajuta la salvarea sufletelor care pier….
Merită să lucrăm pentru aceia pentru care a murit Domnul Hristos. Nu există nici un scop mai bun în care puterea și resursele noastre să poată fi cheltuite. Dacă, prin ajutorul Duhului lui Dumnezeu, putem înălța o zidire care să rămână în picioare pentru veacurile veșnice, ce lucrare importantă vom realiza! Când cooperăm cu Dumnezeu în această lucrare, ne putem gândi la cuvintele Domnului Hristos, atât de pline de asigurare: «Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință». Dumnezeu se îngrijește de sufletele omenești, pentru care L-a dat pe unicul Său Fiu, iar noi trebuie să-i vedem pe toți oamenii cu ochii milei divine”.
Nu mult timp după ce a avut acel vis despre culesul roadelor, din Africa a sosit o scrisoare care spunea că sora A. E. Wessels îi va împrumuta sorei White banii pe care îi ceruse. Această veste i-a fost transmisă comitetului școlii cu bucurie și îndată s-au grăbit lucrările de tăiere și de pregătire a lemnului pentru construcție. În data de 5 octombrie 1896, la ora 5:30, un grup de aproximativ treizeci și cinci de persoane s-au adunat în campusul școlii, iar sora White a așezat prima cărămidă a fundației clădirii Bethel Hall, care urma să fie dormitorul de fete. Ea a relatat mai târziu această experiență, astfel:
„Adesea, în această perioadă de dificultate financiară, mă trezeam noaptea adânc tulburată de întreaga situație. De unde puteam să aștept ajutorul? Mă rugam stăruitor ca Domnul să ne deschidă o cale ca să putem construi și să ne trimită ajutorul necesar, în ciuda faptului că nu părea să existe nici o perspectivă de a obține mijloacele financiare. Într-o noapte am adormit și am visat că plângeam și mă rugam Domnului. O mână m-a atins pe umăr și un glas mi-a zis: «Eu am bani în multe familii din Africa, care sunt investiți în întreprinderi lumești. Trimite-le un mesaj fraților Wessels. Spune-le că Domnul are nevoie de bani. Eu le voi face bine, ca să ajute la înaintarea lucrării Mele de aici, cu banii care le-au fost încredințați. Spune-le să-și adune o comoară în cer, unde molia nu o va mânca și unde hoții nu o vor fura; pentru că, acolo unde este comoara lor, va fi și inima lor»”.
Construirea primelor clădiri
Timp de patru luni, fabrica de cherestea și dulgherii au făcut progrese mari. Dormitorul de fete a fost aproape terminat și s-au pus stâlpii de temelie pentru sala de mese. În conformitate cu planurile arhitectului, aceasta urma să fie o clădire cu un singur etaj, de opt pe douăzeci și șase de picioare (aproximativ 2,4/8 m), care să adăpostească încăperile pentru servirea mesei, camera pentru veselă, bucătăria și magaziile. Cu toate acestea, temându-se că a treia clădire nu va putea fi ridicată la timp, au plănuit un al doilea etaj, iar o parte a acestuia, lăsată neterminată, putea fi folosită un timp ca sală de adunare, iar în cealaltă parte puteau fi amenajate mai multe dormitoare pentru cazarea a douăzeci de băieți.
Când construcția acestei clădiri era realizată în proporție de aproape două treimi, trezorierul a raportat că fondurile se epuizaseră și că lucrarea trebuia să înainteze mai lent. În ciuda acestui fapt, se apropia data deschiderii școlii, iar susținătorii proiectului considerau că lipsa unei pregătiri corespunzătoare pentru primirea viitorilor studenți, ar putea fi dezastruoasă. „Școala trebuie să fie deschisă la data anunțată”, a insistat sora White când i s-a spus despre dificultățile cu care era confruntat comitetul școlii. La toate acestea, constructorii răspundeau: „Este imposibil, nu se poate realiza”.
