Apoi a început să vorbească și să-i învețe astfel: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” -- Matei 5, 2-3.
Aceste cuvinte veneau ca ceva straniu și nou la urechile mulțimii uimite. O astfel de învățătură era cu totul deosebită de tot ce auziseră oamenii vreodată din gura vreunui preot sau rabin. Nu vedeau în ea nimic care să le lingușească mândria sau să le hrănească nădejdile ambițioase. Dar acest nou Învățător avea o putere care-i fermeca. Dulceața iubirii se revărsa, în prezența Sa, ca parfumul dintr-o floare. Cuvintele Sale cădeau ca o „ploaie pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia.” (Psalmii 72, 6.) Toți simțeau în mod instinctiv că în fața lor era Cineva care cunoștea tainele sufletului și care, totuși, Se apropia de ei cu o milă plină de duioșie. Inimile I se deschideau și, în timp ce ascultau, Duhul Sfânt le dezvăluia ceva din înțelesul acelei învățături pe care oamenii din toate timpurile au nevoie s-o învețe.
În zilele lui Hristos, conducătorii religioși ai poporului își închipuiau că sunt bogați în lucrurile spirituale. Rugăciunea fariseului: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18, 11), exprimă simțământul clasei sale și, într-o mare măsură, al întregii națiuni, dar în gloata din jurul Domnului Isus erau unii care își dădeau seama de sărăcia lor spirituală. Atunci când s-a descoperit puterea divină a Domnului Isus, cu prilejul pescuirii minunate, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului, exclamând: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”. Tot așa, în mulțimea adunată pe munte, erau mulți care, în prezența curăției Sale, simțeau că sunt „ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi” (Apocalipsa 3, 17) și doreau din toată inima „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea.” (Tit 2, 11.) În aceste suflete, cuvintele de întâmpinare ale Domnului Hristos au trezit nădejde; ei au văzut că viața lor era sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Isus prezentase cupa binecuvântării înaintea acelora care își închipuiau că sunt „bogați și nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3, 17), dar ei s-au întors cu dispreț de la darul plin de milă. Acela care crede că are de toate, care gândește că este destul de bun, și este mulțumit cu starea sa, nu caută să devină un părtaș al harului și neprihănirii lui Hristos. Mândria nu simte nici o nevoie și astfel ea închide inima în fața lui Hristos și a infinitelor binecuvântări pe care El vine să le dea. În inima unei asemenea persoane nu este loc pentru Isus. Aceia care sunt bogați și cinstiți în ochii lor nu cer în credință și nici nu primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei au impresia să sunt plini și, de aceea, pleacă goi. Aceia care își dau seama că nu se pot mântui cu nici un chip prin ei înșiși, sau că nu sunt în stare să facă nici un lucru bun prin ei înșiși, sunt cei ce prețuiesc ajutorul pe care poate să-l dea Hristos. Ei sunt cei săraci în duh, pe care Hristos îi numește fericiți.
Pe cel pe care îl iartă, Hristos îl face mai întâi să se pocăiască și Duhul Sfânt este Cel care-l convinge de păcat. Aceia ale căror inimi au fost mișcate de Duhul convingător al lui Dumnezeu văd că nu este nimic bun în ei. Ei văd că tot ce au făcut este amestecat cu iubire de sine și păcat. Ca și bietul vameș, ei stau de o parte, neîndrăznind să-și ridice ochii spre ceruri, și strigă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18, 13.) Și sunt binecuvântați. Există iertare pentru păcătos, pentru că Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29.) Făgăduința lui Dumnezeu este: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” „Vă voi da o inimă nouă. Voi pune Duhul Meu în voi.” (Isaia 1, 18; Ezechiel 36, 26-27.)
Despre cei săraci în duh, Isus zice: „A lor este Împărăția cerurilor”. Împărăția aceasta nu este, așa cum sperau ascultătorii lui Hristos, o stăpânire trecătoare și pământească. Hristos le deschidea oamenilor Împărăția spirituală a iubirii Sale, a harului Său, a dreptății Sale. Semnul domniei lui Mesia se distinge prin asemănarea cu Fiul omului. Supușii Săi sunt săraci în duh, blânzi, prigoniți pentru dreptate. Împărăția cerurilor este a lor. Deși abia în fașă, se începe în ei o lucrare care îi va face să aibă parte „de moștenirea sfinților în lumină.” (Coloseni 1, 12.)
Toți aceia care au un simțământ al marii lor sărăcii sufletești, care simt că nu au nimic bun în ei înșiși, pot afla neprihănire și tărie, privind la Isus. El zice: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați.” (Matei 11, 28.) El vă invită să schimbați sărăcia voastră cu bogățiile harului Său. Noi nu suntem vrednici de iubirea lui Dumnezeu, dar Hristos, siguranța noastră, este vrednic, este cu totul în stare să-i mântuiască pe toți aceia care vin la El. Oricare ar fi fost starea din trecut, oricât de descurajatoare ar fi situațiile tale, dacă vei veni la Isus așa cum ești, slab, fără speranță și descurajat, milostivul nostru Mântuitor te va întâmpina încă de departe, te va cuprinde în brațele Sale iubitoare și te va îmbrăca cu mantia neprihănirii Lui. El ne prezintă tatălui îmbrăcați în veșmântul alb al propriului Său caracter și mijlocește înaintea lui Dumnezeu în favoarea noastră, zicând: „Eu am luat locul păcătosului. Nu privi la acest fiu încăpățânat, ci privește la Mine”. Dacă Satana încearcă să vorbească tare împotriva sufletelor noastre, acuzându-ne de păcat și pretinzându-ne ca pradă a sa, sângele lui Hristos mijlocește cu o și mai mare putere.
