În Sabatul din 24 iulie 1915, sora White a fost așezată la odihnă alături de soțul ei, fratele James White, în cimitirul Oak Hill, din Battle Creek, Mich., pentru a aștepta acolo chemarea Dătătorului vieții.
În Tabernacul
Din orașele și localitățile din apropiere au veni mulți prieteni, pentru a li se alătura membrilor bisericii din Battle Creek și pentru a aduce un omagiu al dragostei și al respectului memoriei celei care a fost chemată la odihnă. De asemenea, un număr considerabil de participanți au venit din statele învecinate, incluzând președinți și alți administratori din conducerea unor conferințe locale: Conferința Lake Union, Diviziunea Nord-Americană și Conferința Generală a Adventiștilor de Ziua a șaptea.
Cadrul de desfășurare a serviciului funerar era potrivit și impresionant. Serviciul a avut loc în marele Tabernacul, la construirea căruia, cu aproape patru decenii în urmă, au contribuit nenumărate persoane și în care sora White a rostit de multe ori cuvintele vieții. Ofrandele de flori au fost așezate în așa fel încât să alcătuiască o boltă florală deosebit de frumoasă. Prietenii de la Sanatoriul Battle Creek au trimis o mulțime de palmieri, ferigi, crini și margarete, acoperind aproape în întregime platforma și continuând spre scările laterale. Multe aranjamente florale erau alcătuite în așa fel încât să simbolizeze ocazia și speranța de dincolo. Biserica din Battle Creek era reprezentată ca o roată frântă, Asociația de Publicații Review and Herald, o coloană frântă, Conferința Generală și Uniunea Nord Americană era reprezentată ca o cruce și o coroană, iar Asociația de Publicații Pacific Press, ca o Biblie deschisă, pe paginile căreia se evidenția făgăduința Mântuitorului: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine”.
Timp de două ore, înainte de serviciul religios, sicriul a fost așezat pe un suport, în fața platformei. Alături de acesta se afla garda de onoare [Au fost cinci gardieni de onoare, servind câte doi: -- frații C. S. Longacre, din Washington D.C.; M. L. Andreasen, din Hutchinson, Minn.; W. A. Westworth, din Chicago, Ill.; E. A. Bristol, din Indianapolis, Ind.: L. H. Christian, din Chicago, Ill.; C. F. McVagh, din Grand Rapids, Mich.], în timp ce mii de participanți treceau pentru a o privi pe slujitoarea lui Isus, vârstnică și împovărată de ani, dormindu-și ultimul somn. În lunga procesiune, se aflau bărbați și femei cu umerii apăsați de greutatea anilor, oameni care, la începuturile experienței lor, fuseseră păstoriți adesea de cea a cărei pierdere din rândul slujitorilor în lucrarea lui Dumnezeu o plângeau acum. Pe obrajii multora, curgeau lacrimi pentru pionierul nobil care, mai mult de o jumătate de secol, a păzit credința dată o dată pentru totdeauna sfinților și urma să se bucure în speranța răsplătirii finale ce îi așteaptă pe credincioși.
Când a sosit ora programată pentru serviciul divin, Tabernaculul, care avea aproape 3500 de locuri, era plin, și mulți stăteau în picioare. S-a estimat că alte 1000 de persoane, sau mai mult, au rămas afară, deoarece nu au avut loc.
Dintre membrii familiei sorei White, au fost prezenți ambii fii aflați în viață -- fratele James Edson White, din Marshall, Mich., și fratele William C. White, din St. Helena, Cal.; sora Sara McEnterfer, din St. Helena, Cal.; sora Addie Walling MacPherson, o nepoată ce locuia în Suffern, N. Y.; sora L. M. Hall, care fusese în trecut îngrijitoare în casa sorei White, multe alte persoane care, în anii trecuți, fuseseră asociați în lucrarea ei. Multe inimi erau copleșite de o profundă simpatie pentru sora Emma White, soția fratelui J. E. White, absentă din cauza unei afecțiuni reumatismale, care, în ultimii doi ani, o împiedicase să iasă din casă.