Mai rămânea o singură resursă -- cooperarea unită și neegoistă a tuturor, într-un efort suprem de a înfăptui ceva ce părea atât de evident imposibil. Sora White a decis să le adreseze oamenilor un apel direct. „Am planificat o adunare pentru duminică dimineața la ora șase, invitând întreaga biserică”, scria ea mai târziu despre experiențele săptămânii care a urmat. „Am expus situația în fața fraților și a surorilor și i-am rugat să se ofere pentru muncă voluntară. Treizeci de bărbați și femei au răspuns apelului și, deși le era greu să-și facă timp, lucrarea a fost continuată zi după zi de o echipă puternică, până când construcțiile s-au încheiat, s-a făcut curățenie și clădirile au fost mobilate și pregătite spre a fi folosite în ziua stabilită pentru deschiderea școlii”.
În 28 aprilie 1897, la data planificată, școala a fost deschisă, avându-i ca profesori pe fratele și sora pe S. N. Haskell, precum și pe profesorul H. C. Lacey și pe soția acestuia. În prima zi au fost doar zece elevi. Totuși, când s-a răspândit vestea că școala se deschisese cu adevărat și își începuse activitatea, au mai venit și alții, iar o lună mai târziu, participarea a crescut la aproape treizeci de elevi. Pe măsură ce semestrul înainta, și în biserici se vorbea despre caracterul instruirii oferite, alți elevi au făcut mari eforturi pentru a se alătura, astfel încât, înainte de încheierea semestrului, erau în total șaizeci. Aproape patruzeci dintre aceștia erau găzduiți în căminul școlii.
O altă încercare a credinței
Pe măsură ce studiile școlare înaintau, tot mai multe familii veneau pentru a le oferi copiilor lor avantajele școlii, iar participarea la adunările din Sabat a devenit mult prea numeroasă pentru capela temporară de deasupra sălii de mese, în care fusese amenajat spațiul pentru o sută de locuri. În primii ani, adunările de Sabat s-au desfășurat mai întâi în sala de mese din Hotelul Healey, după aceea în spațiul întunecos și lipsit de confort al depozitului fabricii de cherestea. Prin urmare, capela cea mică era un loc de adunare mult mai bun decât depozitul fabricii de cherestea, dar acum ajunsese prea mică. S-a discutat mult cu privire la ce trebuia făcut și, în cele din urmă, frații s-au hotărât să construiască o biserică frumoasă și confortabilă, suficient de spațioasă pentru toți participanții.
Într-o cuvântare rostită în cadrul săptămânii de rugăciune din luna iunie 1898, sora White s-a referit la această experiență, spunând:
„Când a venit timpul să se construiască această casă de adunare, ne-am confruntat cu o altă încercare a credinței și a loialității. Am organizat o ședință de comitet pentru a decide ce trebuia făcut. Orice cale părea blocată de dificultăți. Unii spuneau: «Să construim o clădire mică, iar când vor veni banii, o vom extinde, deoarece în prezent nu putem construi o clădire așa cum dorim». Alții spuneau: «Să așteptăm până când vom avea banii necesari pentru a construi o clădire confortabilă». Ne gândeam să procedăm în felul acesta, dar cuvântul Domnului mi-a vorbit într-o viziune de noapte și mi-a zis: «Începeți să construiți fără nici o amânare».
Atunci am decis că trebuie să realizăm lucrarea și să începem prin credință. Chiar în noaptea următoare am primit două sute de lire din Africa de Sud … ca ajutor pentru construcția casei de adunare. Credința noastră fusese încercată, noi hotărâserăm să începem lucrarea, iar acum Domnul punea în mâinile noastre acest dar substanțial. Cu această încurajare, lucrarea a început cu seriozitate. Comitetul școlii a pus la dispoziție terenul și o sută de lire, două sute de lire au fost primiți de la Uniunea de Conferințe, iar membrii bisericii au dăruit ce au putut. Prietenii din afară bisericii ne-au ajutat, iar constructorii au lucrat voluntar, fapt care era un ajutor la fel de valoros ca și banii. În felul acesta, lucrarea a fost adusă la îndeplinire, iar acum avem această frumoasă biserică în care au loc patru sute de persoane”. -- The Review and Herald, 1 noiembrie, 1898.
