Cu ocazia sesiunii Conferinței Generale din 1913, sora White le-a scris fraților adunați, împărtășindu-le câteva dintre experiențele avute de-a lungul celor patru ani care trecuseră de la sesiunea din 1909, când avusese posibilitatea de a le vorbi în mod personal.
„Timp de mai multe luni după încheierea acelei adunări”, scria ea, „am fost foarte îngrijorată și i-am îndemnat pe frații aflați în conducere, atrăgându-le atenția asupra acelor lucruri pe care Domnul mă instruise să le transmit în mod clar…. Deși simt încă temerea cea mai profundă cu privire la atitudinea pe care unii o adoptă față de măsurile importante, legate de dezvoltarea cauzei lui Dumnezeu pe pământ, totuși am o încredere puternică în lucrătorii aflați pretutindeni și sunt convinsă că, dacă ei se unesc, se umilesc înaintea Domnului și se consacră din nou în slujba Sa, vor fi făcuți în stare să împlinească voia Lui. Sunt unii care nici măcar acum nu înțeleg lucrurile într-o lumină corectă, dar dacă Îl vor căuta pe Domnul cu seriozitate și își vor supune voința în întregime voinței lui Dumnezeu, vor putea să învețe să accepte părerile colaboratorilor lor și vor putea să evite comiterea unor greșeli serioase.
Sunt profund impresionată de scenele pe care le-am văzut recent într-o viziune avută în timpul nopții. Părea că are loc o mare mișcare -- o lucrare de reînviorare -- care se extindea în multe locuri. Poporul nostru acționa în unitate, răspunzând chemării lui Dumnezeu. Frații mei, Domnul ne vorbește. Oare să nu ascultăm noi glasul Său? Să nu aprindem noi candelele, lucrând ca niște oameni care așteaptă venirea Domnului lor? Trăim într-un timp în care este nevoie de acțiune și de purtători de lumină. «Vă sfătuiesc dar, fraților, ... să vă purtați în chip vrednic de chemarea pe care ați primit-o, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste și căutați să păstrați unirea Duhului prin legătura păcii».” -- The General Conference Bulletin, 1913, 34.
Activitățile personale
Cu privire la preocupările ei, atât în domeniul activității publice, cât și în cămin, în 1913, sora White scria:
„Îmi doresc mult să mă implic personal într-o activitate serioasă în cadrul bisericii și, în mod sigur, aș fi implicată într-o lucrare publică mai intensă, dacă nu aș considera că, la vârsta mea, nu este înțelept să te bazezi pe puterile fizice. Am misiunea de a-i comunica bisericii și lumii lumina care mi-a fost încredințată de-a lungul anilor de predicare a soliei celui de-al treilea înger. Inima mea este plină de dorința cea mai fierbinte de a le prezenta adevărul tuturor celor ce îl pot auzi și de a continua să particip la pregătirea materialelor pentru publicare. Dar trebuie să lucrez cu foarte mare atenție, ca să nu ajung în situația de a nu mai putea scrie deloc. Nu știu cât voi mai avea de trăit, dar nu sufăr din pricina sănătății atât de mult cât m-aș fi așteptat.
După sesiunea Conferinței Generale din 1909, am petrecut mai multe săptămâni, participând la adunări de tabără și la alte întruniri cu caracter general, precum și vizitând diferite instituții în Noua Anglie, în statele centrale și în vestul mijlociu.
La întoarcerea mea acasă, în California, am început o nouă lucrare de pregătire a materialului pentru tipărit. În ultimii patru ani, am scris destul de puține scrisori. Toată puterea mea a fost dedicată în principal încheierii unei cărți importante.
Ocazional, am participat la adunări, am vizitat instituțiile din California, dar cea mai mare parte a timpului … am petrecut-o lucrând la manuscris, în casa mea de la țară, «Elmshaven», lângă St. Helena.