Serviciul religios a fost impresionant în totalitate. Cântăreții [Cântăreții au fost dna H. M. Dunlap, dra Florence Howell, dna George R. Israel, dra Nenna Dunlap, prof. Frederick Griggs, dl M. H. Minier, dr. M. A. Farnsworth și dl Frank W. Hubbard.], purtătorii sicriului [Purtătorii sicriului au fost frații I. H. Evans, președinte al Diviziunii Nord Americane; W. T. Knox, trezorier al Conferinței Generale; G. B. Thompson, secretar al Diviziunii Nord Americane; prof. Frederick Griggs, secretar pentru educație al Conferinței Generale; F. M. Wilcox, editor la Advent Review and Sabath Herald; și G. E. Langdon, pastor al bisericii Tabernacul din Battle Creek.] și pastorii [Pastorii au fost frații: A. G. Daniells, președinte al Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a șaptea (conducătorul serviciului religios); S. N. Haskell, din South Lancaster, Mass.; M. C. Wilcox, din Mountain View, Cal.; C. B. Stephenson, din Atlanta, Ga.; William Covert, din Aurora, Ill.; L. H. Christian, din Chicago, Ill. Fratele George I. Butler, din Bowling Green, Fla., mult timp asociat apropiat al fratelui și sorei White în lucrările administrative, a fost invitat de Conferința Generală să participe la serviciul divin, dar nu a putut să fie prezent.] au urcat pe platformă, îngenunchind câteva momente în rugăciune tăcută. Apoi a cântat corul:
„Adormită în Isus! Somn binecuvântat, Din care nimeni nu se va mai trezi vreodată pentru a plânge! Liniștită și netulburată odihnă, Neîntreruptă de dăinuirea vrăjmașilor!...
Adormită în Isus! Așteptând învierea apropiată, Când ultima trâmbiță va răsuna străbătând cerul! Sfărâmând lanțurile mormântului Și trezind la înnoirea deplină, nemuritoare!”
Citirea Scripturii
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou”, a citit fratele F. M. Wilcox, din Washington D. C. „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Pasajele citate din viziunile lui Ioan pe insula Patmos au fost Apocalipsa 21, 1-7; 22, 1-5, în legătură cu făgăduințele prețioase scrise în cel de-al treizeci și cincilea capitol al profeției lui Isaia: „Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria îi vor apuca, iar durerea și gemetele vor fugi!”
Rugăciunea
Fratele M. C. Wilcox, din Mountain View, Cal., a înălțat rugăciunea spre tronul harului:
„Bunule Dumnezeu, Tatăl nostru care ești în ceruri, suntem bucuroși că nu există pe pământ nici o încercare prea mare, pentru că Tu ești mângâierea și puterea copiilor Tăi. Suntem bucuroși că putem veni la Tine în dimineața aceasta și că știm că Tu ești Tatăl nostru; bucuroși, datorită marii iubiri cu care ne-ai iubit, în ciuda stării noastre păcătoase și muritoare, nu pentru că noi suntem vrednici de a fi iubiți, ci pentru că Tu ești dragoste.
Îți mulțumim pentru darul singurului Tău Fiu care a murit în locul nostru și pentru că prin El poți accepta niște muritori atât de nevrednici și îi poți pregăti pentru moștenirea glorioasă despre care am auzit vorbindu-ni-se.
Îți mulțumim că puterea Ta este așa de mare, încât poți supune și poți învinge tot ce este neplăcut în noi, că Tu poți lua natura noastră umană sărmană, josnică și lipsită de valoare și o poți transforma în aurul curat al lui Dumnezeu.
Îți mulțumim ție pentru toate făgăduințele prețioase și asigurările cuvântului Tău; pentru toate avertizările sale credincioase; pentru toate preceptele sale sfinte; pentru binecuvântata speranță a venirii Domnului nostru care stă înaintea noastră, când El va lua acest pământ și îl va schimba prin puterea Sa ca să fie o locuință veșnică pentru toți copiii Săi.
Îți mulțumim, Tatăl nostru, pentru ce ai făcut pentru noi în această ultimă mare vestire a Evangheliei. Îți mulțumim pentru lucrarea pe care ai înfăptuit-o prin slujitoarea Ta, sora noastră, care se odihnește aici în dimineața aceasta, pentru toate sfaturile și învățăturile dăruite de Tine prin ea; pentru instituțiile la întemeierea cărora a contribuit, pentru solia puternică pe care a vestit-o ea.
Deși inimile noastre sunt nespus de întristate în dimineața aceasta, Tatăl nostru, Te lăudăm pentru ce ai făcut, luând omenescul sărman și slab și făcând din el un asemenea instrument pentru zidirea lucrării Tale.