Între timp, școala a prosperat și un mare număr de tineri și tinere a fost pregătit să intre în slujba Domnului. La adunarea de tabără din Queensland, desfășurată la Brisbane, în 14-24 octombrie 1898, sora White a făcut o retrospectivă a experiențelor încurajatoare petrecute de-a lungul dezvoltării școlii, după cum urmează:
„În primul an … am avut o participare de șaizeci de studenți, dintre care aproximativ treizeci aveau peste șaisprezece ani, iar, dintre ei, zece erau angajați în perioada vacanței, în diferite ramuri de activitate religioasă. În cel de-al doilea an, am avut o participare de o sută de studenți, dintre care cincizeci aveau peste șaisprezece ani, iar pentru treizeci și doi s-a găsit de lucru pentru perioada vacanței. Douăzeci și cinci dintre ei au fost angajați de Conferințe și în cadrul unor asociații în domeniul activităților religioase”. -- Idem, 28 martie, 1899.
Ținte și obiective
Obiectivul principal pe care îl plănuiseră administratorii școlii Avondale pentru întregul program de studiu pe o perioadă de mai mulți ani era acela de a le oferi studenților o pregătire practică în vederea slujirii în diferitele domenii ale activității creștine. Sora White accentua clar și convingător, repetând mereu, care sunt misiunea școlii și marile avantaje de care studenții și profesorii puteau beneficia tot mai mult printr-o legătură directă cu îndatoririle practice ale vieții de zi cu zi. În septembrie 1898, ea scria:
„Avem nevoie de mai mulți profesori și de mai mult talent pentru a-i educa pe elevi în diferite domenii, astfel încât în acest loc să poată fi pregătiți mulți oameni capabili și dornici să le transmită și altora cunoștința pe care au dobândit-o. Băieții și fetele care sunt orfani trebuie să găsească aici un cămin. Este necesară construirea unui spital și trebuie să fie asigurate mijloace de transport pentru școală. Trebuie să fie angajat un administrator competent pentru fermă, precum și oameni înțelepți și energici, care să fie administratori și conducători ai diferitelor întreprinderi industriale și să-și dedice întregul talent pentru a-i învăța pe elevi cum să muncească.
La școală vor veni mulți tineri care vor dori să fie instruiți în diferite domenii industriale. Educația în aceste domenii trebuie să includă economia și contabilitatea, dulgheria și toate îndeletniciri legate de întreținerea și de administrarea fermelor. De asemenea, trebuie să fie făcute pregătiri pentru învățarea unor meserii, cum ar fi: prelucrarea fierului, zugrăvitul, confecții de încălțăminte, prepararea alimentelor, brutăria, spălarea și îngrijirea hainelor, dactilografia, tipografia.
[Notă -- Unele dintre activitățile industriale desfășurate la școala Avondale s-au dezvoltat după aceea. Referitor la tipografie și la fabrica de alimente sănătoase, la sesiunea din 1909 a Conferinței Generale, se raporta: «Activitatea tipografiei noastre și a fabricii de alimente a crescut până în prezent, aducându-ne un venit brut între două și trei mii de dolari pe lună doar din aceste departamente. Aceste sume lunare de bani ne ajută considerabil. Dar dacă nu am fi respectat îndrumarea primită din partea lui Dumnezeu în această privință, nu am fi avut aceste venituri și nu am fi fost în stare să ajutăm mulți studenți». (Church and Sabbath School Bulletin, 1909, 83.)
La Conferința Generală din 1913, directorul școlii Avondale raporta: «Ca factor misionar și educațional, tipografia se dovedește a fi de o mare importanță. Ea se susține singură și îi susține și pe cei aproximativ douăzeci și cinci de studenți angajați. Mulți alții sunt membri ai claselor de meserii. Până în prezent, se tipărește literatură în limbile fijiană, tonga, tahitiană, rarotongană, maori, singapore-malaieză, java-malaieză, niue, samoană și engleză. Sunt publicate reviste bianuale și un ziar săptămânal». (Church and Sabbath School Bulletin, 1913, 149, 150.)]
