„Eforturile noastre în domeniul misionar trebuie să devină cu mult mai extinse”, scria sora White în anul 1900, la scurt timp după întoarcerea ei în America. „Trebuie să fie făcută o lucrare mult mai hotărâtă înainte de cea de a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos. Poporul lui Dumnezeu nu trebuie să-și înceteze activitatea până când nu va înconjura lumea.
Solia Evangheliei trebuie să răsune în toate bisericile noastre, chemându-le la o acțiune universală. Membrii bisericii trebuie să aibă o credință tot mai mare și să devină tot mai zeloși, cunoscând resursele nelimitate de care dispun aliații lor cerești nevăzuți, măreția lucrării în care sunt angajați și puterea Conducătorului lor. Cei care se așază sub călăuzirea lui Dumnezeu și sunt dispuși să se lase îndrumați și conduși de El vor înțelege cursul treptat al evenimentelor rânduite de Dumnezeu. Dacă vor fi inspirați de Duhul Celui care și-a dat viața pentru ca omenirea să poată trăi, nu vor mai sta inactivi și neputincioși, arătând doar ce nu pot să facă. Dacă vor îmbrăca armura cerului, ei vor înainta în luptă, doritori să lucreze și să îndrăznească pentru Dumnezeu, știind că atotputernicia Lui va împlini nevoia lor”. -- Mărturii pentru comunitate 6:14.
Centre de influență și de educație
În anii 1890, o dată cu dezvoltarea rapidă a acțiunilor misionare în multe țări, s-au ivit numeroase probleme administrative dificile cu privire la distribuirea lucrătorilor și a mijloacelor financiare. Unii susțineau o strategie, alții, o altă strategie. Unii insistau că fortărețele păgânismului trebuie să fie ocupate imediat prin acțiunea unui mare număr de lucrători, în timp ce alții susțineau planul de desfășurare a unor campanii puternice în regiunile neocupate de acasă, de exemplu, statele sudice ale Americii, precum și în țările în care eforturile lucrătorilor erau răsplătite prin rezultate substanțiale și încurajatoare. Aceștia spuneau că țările păgâne, în care lucrarea era dificilă, puteau fi abordate doar dacă providența lui Dumnezeu ar fi deschis în mod vizibil o cale.
Timp de mai mulți ani, sora White a scris despre avantajele ce urmează a fi obținute prin înființarea unor centre de influență și de educație în Anglia și în câteva alte țări de pe continentul european, precum și în Australia, unde existau perspective bune în privința formării și educării multor lucrători care să meargă în zonele îndepărtate mai puțin favorizate. De asemenea, sora White i-a sfătuit pe frați să continue o campanie susținută în statele din sud și a insistat adesea ca, pentru această zonă a câmpului misionar, să nu fie nici un fel de rețineri din punct de vedere financiar.
„Însăși esența dreptei credințe”, scria ea, „este să faci ceea ce trebuie și la timpul potrivit. Dumnezeu este marele Maestru și, prin providența Lui, El pregătește calea pentru realizarea lucrării Sale. El pune la dispoziție ocaziile, El deschide zone de influență și căi de lucru. Dacă veghează pentru a sesiza căile deschise de providența Sa și dacă este pregătit să coopereze cu El, poporul Său va asista la realizarea unei mari lucrări. Dacă eforturile lucrătorilor sunt bine direcționate vor produce rezultate de o sută de ori mai mari, decât ar putea fi obținute cu aceleași mijloace și facilități, dar pe o altă cale, unde Dumnezeu nu lucrează într-un mod atât de vizibil….
Anumite țări dețin avantaje care le evidențiază ca fiind centre de educație și influență. În țările în care se vorbește limba engleză, precum și în țările europene protestante, oamenii sunt mult mai accesibili și există mai multe posibilități pentru înființarea de instituții și pentru dezvoltarea lucrării noastre. În alte țări, cum ar fi India și China, lucrătorii trebuie să urmeze un curs de pregătire îndelungat pentru a se face înțeleși de oameni și pentru a-i înțelege ei înșiși. În astfel de țări, lucrarea se confruntă cu dificultăți la fiecare pas. Multe dintre aceste piedici nu există în America, în Australia, în Anglia și în țările europene”. -- Mărturii pentru comunitate 6:24, 25 (publicată în 1901).