Vino aproape de inima noastră, care este zdrobită în această dimineață. Toarnă în ea balsamul Duhului Tău, al sfințeniei Tale vindecătoare. Umple cu prezența Ta prețioasă toate golurile lăsate de moarte. Ajută-i pe cei care plâng să privească dincolo de acest timp, spre dimineața glorioasă care se află chiar în fața noastră, când Domnul Isus Hristos va vindeca fiecare rană produsă de păcat, va mângâia fiecare inimă ce se încrede în El și va face toate lucrurile noi pentru veșnicie.
Te rugăm să ne ajuți să învățăm din această viață care tocmai s-a încheiat lecția despre curajul omenesc, despre nevoia de a ne dărui pe noi înșine ție, despre marea încurajare pe care ne-o dăruiești Tu, despre ceea ce vei face pentru aceia care se consacră în slujba Ta.
Știm că sora noastră este în siguranță. O putem lăsa cu Tine. Peste puțin timp, Tu vei vorbi, iar morții vor învia pentru nemurire. Dar Te rugăm pentru cei care se află în viață. Te rugăm pentru cei care rămân să lupte cu încercările și conflictele acestor zile din urmă. Cât de slabi suntem -- cât de incapabili de a ne confrunta cu aceste lucruri! Speranța noastră în acest ceas este în Tine. Te rugăm pe Tine, marele Dumnezeu care ne-a creat, să ne pregătești pentru a Te sluji; întărește-ne pentru un efort mai puternic, dăruiește-ne o credință mai statornică, mai multă atenție și stăruință și un mai mare har de a învinge încercările și conflictele, ferește-ne de toate înșelăciunile, amăgirile și cursele vrăjmașului, dă-ne o vedere mai limpede, ca să înțelegem ce dorești Tu să fim și să facem fiecare dintre noi și dă-ne un triumf rapid pentru venirea Domnului nostru.
În acest fel, Tată, în această zi tristă, încredințăm toate lucrurile în mâinile Tale și ne rugăm ca marele Dumnezeu, care ne-a călăuzit și a fost cu noi, să ne îndrume la fiecare pas al căii, să ne conducă afară din pustia îndoielii și a încercării, să ne ducă în țara luminii depline, unde nu va mai fi păcat, nici tristețe și unde ne vom desfăta sub privirile iubitoare ale binecuvântatului nostru Răscumpărător, care a învins păcatul și este biruitor asupra morții. Și îngăduie, oh, Tatăl nostru, ca, în acea mare zi, cei adunați aici să fie în numărul celor ce vor trăi pentru veșnicie, împreună cu cei buni care au plecat dintre noi și vor rămâne în mormânt până la venirea Ta. Te rugăm toate acestea în numele lui Isus. Amin.”
Cuvântarea fratelui Daniells
Un solo, „Odihnă pentru mâna truditoare”, interpretat de profesorul Griggs, a fost urmat de mesajul președintelui Conferinței Generale, fratele A. G. Daniells. Vorbitorul a prezentat succint, și totuși clar, perioada de început a vieții și experienței creștine a sorei White, precum și activitățile ei ulterioare. Prima parte a cuvântării sale a constituit o schiță biografică și a conturat ideea principală ce a străbătut întreaga prezentare, și anume că adevărul autentic al lui Dumnezeu a fost dăruit bisericii rămășiței prin intermediul darului prețios al Spiritului Profeției.
Cu privire la chemarea din perioada timpurie a vieții sorei White, de a-I sluji lui Dumnezeu într-un mod special, precum și cu privire la roadele care au caracterizat lucrarea ei, fratele Daniells a spus:
„Ea a adoptat Biblia drept călăuză supremă a vieții și, prin intermediul învățăturilor ei, a ajuns să fie pe deplin convinsă că a doua venire a lui Hristos este aproape. Din acel moment nu a mai șovăit niciodată. Crezând cu tot sufletul, ea a simțit că unul dintre scopurile supreme ale fiecărei persoane care trăiește în acest timp este acela de a trăi o viață în Hristos și de a investi toate resursele în slujba salvării celor pierduți.
Această concepție a condus-o la rugăciune neîncetată pentru prezența lăuntrică a Duhului Sfânt. Dorința ei stăruitoare după această prezență divină a fost împlinită într-o măsură mai mare decât și-ar fi închipuit…. Viața ei de o deplină consacrare, ascultare și rugăciune pentru ajutor a fost răsplătită prin primirea darului profeției, unul dintre cele mai alese daruri ale Duhului.