Toate puterile de care dispunem trebuie să fie investite în această activitate de instruire, pentru ca elevii să fie pregătiți pentru toate îndatoririle practice ale vieții…”
Lucrarea misionară -- cea mai înaltă educație
„Domnul îi va binecuvânta în mod sigur pe toți cei care se străduiesc să-i binecuvânteze pe alții. Școala trebuie să fie organizată în așa fel încât profesorii și elevii să-și dezvolte continuu capacitățile printr-o folosire conștiincioasă a talentelor cu care sunt înzestrați. Prin punerea în practică a cunoștințelor acumulate, ei vor crește neîncetat în înțelepciune și în cunoaștere. Trebuie să învățăm din Cartea Cărților principiile vieții și ale muncii. Dacă vom consacra în slujba lui Dumnezeu toate talentele pe care ni le-a dăruit, ca fiind cel dintâi care are dreptul de a beneficia de ele, vom putea să facem pași importanți, progresând în toate domeniile vrednice de atenția noastră….
Școlile noastre trebuie să fie conduse sub îndrumarea lui Dumnezeu. Pentru tineri și tinere există o lucrare care încă nu a fost realizată. Foarte mulți tineri au nevoie de avantajele educației oferite în școlile noastre. Ei trebuie să fie învățați cum să lucreze, iar acest fapt îi va ajuta să trăiască o viață energică și activă. În școlile noastre trebuie să fie predate toate categoriile de meserii. Studenții trebuie să fie educați de profesori înțelepți, corecți și temători de Dumnezeu. Toate domeniile lucrării trebuie să fie coordonate în modul cel mai conștiincios și sistematic, pe care îl putem planifica și realiza printr-o experiență îndelungată și cu înțelepciune.
Profesorii trebuie să înțeleagă și să-și dea seama de importanța acestui subiect, învățându-i pe elevi agricultura și meserii esențiale. Indiferent de domeniul activității, străduiți-vă să obțineți rezultatele cele mai bune. Cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu să fie aplicată în activitățile practice, pentru ca elevii să poată înțelege corect principiile acestuia și să poată atinge standardul cel mai înalt cu putință. Exercitați-vă talentele dăruite de Dumnezeu și investiți-vă toate energiile în dezvoltarea lucrării Domnului. Studiați și lucrați pentru a obține cele mai bune rezultate în cultivarea pământului, astfel încât să existe din belșug rezerve de hrană, atât temporară, cât și spirituală, iar numărul elevilor adunați spre a fi instruiți să devină lucrători creștini să fie din ce în ce mai mare.” -- Mărturii pentru comunitate 6:182, 189, 191, 192.
Câmpuri albe, gata pentru seceriș
Pe măsură ce continuau să înainteze în teritorii noi, lucrătorii din coloniile australasiene și din insulele Pacificului erau tot mai profund convinși de necesitatea de a se face toate eforturile posibile în vederea pregătirii cât mai multor lucrători pentru seceriș.
În anul 1898, în timp ce participa la o adunare de tabără minunată și inspiratoare, desfășurată în noua Conferință din Qeensland, cu o ocazie, sora White declara: „Pretutindeni în jurul nostru, câmpurile sunt albe, gata pentru seceriș și simțim cu toții o dorință arzătoare de a merge în aceste locuri și de face să fie înălțat stindardul adevărului în fiecare sat și în fiecare oraș.
În timp ce ne gândim la vastitatea lucrării și la urgența de a merge în aceste teritorii fără nici o întârziere, vedem că sunt necesare sute de lucrători, acolo unde în prezent există numai doi sau trei, și că nu trebuie să întârziem nici o clipă înființarea de instituții, în care să poată fi educați și instruiți lucrători”. -- The Review and Herald, 28 martie, 1899.