Sunt mulțumitoare că Domnul îmi cruță viața, ca să mai pot lucra puțin la cărțile mele. Oh, dacă aș fi avut puterea de a face tot ce înțeleg acum că ar fi fost necesar! Mă rog ca El să-mi dăruiască înțelepciune, pentru ca adevărurile de care poporul nostru are o atât de mare nevoie să poată fi prezentate într-un mod clar și demn de acceptat. Sunt încurajată să cred că Dumnezeu ne va face în stare să împlinim acest lucru.
Interesul meu pentru lucrare, în general, continuă să fie la fel de profund ca întotdeauna și doresc mult ca misiunea adevărului prezent să înainteze cu fermitate în toate părțile lumii. Cu toate acestea, consider că este recomandabil să nu mă implic prea mult în activitatea publică, atâta timp cât cărțile mele încă mai au nevoie de revizuire….
Sunt plină de mulțumire, mai mult decât pot exprima în cuvinte, pentru încurajarea din partea Duhului Domnului, pentru mângâierea și harul pe care El continuă să mi le dăruiască și pentru faptul că El îmi acordă puterea și ocazia de a transmite curaj și de a oferi ajutor poporului Său. Atâta timp cât Domnul îmi va cruța viața, voi fi credincioasă și loială față de El, căutând să fac voia Lui și să slăvesc Numele Lui. Fie ca Domnul să îmi mărească credința, ca să continui în cunoașterea Lui și să împlinesc voia Lui tot mai bine. Bun este Domnul și vrednic de laudă.” -- The General Conference Bulletin, 1913, 164
Pionierii soliei
Într-unul dintre mesajele adresate fraților adunați la sesiunea Conferinței Generale din 1913, sora White se referea la valoarea tot mai mare a lecțiilor învățate din experiențele trecutului, cu care pionierii soliei celui de-al treilea înger erau familiarizați și cu privire la care aceștia puteau prezenta o mărturie convingătoare.
„Doresc mult”, scria ea, „ca bătrânii soldați ai crucii, cei care au încărunțit în slujba Domnului, să continue să-și împărtășească mărturia experienței lor de până acum, pentru ca aceia care sunt mai tineri în credință să poată înțelege că soliile pe care ni le-a încredințat Domnul în trecut sunt foarte importante în această etapă a istoriei pământului. Experiența noastră din trecut nu a pierdut nici o iotă din puterea ei.
Să fim atenți, să nu-i descurajăm pe pionieri sau să-i facem să creadă că nu mai sunt în stare să aducă o contribuție semnificativă. Influența lor încă poate fi exercitată cu putere în lucrarea Domnului. Mărturia pastorilor vârstnici va fi întotdeauna un ajutor și o binecuvântare pentru biserică. Dumnezeu va veghea zi și noapte asupra încercaților și credincioșilor purtători ai stindardului, până când va veni timpul ca ei să dezbrace armura. Asigurați-i că se află încă sub grija protectoare a Aceluia care nu ațipește și nici nu doarme niciodată și că sunt păziți de străjeri neobosiți. știind acest lucru și înțelegând că au rămas în grija lui Hristos, ei se pot odihni încrezători în providența lui Dumnezeu”. -- The General Conference Bulletin, 1913, 164.
Sunați din trâmbiță cu un sunet clar
Pe întregul parcurs al activității ei de o viață, încrederea sorei White în providența călăuzitoare a lui Dumnezeu, manifestată în lucrarea de vestire a soliilor celor trei îngeri, a rămas neclintită. Ea și-a mărturisit adesea convingerea că Dumnezeu a fost încă de la început Învățătorul și Conducătorul poporului Său, iar această convingere cu privire la conducerea divină din trecut și pe întregul parcurs al mișcării adventiste, îi dădea încredere pentru viitor. Să citim următoarea declarație, scrisă în anul 1890, în care sora White își revizuia propria experiență, cu o deplină conștiență a faptului că în viitor vor apărea deosebiri și controverse doctrinare:
„Am avut ocazii prețioase de a câștiga experiență. Am trecut prin perioadele soliilor celor trei îngeri. Ei sunt reprezentați zburând prin mijlocul cerului, proclamând o solie de avertizare pentru lume și având o misiune specială pentru oamenii care trăiesc în ultimele zile ale istoriei acestui pământ. Nimeni nu aude glasul acestor îngeri, deoarece ei sunt un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucrează în armonie cu cerul. Bărbați și femei, iluminați de Duhul lui Dumnezeu, sunt sfințiți prin adevăr și proclamă cele trei solii în ordinea lor.