În luna decembrie 1844, Duhul Sfânt i-a dăruit o descoperire a celei de a doua veniri a lui Hristos. În această viziune a viitorului, îi era prezentată o imagine a răsplătirii glorioase care îi așteaptă pe cei răscumpărați și soarta teribilă care va veni asupra tuturor celor ce refuză să-I slujească Domnului. Această viziune a destinului familiei omenești a lăsat o impresie profundă asupra inimii ei. În acest context a primit însărcinarea de a lucra în calitate de sol al lui Dumnezeu. Ea a simțit că Dumnezeu îi poruncea să vestească solia luminii și a mântuirii.
Aceasta a constituit o mare încercare. Avea doar șaptesprezece ani. Era mică, fragilă și timidă, dar după o frământare îndelungată și serioasă, a cedat chemării Domnului ei, apoi i-au fost dăruite curajul și puterea de a-și începe lucrarea de o viață.
După această consacrare și biruință, a urmat o serie de experiențe remarcabile, de o veridicitate inconfundabilă, considerată de lucrătorii asociați din acel timp ca o manifestare a darului profeției, făgăduit bisericii rămășiței de către Domnul Hristos. Cei care i-au fost asociați de-a lungul anilor ce au trecut de la acea dată nu au avut niciodată nici un motiv să-și schimbe convingerea că descoperirile primite de ea pe parcursul timpului veneau de la Dumnezeu.”
Fratele Uriah Smith, asociat în această lucrare de-a lungul întregii vieți, atât alături de fratele, cât și de sora White, a depus următoarea mărturie cu privire la darul manifestat în învățăturile ei:
„Fiecare test la care pot fi supuse aceste manifestări ale Duhului Sfânt dovedește că sunt veritabile. Dovada internă și externă care le susține este convingătoare. Ele sunt în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu ele însele. Dacă aceia care sunt cei mai în măsură să judece nu au fost înșelați tot timpul, atunci putem spune că Duhul lui Dumnezeu a fost prezent în mod evident, de fiecare dată când au fost date. Pentru fiecare persoană care a asistat la desfășurarea lor, aceste manifestări liniștite, demne și impresionante s-au recomandat de la sine, fiind în opoziție totală cu manifestările false ori fanatice.
Rodul lor este de așa natură încât evidențiază faptul că sursa din care provin este opusă răului.
1. Ele tind spre cea mai curată moralitate. Ele demască orice viciu și îndeamnă la practicarea tuturor virtuților. Ele evidențiază pericolele prin care trebuie să trecem pe calea spre Împărăție. Ele dezvăluie planurile amăgitoare ale lui Satana. Ele ne avertizează împotriva curselor lui. Ele au dat pe față strategiile subtile ale fanatismului pe care vrăjmașul a încercat să îl infiltreze în mijlocul nostru. Ele au descoperit nelegiuiri ascunse, au adus la lumină greșeli acoperite și au scos la iveală motivele rele ale celor ipocriți. La fiecare pas, ele au ferit cauza adevărului de primejdii. Ele au trezit din nou și din nou la o mai mare consacrare față de Dumnezeu, la eforturi mai zeloase pentru sfințirea inimii și la o mai mare sârguință în slujba Domnului nostru și pentru cauza Lui.
2. Ele ne conduc la Hristos. Asemenea Bibliei, Îl evidențiază ca unica speranță și singurul Mântuitor al omenirii. Ele ne descriu viu și detaliat caracteristicile vieții Sale sfinte și exemplul Său divin și, prin apeluri irezistibile, ne îndeamnă să mergem pe urmele Sale.
3. Ele ne conduc la Biblie. Ele evidențiază faptul că această carte constituie Cuvântul inspirat și neschimbător al lui Dumnezeu. Ele ne sfătuiesc să considerăm acest Cuvânt ca fiind sfătuitorul nostru și regula credinței și a practicii noastre. Cu o putere convingătoare, ele ne determină să studiem îndelung și atent paginile lui și să ne familiarizăm cu învățăturile lui, pentru că prin el vom fi judecați în ziua de pe urmă.
4. Ele au adus mângâiere și consolare pentru multe inimi. Ele l-au întărit pe cel slab, l-au încurajat pe cel sărman și i-au dat speranță celui deznădăjduit. Ele au instaurat ordinea în locul confuziei, au clarificat lucrurile complicate și au răspândit lumină în locurile întunecate.