Comitetul Uniunii de Conferințe Australasia a studiat din nou, în lumina ocaziilor oferite de providența lui Dumnezeu, datoria de a merge în teritorii noi. Frații au „recunoscut că școala, sanatoriul și fabrica de alimente constituiau trei mari întreprinderi care conlucrau în armonie în vederea educării și a instruirii misionarilor atât a celor de acasă, cât și a celor din străinătate, ce trebuiau pregătiți să slujească nevoilor fizice, intelectuale și spirituale ale semenilor lor”. În raportul adresat cititorilor revistei Review cu privire la progresul realizat de frații din Australia, sora White scria: „Simțim cu toții că lucrarea este urgentă. Nici una dintre ramurile ei nu poate aștepta. Totul trebuie să înainteze fără nici o întârziere”.
De-a lungul anilor în care au trudit pentru dezvoltarea unei biserici puternice în Australasia și pentru înființarea de centre unde tinerii să poată fi educați ca lucrători pentru Dumnezeu, sora White și asociații ei au înțeles de mai multe ori semnele dezvoltării viitoare în acea zonă întinsă de activitate. Pionierii aflați în aceste locuri -- frații Haskell, Corliss, Israel, Daniells și alții -- au înțeles încă de timpuriu că exista posibilitatea de a forma acolo lucrători care să poată merge în insulele din Polinezia, Melanezia și Micronezia. Spre sfârșitul deceniului al nouăzecilea, diferitele ramuri ale cauzei adevărului prezent -- publicații, educație, medicină -- erau din ce în ce mai consolidate și mulți tineri erau instruiți ca lucrători. Frații din conducerea Uniunii de Conferințe Australasia au înțeles din ce în ce mai clar ocaziile de slujire din jurul lor.
Aceste perspective au fost descrise detaliat de sora White în mesajele adresate conducătorilor lucrării lui Dumnezeu, care erau adunați la sesiunea Conferinței Generale de la începutul anului 1899. Cu privire la susținerea unor centre puternice de instruire pentru lucrătorii din Australasia, ea le scria: „Frații noștri nu au înțeles că, ajutându-ne pe noi, se vor ajuta pe ei înșiși. Ceea ce se oferă pentru a începe lucrarea aici, va avea ca rezultat consolidarea lucrării din alte locuri. Dacă darurile voastre ne eliberează de continua constrângere și dificultate financiară în care ne aflăm, activitatea noastră poate fi extinsă, numărul sufletelor va crește, vor fi înființate biserici și se va vedea o sporire a puterii financiare. Noi vom avea suficiente mijloace nu numai pentru a susține lucrarea de aici, dar și pentru a le oferi altor câmpuri. Nu se realizează nimic prin faptul că sunt reținute tocmai acele mijloace financiare care ne-ar face în stare să progresăm prin răspândirea cunoașterii lui Dumnezeu și a biruințelor adevărului în regiunile îndepărtate”. -- The Daily Bulletin of the General Conference, 1899, 131.
Un centru de educație pentru teritoriile misionare
În numele fraților și al surorilor din Australasia, care erau dornici să vorbească despre poverile efortului misionar din regiunile de dincolo de ocean, fratele A. G. Daniells, la data aceea, președinte al Uniunii de Conferințe Australasia, raporta Conferinței Generale din 1899 despre dezvoltarea rapidă și despre credința puternică a tuturor, în ce privește capacitatea lor de a li se alătura fraților lucrători din America și din Europa pentru a vesti solia celui de-al treilea înger în câmpurile misionare.
„Noi, cei din Australasia”, scria el, „am înțeles mai greu însemnătatea providenței lui Dumnezeu, manifestată prin rămânerea sorei White în această țară. La venirea dânsei, cu toții am crezut că este doar o vizită scurtă. Și dumneaei a crezut astfel, dar Domnul știa mai bine. El a adus-o în această țară și nu a îngăduit ca norul să se ridice și să se mute în altă parte.