Eu am avut o parte în această lucrare solemnă. Aproape întreaga mea experiență creștină este întrețesută cu această lucrare. Unii dintre cei ce se află încă în viață au o experiență asemănătoare cu a mea. Ei au recunoscut adevărul descoperit pentru acest timp; ei au mers pe urmele marelui Conducător, Căpetenia oștirilor Domnului. În proclamarea soliilor, fiecare precizare a profeției s-a împlinit. Cei care au avut privilegiul de a lua parte la vestirea acestor solii au câștigat o experiență de cea mai mare valoare. Iar acum, când ne aflăm în mijlocul pericolelor ultimelor zile, când din toate părțile se vor auzi glasuri spunând: «Aici este Hristos», «Aici este adevărul», deși unii își vor propune să zdruncine temelia credinței care ne-a călăuzit afară din bisericile în care ne aflam și afară din lume, pentru a constitui un popor special în această lume, totuși mărturia noastră va fi vestită asemenea mărturiei lui Ioan:
«Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții, … deci, ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi».
Eu mărturisesc despre lucrurile pe care le-am văzut, despre lucrurile pe care le-am auzit, despre lucrurile pe care le-am pipăit, despre Cuvântul vieții. Știu că aceasta este mărturia Tatălui și a Fiului. Noi am văzut și mărturisim că puterea Duhului Sfânt a însoțit prezentarea adevărului, prin avertizări scrise și rostite și prin vestirea soliilor, una după alta. A nega această lucrare ar însemna a-L nega pe Duhul Sfânt și a ne așeza în tovărășia celor care s-au îndepărtat de credință, ascultând de duhurile amăgitoare.
Vrăjmașul va face tot posibilul pentru a smulge încrederea credincioșilor în stâlpii credinței noastre din soliile trecutului, care ne-au plasat pe platforma înălțată a adevărului veșnic și care a stabilit și a definit caracterul lucrării. Domnul Dumnezeul lui Israel și-a condus poporul Său, descoperindu-le adevăr de origine divină. Vocea Lui a fost auzită și este încă auzită, spunând: Avansați din tărie în tărie, din har în har și din slavă în slavă. Lucrarea se întărește și se lărgește, pentru că Domnul Dumnezeul lui Israel este apărătorul poporului Său.
Cei care au numai o cunoaștere teoretică a adevărului, atingându-l doar cu vârful degetelor, care nu au așezat principiile adevărului vieții în sanctuarul lăuntric al sufletului, ci l-au ținut în curtea de afară, nu vor vedea nimic sacru în istoria acestui popor, care i-a făcut ce sunt în prezent și i-a determinat să fie niște misionari hotărâți în lume. Adevărul pentru acest timp este prețios, dar cei ale căror inimi nu au fost zdrobite, căzând pe stânca Hristos Isus, nu vor vedea și nu vor înțelege ce este adevărul. Ei vor accepta doar ce este în acord cu ideile lor și vor începe să zidească o altă temelie decât cea care a fost așezată. Ei își vor măguli vanitatea și prețuirea de sine, crezând că sunt capabili să înlăture stâlpii credinței noastre și să pună în locul lor niște stâlpi concepuți de ei.
Aceste încercări vor exista până la încheierea timpului. Toți cei care au fost niște cercetători atenți ai Bibliei vor vedea și vor înțelege poziția solemnă a celor care trăiesc în miezul evenimentelor finale ale istoriei acestui pământ. Ei își vor simți propria slăbiciune și neputință și vor fi preocupați mai presus de orice, nu de făurirea unei forme de evlavie, ci de realizarea unei legături vitale cu Dumnezeu. Ei nu vor îndrăzni să-și găsească liniștea, până când Hristos, Nădejdea slavei, nu va locui pe deplin în sufletul lor. Eul lor va muri, mândria va fi alungată din suflet, iar ei vor avea umilința și blândețea Domnului Hristos.” [Dintr-un manuscris nepublicat.]