La data de 30 august 1846, sora Harmon s-a căsătorit cu James White, născut în Palmyra, Somerset County, Maine. De la data căsătoriei lor și până la decesul fratelui White, în 6 august 1881, viața sorei White a fost strâns legată de aceea a soțului ei în activitatea energică a lucrării Evangheliei. Ei au călătorit pretutindeni în Statele Unite, predicând, scriind, înființând și dezvoltând, organizând și administrând. Timpul și roadele au dovedit cât de vaste și de solide au fost temeliile așezate de ei și cât de înțelept și de bine au fost ridicate.
Concepțiile susținute și formulate pe larg de sora White cu privire la subiecte fundamentale -- suveranitatea lui Dumnezeu, divinitatea lui Hristos, eficacitatea Evangheliei, inspirația Scripturilor, maiestatea Legii, caracterul păcatului și eliberarea de sub puterea lui, frățietatea dintre oameni și relațiile și responsabilitățile implicate -- învățăturile ei în privința acestor mari subiecte și viața ei dedicată Domnului și slujirii semenilor au fost impresionante datorită descoperirilor primite din partea Duhului divin. Ele sunt roadele Aceluiași Duh -- roade prin care va fi judecată viața și activitatea ei. Ele trebuie să decidă sursa și caracterul spiritului care a dominat întreaga ei viață. «După roadele lor îi veți cunoaște». «La lege și la mărturie: căci dacă nu vor vorbi așa, este pentru că nu există lumină în ei».
Totuși această temă nu implică nici o incertitudine. Învățătura ei este clară, iar influența vieții ei este pozitivă.
Nici un învățător creștin din această generație și nici un reformator religios din veacul precedent nu i-au atribuit Bibliei o valoare mai mare. În toate scrierile ei, Biblia este reprezentată ca fiind Cartea cărților, călăuza supremă și întru totul suficientă pentru întreaga familie omenească. În nici una dintre scrierile ei, nu există nici o urmă de «înaltă critică», de «ideologie nouă» și nici o filozofie sceptică sau distructivă. Cei care încă mai cred că Biblia este Cuvântul inspirat și infailibil al viului Dumnezeu vor prețui la cel mai înalt nivel suportul pozitiv și categoric acordat acestei convingeri în scrierile sorei White.
În învățăturile ei, Hristos este recunoscut și înălțat ca unicul Mântuitor al păcătoșilor. Declarația îndrăzneață și fără echivoc a ucenicilor că «nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți» este accentuată. Puterea de a răscumpăra din păcat și din efectele lui se află numai în El, și toți oamenii sunt îndrumați spre El.
Scrierile ei susțin cu fermitate doctrina că Evanghelia, așa cum este revelată în Sfintele Scripturi, este singura care prezintă calea mântuirii. Nu se acordă nici o recunoaștere nici unuia dintre filozofii Indiei sau codurilor etice din Burma sau din China ca o comparație cu Evanghelia Fiului lui Dumnezeu. Doar ea este speranța pentru o lume pierdută.
Duhul Sfânt, reprezentantul Domnului Hristos pe pământ, a fost însărcinat ca învățător ceresc și călăuzitor trimis în această lume de Domnul nostru, la înălțarea Sa, pentru a face real în inimile și viețile oamenilor tot ce El a făcut posibil prin moartea Sa pe cruce. Darurile acestui Duh divin, așa cum sunt enumerate în Evanghelii și în Epistolele Noului Testament, sunt recunoscute, acceptate, cerute în rugăciune și primite în felul pe care Duhul îl consideră potrivit.
Biserica instituită de Domnul nostru și dezvoltată de ucenicii Săi în primul secol este evidențiată ca având un model divin. Prerogativele și autoritatea ei sunt pe deplin recunoscute și toate rânduielile ei sunt respectate. Valoarea organizării și a ordinii evanghelice, așa cum este revelată în Scripturi, este accentuată în mod deosebit, pentru eficiența bisericii în toate activitățile ei de pretutindeni în lume.
Prin lumina și prin sfaturile care i-au fost date, sora White a susținut concepții vaste și progresiste cu privire la probleme vitale care influențează bunăstarea și înălțarea familiei omenești din punct de vedere moral, intelectual, fizic și social, precum și din punct de vedere spiritual. Scrierile ei sunt pline de învățături clare și pozitive, pledând în favoarea unei educații creștine cuprinzătoare și practice pentru fiecare tânăr și tânără. Ca răspuns la sfaturile ei insistente, denominațiunea cu care a conlucrat susține în prezent un sistem de educație pentru toți copiii și tinerii.