Chiar de când a venit, Dumnezeu i-a dat instrucțiuni cu privire la lucrarea de aici. El a evidențiat greșelile existente în metodele noastre de lucru și a făcut ca activitatea noastră din întregul teritoriu să dobândească o nouă formă. Dumnezeu ne-a îndemnat fără încetare să mergem înainte pentru a extinde lucrarea în toate direcțiile. El i-a încredințat slujitorului Său o mare responsabilitate în privința educației. Eforturile necesare pentru a aduce la îndeplinire lucrarea pe care Dumnezeu ne-a arătat clar că trebuie să o facem au fost teribile. Satana a luptat împotriva noastră la fiecare pas, dar Dumnezeu ne-a dăruit multe biruințe. El a adus la existență școala Avondale, iar noi avem cele mai clare dovezi că merită să Îi aducem slavă pentru aceasta. Dumnezeu ne-a adresat instrucțiuni la momentul potrivit, atât cu privire la locul de amplasare, cât și la scopul și modul de administrare a școlii. Acum, Dumnezeu ne spune că, dacă vom umbla în lumina dată de El, Avondale va deveni un centru de educație pentru multe teritorii misionare. Mâna lui Dumnezeu este prezentă în toate aceste lucruri. Ne străduim să facem ca poporul nostru să înțeleagă situația și să facă tot ce îi stă în putere spre a susține lucrarea. Frații răspund cu noblețe, dar resursele noastre sunt prea mici față de marea lucrare pe care suntem îndemnați să o îndeplinim….
Avem o armată de tineri inteligenți și nerăbdători să se pregătească pentru lucrarea lui Dumnezeu. Noi credem că în timp scurt vom fi în stare să asigurăm un mare număr de lucrători valoroși pentru diferitele teritorii misionare aflate sub steagul englez. Domnul ne dezvăluie acest fapt prin Spiritul Profeției și îl va aduce la împlinire”. -- The Daily Bulletin of the General Conference, 1899, 141, 142.
Într-o cuvântare cu privire la școala Avondale și la activitatea acesteia, rostită în data de 22 iulie 1899, în cadrul sesiunii din acel an a Uniunii de Conferințe Australasia, sora White accentua cu mare seriozitate caracterul misionar al lucrării ce urma să fie realizată în acea zonă. Ea spunea:
„Dumnezeu plănuiește ca acest loc să fie în centrul atenției și să devină o lecție practică. Școala noastră nu trebuie să urmeze modelul nici unei alte școli deja înființate în America și nici al vreunei școli existente în țara aceasta. Noi privim spre Soarele Neprihănirii, străduindu-ne să înțelegem fiecare rază de lumină….
Din acest centru trebuie să trimitem misionari. Ei trebuie să fie educați și instruiți aici, apoi să fie trimiși în insulele mării și în alte țări. Domnul dorește să ne pregătim pentru lucrarea misionară.
Lucrarea care trebuie să fie înfăptuită este vastă și măreață. Poate că unii dintre cei prezenți simt că trebuie să meargă în China sau în alte locuri pentru a proclama solia. Acești oameni trebuie să se așeze în poziția de ucenici spre a fi încercați și verificați în acest fel”. -- Australasian Union Conference Record, 28 iulie, 1899, 8, 9.
Acest ideal, de a educa mulți lucrători creștini pentru câmpurile misionare aflate în regiunile îndepărtate, a fost evidențiat fără încetare înaintea susținătorilor școlii Avondale, și a fost idealul care a caracterizat lucrarea de acolo în anii care au urmat, așa cum indica însuși numele școlii, „Colegiul Misionar Australasia”.