Ocaziile speciale din sud
În timpul călătoriei întreprinse în vederea participării la sesiunea Conferinței Generale din 1901, sora White a folosit ocazia pentru a vizita statele din sud și a le adresa celor care lucrau în acea zonă cuvinte de încurajare. La Vicksburg, Miss., sora White a intrat în legătură directă cu lucrarea pentru oamenii de culoare care se desfășura în acel centru. La Nashville a cunoscut un grup numeros de lucrători și a cercetat cu atenție nevoile lucrării în statele din sud, inaugurând mai multe domenii de activitate.
Publicația The Gospel Herald, tipărită la început în Battle Creek, a fost mutată la Nashville, unde s-au făcut planuri cu privire la publicarea de cărți și de tratate pentru Southland. Cu referire la aceste acțiuni, sora White mărturisea:
„Pe măsură ce lucrarea va înainta, se vor deschide multe domenii noi de activitate. În sud sunt multe de făcut și de aceea, lucrătorii trebuie să aibă o literatură corespunzătoare, cărți care să expună adevărul într-un limbaj simplu și cu multe ilustrații. Acest gen de literatură va constitui mijlocul cel mai eficient de prezentare a adevărului pentru oameni. O predică este rostită și uitată repede, dar cartea rămâne”. -- The Review and Herald, 28 mai, 1901, p. 11.
În soliile scrise la câteva luni mai târziu, cu privire la necesitatea unei plănuiri înțelepte a lucrării de publicare în sud, se evidenția clar faptul că frații aflați în poziții de răspundere în acea zonă puteau fi deosebit de binecuvântați prin pregătirea și publicarea unui gen de literatură adaptat nevoilor specifice ale diferitelor categorii sociale din teritoriul lor.
În luna mai 1901, a fost organizată Asociația Southern Publishing Association și s-au alcătuit planuri în vederea consolidării lucrării de colportaj în Uniunea de Conferințe Sudice. Cu toate acestea, publicarea și distribuirea unei literaturi speciale nu erau suficiente pentru împlinirea nevoilor din acea zonă. „În sud avem nevoie de școli”, declara sora White. „Acestea trebuie să fie înființate departe de oraș, în mediul rural. Sunt necesare școli industriale, unde populația de culoare să fie educată de profesori de culoare și școli unde populația albă să fie educată de profesori albi. Trebuie să fie înființate centre misionare”. [The General Conference Bulletin, 1901, 483.] De asemenea, era necesară inițierea lucrării misionare medicale, iar în anumite puncte strategice, trebuiau să fie înființate mici centre pentru dezvoltarea acestui domeniu de activitate.
Educația instituțională în multe țări
Nu numai în sud era nevoie de instituții pentru educarea lucrătorilor, ci, pe măsură ce lucrarea înainta, trebuiau să fie înființate mai multe centre de educație și în „Anglia, Australia, Germania și Scandinavia și în alte țări de pe continent”.
„Domnul are în aceste țări”, sublinia sora White, „oameni capabili și lucrători cu experiență. Ei pot coordona înființarea de instituții și de programe de educare a lucrătorilor și pot dezvolta activitatea bisericii în diferite domenii. Planul lui Dumnezeu este ca acestor oameni să li se asigure mijloace financiare și facilități. Instituțiile înființate vor consolida lucrarea în țările respective și vor crea posibilitatea formării de lucrători pentru națiunile păgâne mai îndepărtate. În acest fel, eficiența lucrătorilor noștri cu experiență se va multiplica însutit”. -- Mărturii pentru comunitate 6:25.
Deși era necesară așezarea unor temelii solide în țările care ofereau posibilitatea unei instruiri mai rapide a lucrătorilor ce urmau să meargă până la marginile pământului, nici regiunile mai puțin favorizate nu trebuiau să fie neglijate. În legătură cu acest subiect, sora White scria: „Din țările îndepărtate se aude chemarea: «Treci și ajută-ne». Aceste țări nu sunt atât de ușor accesibile și nici nu sunt atât de pregătite pentru seceriș, cum sunt zonele mai apropiate, dar ele nu trebuie neglijate”. -- Idem, 27.