Scrierile ei prezintă concepțiile cele mai cuprinzătoare cu privire la reforma sănătății, la cumpătare și la legile vieții, precum și la folosirea rațională și eficientă a unor remedii pentru tratarea bolilor. Adoptarea acestor principii a așezat poporul pentru care a lucrat ea în primele rânduri, printre cei care susțin reforme de sănătate asemănătoare și lucrează pentru îmbunătățirea stării de sănătate a oamenilor.
Nici statutul social al familiei nu a fost pierdut din vedere. Sclavia, sistemul castelor, prejudecățile rasiale nedrepte, oprimarea celor săraci, neglijarea celor nefericiți -- toate acestea sunt evidențiate ca fiind necreștinești și o piedică serioasă în calea bunăstării neamului omenesc și ca rele pe care biserica lui Hristos a fost chemată de Domnul ei să le înlăture.
În scrierile sorei White, se acordă o atenție proeminentă responsabilităților bisericii în ceea ce privește misiunile din străinătate și de acasă. Fiecare membru al bisericii este îndemnat să fie o lumină în lume, o binecuvântare pentru cei cu care este în legătură. Toți trebuie să trăiască viața lipsită de egoism a Domnului, în slujba altora. Iar în țările creștine, biserica trebuie să depună cele mai înalte eforturi de a-i evangheliza pe cei care se adâncesc în întunericul și în superstiția provenite din țările păgâne. Mergeți în toată lumea, predicați în toată lumea, lucrați în toată lumea, este îndemnul care străbate toate scrierile sorei White, așa cum va ilustra următorul citat:
«Membrii bisericii trebuie să aibă o credință din ce în ce mai mare, împărtășindu-se de zelul inspirat de aliații lor cerești nevăzuți, de cunoașterea resurselor inepuizabile de care dispun, de măreția lucrării în care sunt angajați și de puterea Conducătorului lor. Cei care se așază sub controlul lui Dumnezeu, spre a fi călăuziți și conduși de El, vor înțelege cursul neîntrerupt al evenimentelor rânduite de El. Inspirați de Spiritul Aceluia care și-a dat viața pentru viața lumii, ei nu vor mai sta într-o stare de inactivitate și de neputință, arătând spre lucrurile pe care nu sunt capabili să le facă. Ei vor îmbrăca armura cerului și vor merge la război, hotărâți să facă și să îndrăznească pentru Dumnezeu, știind că atotputernicia Lui va împlini nevoile lor.»
În acest fel, timp de mai bine de șaptezeci de ani, ea și-a dedicat viața într-o slujire activă a cauzei lui Dumnezeu pentru omenirea păcătoasă, suferindă și nefericită. Din 1846 și până în 1885, a călătorit pretutindeni în Statele Unite, după care a vizitat Europa, dedicând doi ani pentru activitatea în acele locuri, activitate care era într-o perioadă de formare. În anul 1891, a plecat în Australia, unde a rămas timp de nouă ani, călătorind prin colonii și investindu-și toate energiile pentru dezvoltarea lucrării.
La întoarcerea în Statele Unite, în anul 1900, la vârsta de 73 de ani, ea a simțit că misiunea de a călători era aproape îndeplinită și că trebuia să-și dedice restul vieții pentru a scrie. Astfel, în timpul scurt care i-a rămas, a continuat să lucreze din greu, până la decesul survenit la vârsta înaintată de aproape 88 de ani.
Probabil că înțelepciunea noastră nu este suficientă pentru a spune în mod precis care etapă a vieții sorei White a fost de cea mai mare valoare pentru lume, dar se pare că marile volume de literatură biblică, pe care le-a lăsat în urmă, se vor dovedi a fi cel mai mare serviciu adus omenirii. Cărțile ei numără mai mult de douăzeci de volume. Unele dintre acestea au fost traduse în multe limbi vorbite în diferite părți ale lumii. Ele au ajuns acum la o circulație de peste două milioane de exemplare și continuă să fie publicate cu miile.