Activitatea de scriere
Corespondența particulară a sorei White este plină de referiri la manuscrisele cărților la care a lucrat cu drag și fără răgaz. În perioada în care s-a aflat în Europa, ea a dezvoltat conținutul lucrărilor Great Controversy și The Life of Christ. După publicarea ediției din 1888 a cărții Controversy, în 1890 a scris volumul asociat Patriarchs and Prophets. În 1892 a apărut Steps to Christ, în 1893, Gospel Workers și în 1896, Thoughts from the Mount of Blessing. Cea mai mare lucrare literară a ei, The Desire of Ages, a ocupat majoritatea timpului petrecut în călătoria din Australasia și a fost publicată în 1898.
În anul 1900, când au apărut Christ’s Object Lessons și Testimonies for the Church, volumul 6, unii dintre prietenii ei au crezut că eforturile uriașe depuse în pregătirea manuscriselor pentru publicarea sub formă de carte se apropiaseră de final. Dar nu a fost așa. Ea a continuat să simtă responsabilitatea serioasă de a scrie. Un sentiment copleșitor al nevoii lumii care piere și al nevoii multora care pretindeau a fi supușii Regelui Emanuel a determinat-o să lucreze mai departe, în efortul stăruitor de a le oferi celorlalți ceva din bucuria și pacea care îi umpleau sufletul. Iată o declarație a sorei White, din 1902, pe când îi scria unui prieten despre înaltul standard pe care trebuie să-l atingă credincioșii creștini:
„Oh, ce este acolo ar trebui să-i conștientizeze de răspunderea pe care o au de a fi asemenea lui Hristos în vorbire și fapte! Dacă nu reușesc prin vorbire, mă voi strădui să trezesc prin scrieri simțurile lor adormite. Sentimentul copleșitor al responsabilității pune stăpânire pe mine într-o asemenea măsură, încât mă simt împovărată ca un car plin cu snopi, dar nu doresc ca acest sentiment al obligației mele față de Înalta Putere să devină mai puțin intens. Acea Prezență este neîncetat cu mine, afirmându-și autoritatea supremă și chemându-mă să dau socoteală pentru serviciul pe care îl aduc sau îl evit.” -- Scrisoare nepublicată, 9 decembrie, 1902.
„Domnul îmi poruncește să vorbesc, și aceasta trebuie să fac”, declara în continuare sora White, simțindu-se împovărată peste măsură de responsabilitatea ei în calitate de sol ales. „Mi s-a cerut să-mi vestesc mărturia cu «fermitatea autorității».” (Idem, 7 decembrie, 1902.) Iar într-un alt mesaj, scris în aceeași lună, ea spunea:
„Am toate motivele să-L laud pe Tatăl meu ceresc pentru limpezimea gândirii pe care mi-a dat-o cu privire la subiectele Bibliei. Doresc cu ardoare să expun aceste lucruri prețioase, pentru ca mintea pastorilor și a oamenilor să poată fi abătută, dacă este posibil, de la conflicte și certuri și atrasă către ceva care hrănește sufletul -- o hrană care va oferi sănătate, curaj și speranță….
În timpul nopții îmi sunt descoperite în viziune multe lucruri. Scripturile îmi sunt înfățișate pline de har și de bogăție. Domnul îmi spune: «Privește aceste lucruri și meditează la ele. Poți să ceri harul bogat al adevărului, care hrănește sufletul. Să nu ai nimic de a face cu controversa, cu disensiunea și cu cearta care aduc întuneric și descurajare în suflet. Adevărul este clar, curat și plăcut…. Spune adevărul în credință și cu dragoste și lasă rezultatele în seama lui Dumnezeu. Lucrarea nu este a ta, ci a Domnului. În toate soliile tale, vorbește ca una căreia i-a vorbit Domnul. El este autoritatea ta și El îți va dărui harul Lui susținător».” -- Scrisoare nepublicată, 2 decembrie, 1902.