Marea ei dorință era aceea de a vedea că solia adevărului prezent este proclamată în fiecare țară, iar acest fapt a determinat-o pe sora White să prezinte în mod foarte clar, cu ocazia sesiunii Conferinței Generale din 1901, planul lui Dumnezeu pentru o mare dezvoltare a lucrării în regiunile favorizate ale pământului. Ea dorea ca solia să fie proclamată în țările păgâne și din acest motiv îndemna cu insistență să fie înființate centre de educație în Marea Britanie și pe continentul european, precum și în Australia și în statele sudice ale Americii, evidențiind lipsa de înțelepciune manifestată prin restrângerea lucrării în astfel de locuri.
„Să nu uităm țările în care se vorbește limba engleză”, susținea ea, „unde, dacă adevărul ar fi prezentat, ar exista mulți care l-ar accepta și l-ar aplica în viața lor. Londra mi-a fost indicată din nou și din nou, ca fiind locul în care trebuie să fie realizată o mare lucrare.... De ce nu au fost trimiși acolo lucrători, bărbați și femei care ar fi putut contribui la progresul lucrării?
Misionari pe cont propriu
Mă mir de ce oamenii noștri, aceia care deși nu sunt pastori hirotoniți, dar au o relație personală cu Dumnezeu și înțeleg Scripturile, nu le descoperă și altora Cuvântul lui Dumnezeu? Dacă s-ar angaja în această lucrare, propriul suflet ar fi binecuvântat într-o mare măsură….
Nimeni să nu creadă că lucrarea din Londra poate fi realizată de unul sau doi pastori. Acesta nu este un plan bun. Pastorii să fie niște coordonatori ai lucrării, iar alături de ei să existe o armată de lucrători care să se străduiască să ajungă la toate categoriile sociale…
Dumnezeu Își cheamă poporul să se trezească. Este mult de făcut și nimeni nu trebuie să spună despre vreun lucrător: «Pe acesta nu îl vrem. Acesta ne va sta în cale sau acela ne va încurca». Nu poate Dumnezeu să rezolve astfel de probleme? Nu sunt participanții la această adunare cei care vor pune bazele lucrării pentru Domnul în Londra? Nu sunt ei cei care vor merge în acel mare oraș ca misionari, pe cont propriu? Dar, în timp ce misionarii trebuie să facă tot ce pot pentru a se întreține singuri, cei care rămân aici și vin la Tabernacul Sabat de Sabat pentru a auzi Cuvântul lui Dumnezeu și care au tot confortul și toate avantajele să fie atenți la modul în care le spun celor pe care îi trimit în țările străine, lipsiți de orice privilegii și avantaj: «Trebuie să vă întrețineți singuri.»
Câmpul european trebuie să beneficieze de atenția ce i se cuvine. De asemenea, nu trebuie să uităm nici locurile nevoiașe din apropiere. Priviți la New York! Ce reprezentare a adevărului există în acel oraș? Cât ajutor a fost trimis acolo? Activitatea noastră în domeniul sănătății și al educației trebuie să fie instituită și în New York, iar această lucrare necesită ajutor financiar....
Dumnezeu dorește ca lucrarea să se dezvolte în New York. În acest loc este necesar să existe sute de păzitori ai Sabatului și vor exista, dacă lucrarea va fi îndeplinită așa cum trebuie. Dar se ivesc prejudecăți. Unii oameni doresc ca lucrarea să fie îndrumată după ideile lor și refuză să accepte planurile mai cuprinzătoare, propuse de alții. În acest fel, ocaziile prielnice se pierd. În New York ar trebui să se înființeze centre numeroase, unde să fie trimiși lucrători. Faptul că o persoană nu este hirotonită ca pastor, nu înseamnă că nu poate lucra pentru Dumnezeu. Credincioșii trebuie să fie învățați cum să lucreze, apoi să meargă în lucrare. La întoarcere, să relateze ce au făcut, să-L laude pe Domnul pentru binecuvântarea Sa și să-și continue activitatea. Încurajați-i. Câteva cuvinte de încurajare vor fi pentru ei un adevărat izvor de inspirație”. -- The General Conference Bulletin, 22 aprilie, 1901, 396, 399.
Reorganizarea
Pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să poată prospera, era imperios necesară o organizare a sistemului de administrare, în așa fel încât să permită o dezvoltare cât mai extinsă cu putință, în toate domeniile de slujire. În timpul unei adunări de comitet, care a avut loc cu o zi înainte de deschiderea oficială a sesiunii Conferinței Generale, sora White declara: „Dumnezeu dorește ca lucrarea Lui să devină tot mai puternică și mai cuprinzătoare și să se extindă continuu. Dar însuși modul de administrare a lucrării devine confuz…. Dumnezeu cere o schimbare”. [Mărturie nepublicată.]