Când parcurgem întregul domeniu al adevărului Evangheliei -- al relației omului cu Domnul său și cu semenii -- trebuie să observăm că sora White, în toate scrierile ei, a pus la dispoziție un suport pozitiv și constructiv pentru toate aspectele fundamentale. Ea a venit în întâmpinarea fiecărui aspect vital al nevoii omului și l-a înălțat la un nivel mai înalt.
Acum, ea se odihnește. Glasul ei a încetat să vorbească, pana ei a fost lăsată la o parte. Dar influența puternică a acelei vieți active, pline de Duh și de forță, va continua să existe. Acea viață a fost legată de Cel Veșnic, a fost unită cu Dumnezeu. Solia proclamată și lucrarea înfăptuită constituie un monument care nu va pieri și nu se va prăbuși niciodată. Multele volume pe care le-a lăsat în urmă, tratând fiecare etapă a vieții umane, îndemnând la toate reformele necesare bunăstării societății, reprezentată de familie, oraș, stat și națiune, vor continua să modeleze o atitudine publică și un caracter personal. Soliile lor vor fi împărtășite într-o mai mare măsură decât au fost împărtășite în trecut. O dată cu trecerea anilor, cauza căreia i-a fost dedicată viața și pe care această viață a influențat-o și a condus-o la un asemenea nivel al progresului va continua să contribuie la înaintare, cu o forță și o rapiditate mai mari. Noi, cei care suntem implicați în această lucrare, nu trebuie să ne temem de nimic altceva decât de propriul eșec în a ne îndeplini partea, cu toată credincioșia și loialitatea pe care ar trebui să le dovedim.”
Discursul fratelui Haskell
În discursul care a urmat cuvântului rostit de fratele Danniells, fratele S. N. Haskell a îndreptat atenția ascultătorilor spre cuvintele psalmistului: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El”. (Psalmii 116, 15.) Unii pot considera că această declarație este ciudată, totuși este adevărată. Slujitorii lui Dumnezeu, care dorm acum, sunt nespus de prețioși pentru El. Atât cât va mai exista timp, influența vieții lor evlavioase va continua să aducă roade bogate. Vrăjmașul neamului omenesc nu va mai putea să pună în pericol binele lor; ei sunt în siguranță în fața puterii lui. Domnul Isus îi declară ca fiind ai Săi și, în dimineața învierii, El le va da plinătatea bucuriei.
Într-una dintre viziunile pline de slavă primite pe insula Patmos de Ioan, ucenicul iubit, atenția profetului a fost atrasă de „un glas din cer”, care i-a poruncit să scrie: „Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! Da, zice Duhul; ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” Apocalipsa 14, 13. Acestea sunt cuvinte minunate, îndeosebi când sunt înțelese în lumina contextului lor, la încheierea profeției cu privire la întreita solie ce urma să fie vestită pentru a pregăti sfârșitul lumii și cea de a doua venire a lui Hristos.
Se pare că Cerul a fost doritor să ne ajute să înțelegem că, în timpul sfârșitului, când aceste solii sunt proclamate în puterea Duhului Sfânt, unora dintre cei angajați în această lucrare li se va îngădui să se odihnească de ostenelile lor. Toți aceștia [suntem asigurați] sunt priviți ca niște fericiți binecuvântați ai lui Dumnezeu. Nici eforturile lor neîncetate pentru a purta stindardul adevărului nu vor rămâne fără rezultat; „Faptele lor îi urmează”. Astăzi, în lumina acestei asigurări venite chiar din cer pentru copiii oamenilor, putem spune despre iubita noastră soră, care doarme acum, că vorbește încă, măcar că a murit. (Evrei 11, 4.)
Fratele Haskell a descris experiența credincioșilor din Tesalonic, care fuseseră chemați de timpuriu să sufere persecuții nemiloase chiar până la moarte. În prima sa epistolă adresată celor întristați, apostolul Pavel îi mângâie, vorbindu-le despre certitudinea speranței creștine. „Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde. Căci, dacă credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.” (1 Tesaloniceni 4, 13-18.)
Vorbitorul a atras atenția la expresia: „Căci dacă credem că Isus a murit și a înviat, tot așa” -- așa cum Hristos a înviat din morți -- „și cei care dorm în Isus vor fi aduși la viață asemenea Lui”, și a ilustrat această idee prin experiența Mariei la mormântul închiriat. Amarnic dezamăgită că nu Îl găsise pe Domnul ei, „Maria ședea afară lângă mormânt, și plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Și a văzut doi îngeri în alb, șezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare. Femeie, i-au zis ei, pentru ce plângi? Ea le-a răspuns: «Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus».” Inima ei plângea după Mântuitorul și, chiar în acel moment, El se afla alături de ea, deși ea nu L-a recunoscut.