Aceste cuvinte au fost scrise în perioada în care se tipărea Testimonies for the Church, volumul 7. La scurt timp după apariția cărții, ea a scris despre volumele șase și șapte, următoarele:
„M-am simțit îndemnată să-i invit pe membrii bisericilor noastre să studieze ultimele două volume din Testimonies for the Church. Când am scris aceste cărți, am fost adânc inspirată de Duhul lui Dumnezeu…. Ele sunt pline de învățături prețioase. În viziunile din timpul nopții, Domnul mi-a spus că adevărul conținut în aceste cărți trebuie să ajungă la membrii bisericilor noastre, deoarece mulți sunt indiferenți cu privire la mântuirea lor.” -- Scrisoare nepublicată, 15 aprilie, 1903.
Dar aceste volume nu aveau să fie ultimele. Mai erau încă multe de făcut. „Trebuie să pregătesc cărți”, scria ea în luna mai 1903, „și, în acest fel, să le ofer altora lumina pe care mi-o dă Domnul. Nu doresc să las în urmă o lucrare neterminată”. În perioada aceleiași luni, a scris în continuare: „Mă străduiesc să pregătesc în vederea publicării un material care va apăra lucrarea sub toate aspectele, ca să nu ajungă la o dezvoltare disproporționată. Mai există multe materiale de pregătit pentru publicare…. Adevărul trebuie să fie prezentat așa cum este el în realitate.”
În luna august 1903, sora White îi scria unui vechi prieten, astfel: „Sănătatea mea este bună și sunt în stare să scriu mult. Îi mulțumesc Domnului pentru aceasta. M-am hotărât să nu mai particip la așa de multe adunări de tabără, ci să-mi dedic timpul scrisului… Doresc mult să scriu despre viața lui Solomon și despre istoria care a urmat perioadei lui de domnie și doresc, de asemenea, să scriu despre viața lui Pavel și despre activitatea lui în legătură cu activitatea celorlalți apostoli. Uneori, gândul la această lucrare mă ține trează și noaptea.”
Sora White a trăit pentru a-și vedea dorințele împlinite cu privire la o mare parte din ce plănuise să realizeze. Cartea ei despre Educație a fost încheiată în 1903; Testimonies for the Church, volumul 8, în 1904, iar Ministry of Healing, în 1905. Multe Mărturii Speciale au fost pregătite spre a fi publicate sub formă de broșuri, iar în 1909 a fost publicat Testimonies for the Church, volumul 9, ultimul din serie. Până la finele anului 1910, sora White examinase cu mare atenție toate problemele legate de reeditarea cărții Great Controversy. O dată rezolvată această problemă, ea a găsit timpul pentru a superviza revizuirea cărții Sketches from the Life of Paul și pentru a adăuga mai multe capitole privitoare la activitatea și scrierile apostolilor din perioada timpurie a bisericii creștine. Acest material a fost publicat în 1911, sub titlul: The Acts of the Apostles. Următoarea carte a fost Counsels to Teachers, Parents and Students Regarding Christian Education, apărută în 1913 și, imediat după aceea, sora White a început să corecteze manuscrisele trimise tipografiei în 1914, pentru noua ediție a lucrării Gospel Workers.
În anul 1864, când a publicat Facts of Faith, sora White a inclus în acel mic volum istoria poporului Israel de după zilele lui David. În anii șaptezeci, a scris destul de amplu despre subiectul întoarcerii israeliților din Babilon, tratând în mod detaliat experiențele lui Neemia. Atât în cadrul articolelor ei, cât și în cuprinsul volumelor Testimonies for the Church, ea a relatat de mai multe ori istoria lui Solomon, a lui Ilie și a lui Elisei, a lui Isaia și a lui Ieremia, a lui Daniel, precum și a oamenilor de seamă din rândul evreilor și istoria întoarcerii exilaților din timpul lui Zorobabel, Iosua și Ezra.