În ziua de deschidere a sesiunii, sora White a vorbit din nou cu privire la acest subiect:
„Conducerea Conferinței Generale are nevoie de o capacitate administrativă mai mare…. Dumnezeu nu a instituit în mijlocul nostru nici o poziție regală, care să conducă arbitrar vreuna dintre ramurile lucrării. Efortul de a controla fiecare amănunt a constituit o barieră considerabilă în calea dezvoltării. Unele mlădițe ale viței s-au uscat, deoarece nu au beneficiat de nici o îngrijire. Cu toate acestea, dacă cineva ar începe să sape și să îngrijească aceste mlădițe în numele Domnului, fără a solicita permisiunea oamenilor aflați în micul cerc al puterii, nu ar primi nici un ajutor. Dumnezeu dorește ca lucrătorii Lui să beneficieze de ajutor. Dacă o sută de oameni ar înființa un centru misionar în aceste câmpuri aflate în nevoie și ar striga către Dumnezeu, El le-ar deschide calea.… Dacă nu ar fi fost atât de împiedicată, lucrarea ar fi progresat în toată maiestatea ei. Deși ar fi fost firavă la început, Dumnezeul cerului este viu, marele Conducător trăiește….
Trebuie să aibă loc o înnoire, o reorganizare. Comitetele trebuie să acționeze cu putere și hotărâre”. -- The General Conference Bulletin, 3 aprilie, 1901, 25, 26.
Câteva zile mai târziu, cu ocazia propunerii de a organiza o Uniune de Conferințe puternică în statele din sud, sora White li s-a adresat din nou delegaților, spunând:
„Planurile făcute pentru acea zonă sunt în armonie cu lumina care mi-a fost dată. Dumnezeu dorește ca Sudul să aibă propria Conferință. Lucrarea de acolo trebuie să fie îndeplinită altfel decât în alte zone. Lucrătorii vor fi nevoiți să acționeze în domenii diferite, cu toate acestea, lucrarea se va înfăptui….
Domnul Dumnezeul lui Israel ne va uni pe toți. Organizarea de noi conferințe nu trebuie să ne separe, ci să ne unească. Aceste conferințe nou înființate trebuie să se prindă cu tărie de brațul Domnului, pentru ca El să-și poată arăta puterea prin ele, făcându-le să fie niște exemple excelente în ce privește aducerea de roade”. -- The General Conference Bulletin, 5 aprilie, 1901, 69, 70.
În anii de mai târziu, când frații din conducere au adus la îndeplinire aceste planuri, într-o măsură mai mare sau mai mică, sora White s-a bucurat de mai multe ori de succesul care încorona eforturile armatei de lucrători, a căror pregătire pentru slujire fusese realizată în centrele de instruire puternice din America de Nord, Europa și Australia.
Cât de mare a fost bucuria sorei White când a auzit rapoartele misionarilor noștri din China, care arătau că Domnul deschidea calea lucrătorilor într-un mod cu totul deosebit, pregătind inima păgânilor pentru a primi adevărul prezent. În timp ce Dumnezeu deschidea căi în zone care, în anii precedenți, fuseseră greu accesibile, sora White îi îndemna insistent pe frații aflați în poziții de răspundere să facă tot ce le era cu putință pentru a colabora cu slujitorii cerești, care lucrau în mod evident în locurile întunecate ale lumii. În același timp, ea continua să-i încurajeze pe cei implicați în activitatea instituțională să păstreze în atenția tinerilor care se pregăteau aceleași idealuri înalte pentru care au luptat dintotdeauna instituțiile noastre denominaționale și să-și dubleze încă o dată eforturile depuse, pentru a instrui mai mulți lucrători care să meargă în câmpurile albe și gata pentru seceriș. Lucrătorii din fiecare țară, indiferent dacă aceasta era în America, Europa, Australia sau din alte țări favorizate, trebuiau să aibă legături strânse cu activitatea din țările îndepărtate. De asemenea trebuia ca toate agențiile înființate pentru dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu să coopereze în vederea realizării unui singur scop -- pregătirea unui popor pentru venirea Domnului.