„«Femeie», i-a zis Isus, «de ce plângi? Pe cine cauți?» Ea a crezut că este grădinarul, și I-a zis: «Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau.» Isus i-a zis: «Marie!»” Aceasta este tot ceea ce i-a zis: Marie! Ea auzise de multe ori acea voce, îi era familiară și L-a recunoscut imediat pe Isus după tonul vocii, după exprimare, deoarece imediat L-a numit Rabuni sau Învățătorule. „Nu mă ține, i-a zis Isus; căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. (Ioan 20, 11-17.) După aceea, Maria s-a grăbit să le ducă ucenicilor vestea bună a învierii Mântuitorului.
„Iubirea ei față de Domnul”, a continuat vorbitorul, „datorată faptului că El îi iertase păcatele și refăcuse legătura sufletului ei cu Cerul, a fost ceea ce L-a reținut pe Mântuitorul pe pământ după înviere, până când i S-a făcut cunoscut Mariei. În această relatare, există ceva deosebit de impresionant. Ea ne arată că Mântuitorul dorește să li Se descopere acelora care sunt devotați Lui și lucrării Lui -- acelora care doresc, mai presus de orice, să păstreze o legătură vie cu Cerul. Așa cum Maria L-a recunoscut pe Domnul după voce și după comportamentul Său, tot așa, cred eu, vom putea și noi să o recunoaștem pe sora noastră care acum doarme. Deși nu vom mai putea auzi glasul ei niciodată în această lume, influența ei va rămâne, iar în dimineața învierii, dacă vom rămâne credincioși și ne vom afla în poporul lui Dumnezeu în acea oră fericită, vom auzi iarăși glasul ei și o vom recunoaște. Dragi prieteni, între cer și pământ există încă o legătură vie, iar făgăduințele pe care Domnul le-a adresat poporului Său se vor împlini. Nici măcar un singur cuvânt nu va rămâne neîmplinit. Fie ca Domnul să ne ajute să ne aflăm în rândul celor care Îl vor întâlni în pace și vor avea privilegiul de a o saluta pe sora noastră în Împărăția cerului. Fie ca Dumnezeu să ne acorde acest har pentru cauza Numelui Său”.
Imnul „We shall meet beyond the river” și binecuvântarea rostită de fratele W. T. Knox au încheiat serviciul divin din Tabernacul. Șaretele așteptau pentru a transporta sutele de participanți la locul de înmormântare din cimitirul Oak Hill.
La mormânt
Trecuse o jumătate de secol de când, în frumosul loc în care urma să se odihnească ea însăși, sora White, și soțul ei, îl înmormântaseră pe cel mai mic dintre copiii lor și, curând după aceea, pe întâiul lor născut. În 1881, când fratele James White avea să fie așezat alături de copii, prea puțin gândea tovarășa lui îndurerată că Domnul îi va da puterea de a continua în slujire timp de mai bine de încă o treime de secol. Totuși așa s-a întâmplat, iar acum, lucrarea ei încetase. Ea urma să se odihnească alături de cei iubiți.
Fratele I. H. Evans a citit pasajul despre învierea lui Lazăr, așa cum este redată în cel de-al unsprezecelea capitol al lui Ioan. Isus a zis: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată”. Fratele Evans a citit, de asemenea, din mărturia inspirată a apostolului Pavel în 1 Corinteni 15, multe asigurări mângâietoare cu privire la învierea celor neprihăniți. „Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică și zadarnică este și credința voastră.” „Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morți, pârga celor adormiți”. „Toți vor învia în Hristos.” „Moartea a fost înghițită de biruință. Unde îți este biruința moarte, unde îți este boldul moarte?” „Dar mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos! De aceea, preaiubiții mei frați, fiți tari, neclintiți, sporiți totdeauna în lucrul Domnului, căci știți că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.”
„Poate că dormim, dar nu pentru totdeauna; Va veni un sfârșit glorios; Ne vom întâlni pentru a nu ne mai despărți niciodată, În dimineața învierii. Din cele mai mari adâncimi ale oceanului, Din deșert și din câmpie, Din văi și munți, Nenumărate mulțimi se vor scula din nou la viață.”