La încheierea anului 1899, sora White scria: „Am înaintat prin credință și am făcut deja un mare progres, deoarece am înțeles ce anume trebuia făcut, și nu am îndrăznit să ezităm. Cu toate acestea, nu am realizat încă nici jumătate din ce ar fi trebuit să facem. Încă nu ne aflăm pe un teren sigur. În fața noastră se află o mare lucrare. Pretutindeni în preajma noastră sunt suflete care tânjesc după lumină și după adevăr. Cum vom ajunge la ele?…
Frații mei și surorile mele din Australasia, ultima solie a harului pentru o lume căzută trebuie să fie vestită în fiecare oraș și în fiecare sat. În timp ce ne străduim să lucrăm în aceste zone lipsite de cunoașterea adevărului, din țările îndepărtate se aude strigătul: «Treci și ajută-ne». Nu este ușor de ajuns în acele locuri și probabil că ele nu sunt atât de pregătite pentru seceriș, cum sunt câmpurile aflate în preajma noastră, dar nu trebuie să fie neglijate. Noi dorim să facem ca triumful crucii să ajungă cât mai departe. Cuvântul nostru de ordine este: «Înainte, tot înainte!» Nu putem să renunțăm la răspunderea noastră față de «regiunile îndepărtate», până când întregul pământ nu va fi luminat de slava Domnului.
Dar ce putem face? Noi ne așezăm și cântărim lucrurile, ne rugăm și plănuim cum să începem lucrarea în locurile aflate în preajma noastră. Unde sunt misionarii credincioși care o vor duce mai departe? Și cum vor fi susținuți ei?
Mai presus de toate, cum vor fi educați și instruiți misionarii? Cum vor fi pregătiți lucrătorii să meargă în noile câmpuri de lucru? Aceasta este în prezent cea mai mare povară a noastră. Prin urmare, școala Avondale este obiectul special al grijii noastre. Trebuie să asigurăm toate condițiile necesare pentru educarea lucrătorilor din diferitele domenii de activitate. Dacă ar fi educați în mod corect, mulți tineri dețin talente care i-ar face capabili să devină împreună-lucrători cu Dumnezeu. Noi trebuie să le oferim această ocazie. Unii trimit studenți la școala noastră și îi susțin prin achitarea cheltuielilor, ca să poată deveni lucrători într-un domeniu al viei Domnului. În acest sens, trebuie să fie făcut mult mai mult și sunt necesare eforturi speciale pentru cei pe care lucrătorii noștri îi vor trimite din insule spre a fi educați ca misionari.
În viitor, școala noastră trebuie să fie un instrument misionar activ, după îndemnul Domnului, mai mult decât a fost în trecut.… Atât acasă, cât și în străinătate, avem nevoie de douăzeci de ori mai mulți lucrători pentru a împlini nevoia existentă. Prin urmare, facilitățile școlii Avondale nu trebuie să fie restrânse”. -- (Australasian) Union Conference Record, 1 ianuarie, 1900.
După mulți ani
Din 1901 și până în 1909, postul de director al școlii Avondale a fost ocupat de profesorul C. W. Irvin. În raportul său adresat Conferinței Generale din 1909, el a adus o mărturie a împlinirii celor declarate cu privire la viitorul instituției Avondale, astfel:
„O dată cu trecerea timpului, am avut ocazia de a asista la dezvoltarea lucrării și putem spune cu cea mai mare siguranță și din proprie experiență că Dumnezeu a călăuzit alegerea acestui loc. Tot ce s-a spus despre înființarea școlii în acest loc s-a împlinit -- totul.”
Mai departe, profesorul Irwin a declarat: „Frații, sfătuindu-se cu sora White, au alcătuit planuri ample și cuprinzătoare pentru școală, iar pe parcursul celor opt ani în care am fost implicat în această lucrare, nu a fost necesară modificarea nici măcar a unui singur plan care fusese alcătuit. Dumnezeu a condus înființarea școlii în acel loc și tot ce ne-am străduit să facem în acești opt ani nu a fost altceva decât să dezvoltăm planurile deja stabilite. Sunt convins că realizarea acestora a dovedit că instrucțiunile lui Dumnezeu au fost corecte.