După tipărirea cărții Facts or Faith, subiectele conținute au fost incluse în cea mai mare parte, cu multe adăugiri, în cartea de mai târziu, Spirit of Prophecy, volumul 1 (1870), iar în cele din urmă, în Patriarchs and Prophets (1870). La încheierea cărții Patriarchs, sora White spera să continue cât mai curând cu istoria de după încheierea domniei lui David și să o publice într-un volum care să cuprindă cele scrise de-a lungul anilor despre experiențele lui Solomon și ale Israelului divizat, precum și despre redobândirea finală a aprobării lui Dumnezeu ca popor unit, ca tip al Israelului spiritual, biserica lui Dumnezeu pe pământ, pentru care se vor împlini în cele din urmă toate făgăduințele legământului.
Speranța pregătirii într-o formă potrivită pentru publicare a istoriei profeților și a regilor Vechiului Testament a fost cea care a condus la gruparea acestui material în mai multe serii de articole, care au fost publicate în paginile revistelor Review, Signs și Watchman.
Preocuparea față de istoria Vechiului Testament a fost reluată la scurt timp după întoarcerea sorei White din Australia și a continuat cu intermitențe timp de mai bine de zece ani. Prin urmare, s-a acordat atenție mai multor manuscrise care tratau această perioadă din istoria biblică, perioadă care nu fusese inclusă în celelalte volume ale seriei „Controversy”.
În anii 1913 și 1914, sora White s-a gândit mult la încheierea acestei lucrări. La data accidentului suferit în februarie 1915, cu excepția ultimelor două capitole, era deja încheiat un volum cu titlul The Captivity and Restauration of Israel, ce acoperea perioadele incomplete, iar cele două capitole erau suficient de bine conturate pentru a permite o completare, introducându-se materialul suplimentar existent în manuscrisele ei.
În timpul ultimului an, în care sora White s-a odihnit în liniște și și-a încheiat manuscrisele, unul dintre copiști îi scria fiului ei, William C. White, în data de 23 decembrie 1914, următoarele:
„Chiar și atunci când este extrem de obosită, mama dumneavoastră pare să găsească o mare liniște în făgăduințele Cuvântului și, adesea, când noi începem să cităm unele texte cunoscute din Scriptură, prinde câte o frântură de citat și începe să-l completeze…. Observ că nu este descurajată … cu privire la imaginea de ansamblu a câmpului misionar în care lucrează frații ei și pare să aibă o puternică încredere în puterea lui Dumnezeu de a conduce și de a aduce la îndeplinire planurile Sale veșnice, prin eforturile celor pe care i-a chemat să ia parte la marea Sa lucrare. Ea se ridică deasupra criticismului ieftin și chiar deasupra greșelilor trecute ale celor care au fost mustrați și își exprimă convingerea, izvorâtă se pare dintr-o credință înnăscută în biserica viului Dumnezeu și din încrederea că frații ei vor rămâne credincioși cauzei de care și-au legat existența, că Domnul va fi cu ei până la sfârșit și le va asigura biruința deplină asupra oricărui plan al vrăjmașului.
Încredere în puterea lui Dumnezeu de a o susține în multele neputințe ale bătrâneții, încredere în făgăduințele prețioase ale Cuvântului lui Dumnezeu, încredere în frații ei, care poartă povara lucrării, încredere în triumful final al soliei celui de-al treilea înger -- aceasta este credința deplină de care mama dumneavoastră pare să se bucure în fiecare zi și în fiecare oră. Aceasta este credința care îi umple inima cu voioșie și cu pace, chiar și atunci când suferă mari slăbiciuni fizice și nu mai este în stare să progreseze în activitatea literară. O credință ca aceasta poate inspira orice persoană aflată în preajmă.”
O răspundere solemnă
Spiritul care a caracterizat viața și activitatea sorei White de-a lungul ultimilor ani de slujire este reflectat în mesajul intitulat „Curaj în Domnul”, adresat fraților ei adunați la sesiunea Conferinței Generale din 1913. Cuvintele ei de îndemn au fost de fapt o rugăciune și o binecuvântare:
„Mă rog fierbinte ca lucrarea pe care o îndeplinim în acest timp să se întipărească adânc în inimă, în minte și în suflet. Dificultățile vor crește, dar, în calitate de credincioși ai lui Dumnezeu, să ne încurajăm unul pe altul. Să nu coborâm stindardul, ci să-l menținem sus, privind spre Cel care este Autorul și Desăvârșitorul credinței noastre. În timpul nopții, când nu pot să dorm, îmi înalț inima în rugăciune spre Dumnezeu, iar El mă întărește și îmi dă asigurarea că este alături de slujitorii Săi, atât în lucrarea de acasă, cât și în țările străine. Sunt încurajată și binecuvântată când înțeleg că Dumnezeul lui Israel Își călăuzește încă poporul și că va continua să fie cu el, chiar până la sfârșit.
Sunt învățată să le spun fraților noștri pastori: Soliile care vin de pe buzele voastre să fie încărcate de puterea Duhului Sfânt. Dacă a existat vreodată un timp când am avut nevoie de călăuzirea specială a Duhului Sfânt, acesta este acum. Avem nevoie de o consacrare deplină. Acum este timpul pentru a-i oferi lumii o demonstrare a puterii lui Dumnezeu în viața noastră și în activitatea noastră de slujire.
Domnul dorește ca lucrarea de proclamare a celui de-al treilea înger să înainteze cu o eficiență din ce în ce mai mare. El a lucrat în toate veacurile și, cu atât mai mult, va lucra în veacul acesta. Domnul dorește o împlinire triumfătoare a planurilor Sale pentru biserică. El își îndeamnă sfinții credincioși să înainteze uniți, crescând în putere și în încrederea și siguranța cu privire la adevărul și la neprihănirea cauzei Lui.
Trebuie să rămânem fermi, ca o stâncă, la principiile Cuvântului lui Dumnezeu, amintindu-ne că Dumnezeu este cu noi spre a ne dărui puterea de a înfrunta fiecare nouă experiență. Să păstrăm fără încetare în viața noastră principiile neprihănirii, ca să putem înainta cu putere tot mai mare, în numele Domnului. Trebuie să păstrăm ca pe ceva deosebit de sfânt, învățătura credinței care ne-a fost descoperită de la începuturile experienței și până în prezent, prin îndrumarea și aprobarea Duhului lui Dumnezeu. Să iubim ca pe ceva foarte prețios lucrarea pe care Domnul a făcut-o să înainteze prin intermediul poporului Său, care respectă poruncile și care, pe măsura trecerii timpului, va deveni tot mai puternic și mai eficient prin puterea harului. Vrăjmașul caută să întunece discernământul poporului lui Dumnezeu și să-i diminueze eficiența, dar dacă va lucra așa cum îl va îndruma Duhul lui Dumnezeu, El va deschide înaintea lui ușile ocaziei pentru lucrarea de zidire pe temeliile străbune. Experiența lui va fi în continuă creștere, până când Domnul va coborî din cer cu putere și cu mare slavă pentru a pune sigiliul triumfului Său final asupra celor credincioși.
Lucrarea care se află în fața noastră este de natură să solicite la maximum fiecare resursă a ființei umane. Ea va necesita exercitarea unei credințe puternice și a unei vigilențe constante. Uneori, dificultățile pe care le vom întâmpina vor fi foarte descurajatoare. Însăși măreția misiunii ne va umple de teamă. Cu toate acestea, cu ajutorul lui Dumnezeu, în cele din urmă, slujitorii Săi vor triumfa. «Prin urmare, frații mei, nu doresc să cădeți în descurajare» din cauza încercărilor prin care veți trece. Isus va fi cu voi. El va merge înaintea voastră, prin Duhul Său Sfânt, pregătind calea și va fi ajutorul vostru în fiecare situație de criză.
«Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe pământ, și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință, pentru ca, având rădăcina și temelia puse în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.
Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava în Biserică și în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin».” -- The General Conference Bulletin, 1913, 164, 165.