Pentru înființarea unei asemenea școli, într-o zonă unde numărul membrilor era mic și unde oamenii treceau printr-o criză financiară serioasă, ar fi fost necesari aproape 23.000 de dolari. Tocmai în această perioadă s-a lansat planul de vânzare a cărții Christs Object Lessons (Parabolele Domnului Hristos -- n. trad.), iar frații noștri au început să lucreze, dorind cu seriozitate să împlinească instrucțiunile privitoare la această acțiune. Ca rezultat al eforturilor lor, până în prezent au fost încasați în beneficiul școlii peste 20.000 de dolari numai din vânzarea cărții Christs Object Lessons. Când am început, datoria era de 23.000 dolari și, practic, toate datoriile inițiale au fost achitate prin vânzarea acestei cărți….
La începutul campaniei Object Lessons, valoarea școlii Avondale era de aproximativ 23.000 de dolari. Valoarea actuală a școlii [1909] este de aproximativ 67.000 de dolari. Dacă adăugăm cei 20.000 de dolari -- suma primită la cei 23.000 de dolari -- valoarea la data respectivă, obținem 43.000 de dolari. Dacă scădem această sumă din cei 67.000 de dolari, veți observa că școala a câștigat în valoare în timpul ultimilor opt ani, aproximativ 24.000 de dolari. Aceasta dovedește că școlile industriale își merită investiția.
Cu opt ani în urmă, când am început construirea acestei școli, studenții câștigau aproximativ 2000 de dolari pe an prin munca în diferite activități industriale; ceea ce înseamnă că lucrau suficient pentru a primi un credit de 2000 de dolari pe an. Până în prezent, lucrarea s-a dezvoltat constant, iar ultima evaluare, făcută la data de 30 septembrie 1908, arăta că studenții câștigaseră în anul precedent 20.000 de dolari în urma educației primite”. [Notă -- La Conferința Generală din 1913, profesorul Machlan raporta o continuă prosperitate în departamentele industriale de la Avondale. „Ocupațiile industriale ale colegiului”, declara el, „sunt cele mai interesante și mai valoroase. Anul trecut, 55% dintre studenți și-au plătit cheltuielile în întregime prin muncă, 35% și-au plătit o jumătate din taxele școlare, în timp ce numai 10% și-au plătit taxele pe propria cheltuială”. (Church and Sabbath School Bulletin, 1913, 154)] De la inaugurarea campaniei Christs Object Lessons nu am mai cerut nici un penny din donații pentru lucrare. Credem că Domnul ne spune că o școală industrială poate fi condusă cu succes, atât din punct de vedere financiar, cât și din celelalte puncte de vedere și că tot ce avem de făcut este să ne încredem în instrucțiunile Lui și să arătăm că tot ce spune El este adevărat.
„Cu toate acestea, sunt conștient că cifrele contabile nu sunt neapărat cel mai bun semn al succesului unei școli. La data aceea s-a spus, de asemenea, că această școală urma să pregătească misionari care să meargă în diferite teritorii. Așa cum știți, noi, cei din Australia, avem un câmp misionar vast, reprezentând multe milioane de oameni … între șaizeci și cinci și șaptezeci de milioane. Cei mai mulți dintre aceștia sunt localnici la care adevărul prezent trebuie să ajungă. Cu cinci ani în urmă, în aceste teritorii misionare nu am avut mai mult de doi sau trei lucrători, absolvenți ai școlii Avondale, dar în prezent sunt angajați în activitate, în aceste locuri, aproape treizeci de absolvenți”. -- The General Conference Bulletin, 1909, 82, 83. [Pe parcursul anului 1915, numărul lucrătorilor din misiunile din afara Australasiei, care fuseseră pregătiți la Avondale, ajunsese la aproape o sută.]
În timpul sesiunii Conferinței Generale din 1913, fratele J. E. Fulton raporta cu privire la școala Avondale următoarele: „În fiecare an, această instituție asigură noi recruți pentru câmpul nostru. Mulți dintre ei sunt foști studenți ai școlii noastre, iar acum îndeplinesc o lucrare plină de succes atât în țară, cât și în străinătate”. -- Idem, 1913, 149, 150