„Numai în Domnul locuiește dreptatea și puterea.... În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel.” (Isaia 45, 24-25.)
„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” -- Matei 5, 4.
Plângerea despre care e vorba aici este sincera întristare a inimii din cauza păcatului. Isus zicea: „Și, după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” (Ioan 12, 32.) Și când cineva este atras să-L privească pe Isus, înălțat pe cruce, atunci vede păcătoșenia firii omenești. El vede că păcatul a fost cel care L-a biciuit și L-a răstignit pe Domnul slavei. Vede că, în timp ce a fost iubit cu o iubire de negrăit, viața sa a fost o continuă priveliște de nerecunoștință și răzvrătire. El a părăsit pe cel mai bun Prieten al său și a abuzat de cel mai prețios dar al cerului. L-a răstignit din nou, pentru sine pe Fiul lui Dumnezeu și a străpuns din nou inima aceea însângerată și lovită. Este despărțit de Dumnezeu printr-un abis de păcat, larg, întunecos și adânc; și plânge cu inima zdrobită.
Cel ce plânge așa „va fi mângâiat”. Dumnezeu ne descoperă vinovăția, ca să putem alerga la Hristos și, prin El, să fim eliberați din robia păcatului, să ne bucurăm de slobozenia fiilor lui Dumnezeu. În sinceră pocăință, putem să venim la piciorul crucii și să depunem poverile noastre.
Cuvintele Mântuitorului au o solie de mângâiere pentru aceia care trec prin dureri și lipsuri. Întristările noastre nu ies din pământ. Dumnezeu „nu necăjește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe fiii oamenilor.” (Plângerile lui Ieremia 3, 33.) Când El lasă să vină încercări și greutăți, face aceasta „pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfințeniei Lui”. (Evrei 12, 10.) Dacă este primită în credință, încercarea care pare așa de amară și greu de suportat se va dovedi o binecuvântare. Lovitura nemiloasă, care veștejește bucuriile de pe pământ, va fi mijlocul de a ne întoarce privirile spre ceruri. Cât de mulți sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Isus, dacă întristarea nu i-ar fi făcut să caute mângâiere în El!
Încercările vieții sunt uneltele prin care Dumnezeu îndepărtează necurățiile și asperitățile din caracterul nostru. Tăierea, nivelarea și cizelarea, arderea și lustruirea lor, sunt o lucrare dureroasă. E greu să fii șlefuit pe tocilă. Dar piatra iese astfel pregătită pentru a-și lua locul în templul ceresc. Maestrul nu lucrează cu atâta atenție și grijă la un material fără valoare. Numai pietrele Sale prețioase sunt lustruite ca pentru un palat.
Domnul va lucra pentru toți aceia care își pun încrederea în El. Vor fi învățate lecții prețioase. Vor fi făcute experiențe prețioase.
Tatăl nostru ceresc nu-i uită niciodată pe aceia care sunt loviți de întristare. Când „David a suit dealul măslinilor plângând și cu capul acoperit, și mergea cu picioarele goale” (2 Samuel 15, 30), Domnul a privit îndurător asupra lui. David era îmbrăcat în sac și avea mustrări de conștiință. De fapt, semnele exterioare ale umilinței lui mărturiseau despre căința sa. Cu vocea inimii zdrobite și cu lacrimi, el Îi prezenta cazul său lui Dumnezeu și, de aceea, Domnul nu l-a părăsit pe servul Său. Niciodată n-a fost David mai scump inimii Iubirii infinite ca atunci când, biciuit de conștiință, fugea să-și scape viața de dușmanii săi, care fuseseră ațâțați la răzvrătire de propriul său fiu. Domnul zice: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te”. (Apocalipsa 3, 19.) Hristos ridică inima zdrobită și înalță sufletul întristat, până când devine locuința Sa.
Dar când vine asupra noastră strâmtoarea, câți dintre noi nu facem ca Iacov! Noi credem că este mâna unui vrăjmaș și ne luptăm orbește în întuneric, până ce puterile ne părăsesc și nu găsim nici o mângâiere sau liberare. Atingerea divină de la revărsatul zorilor i L-a descoperit lui Iacov pe Acela cu care se luptase, Îngerul legământului; plângând și fiind neputincios, el a căzut pe pieptul Iubirii infinite, ca să primească binecuvântarea după care dorea atât de mult sufletul său. Și noi, la rândul nostru, trebuie să învățăm că încercările sunt spre bine, să învățăm să nu disprețuim pedeapsa Domnului și nici să nu slăbim când suntem mustrați de El.
„Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu!... El face rana și tot El o leagă; El rănește și mâna Lui tămăduiește. De șase ori te va izbăvi de necaz și de șapte ori nu te va atinge răul.” (Iov 5, 17-19.) Isus vine să vindece pe oricine e lovit. Viața de lipsă, chin și suferință, poate fi luminată prin prețioasele descoperiri ale prezenței Sale.
Dumnezeu nu dorește ca noi să rămânem apăsați sub povara durerii mute, cu inima rănită și zdrobită. El vrea ca noi să ne uităm în sus și să privim scumpa Sa față plină de iubire. Mântuitorul iubit stă alături de mulți oameni ai căror ochi sunt așa de orbiți de lacrimi, încât nu-L pot distinge. El dorește să ne ia de mână, să privim spre El în simplă încredere, dându-I voie să ne conducă. Inima Sa este deschisă pentru necazurile, întristările și încercările noastre. El ne-a iubit cu o iubire veșnică și ne-a înconjurat cu îndurare. Noi putem să ne punem încrederea în El și să medităm la bunătatea Lui toată ziua. El ne va ridica sufletul mai presus de întristările și frământările zilei, în Împărăția păcii.
Gândiți-vă la aceasta, copii ai suferinței și întristării, și bucurați-vă în nădejde. „Ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră.” (1 Ioan 5, 4.)
Fericiți sunt și aceia care, împreună cu Isus, plâng durerile lumii și sunt adânc mâhniți din cauza păcatelor ei. Într-un astfel de plâns, nu este amestecat nici un gând egoist. Isus era omul durerilor, îndurând un chin sufletesc așa de mare, încât nici o limbă omenească nu l-ar putea descrie. Spiritul Său era sfâșiat și zdrobit de nelegiuirile oamenilor. El muncea din răsputeri, ca să ușureze lipsurile și suferințele omenirii, și inima Sa era adânc întristată când vedea că mulți refuză să vină la El, ca să aibă viața. Toți urmașii lui Hristos se vor împărtăși de această experiență. Împărtășindu-se de iubirea Sa, ei vor intra în lucrarea Lui pentru mântuirea celor pierduți. Ei iau parte la suferințele lui Hristos și vor lua parte și la slava care se va descoperi. Fiind una cu El în lucrarea Sa și bând împreună cu El din cupa durerilor, ei sunt părtași și la bucuria Sa.
Prin suferință a căpătat Isus lucrarea de mângâiere. În toate durerile omenirii, El era Cel care suferea. Și „prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.” (Isaia 63, 9; Evrei 2, 18.) Fiecare suflet care a intrat în această lucrare are privilegiul de a se împărtăși de suferințele Sale. „Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos, avem parte și de mângâiere.” (2 Corinteni 1, 5.) Domnul are o milă deosebită pentru cel ce plânge și puterea de a topi inimi, de a câștiga suflete. Iubirea Sa deschide o cale către sufletul rănit și zdrobit și devine un balsam vindecător pentru cei întristați. „Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri ... să ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz.” (2 Corinteni 1, 3-4.)
„Ferice de cei blânzi.” -- Matei 5, 5.
În fericiri descoperim o cale crescândă de experiență creștină. Aceia care au simțit nevoia de Hristos, aceia care au plâns din cauza păcatului și au stat împreună cu Hristos în școala durerii, vor învăța blândețea de la Divinul Învățător.
Răbdarea și omenia, în caz de nedreptate, nu erau însușiri prețuite de păgâni sau de iudei. Declarația făcută de Moise sub inspirația Duhului Sfânt, că el era cel mai blând om de pe pământ, n-a fost socotită, ca fiind o laudă, de către cei din vremea sa, ci mai degrabă a stârnit milă sau dispreț. Dar Isus pune blândețea printre cele dintâi însușiri pentru Împărăția Sa. Chiar în viața și caracterul Său se descoperă frumusețea dumnezeiască a acestei virtuți.
Isus, strălucirea slavei Tatălui, „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor.” (Filipeni 2, 6-7.) El a consimțit să treacă prin toate experiențele umilitoare ale vieții, umblând printre fiii oamenilor nu ca un împărat, ca să ceară omagiu, ci ca Unul a cărui misiune era de a sluji altora. Nu era în purtarea Sa nici o pată de bigotism, nici o asprime. Răscumpărătorul lumii avea o natură mai presus decât îngerească; totuși blândețea și umilința care îi atrăgeau pe toți la El, erau strâns legate de maiestatea Sa dumnezeiască.
Isus Se golea pe Sine și, în tot ce făcea, eul nu se arăta. El supunea totul voinței Tatălui Său. Când misiunea Sa pe pământ era aproape de încheiere, El putea să zică: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” (Ioan 17, 4.) Și tot El ne dă îndemnul: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima.” „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.” (Matei 11, 29; 16, 24), eul să fie detronat și să nu mai aibă domnia în suflet.
Acela care privește la Hristos în tăgăduirea Sa de Sine, în smerenia inimii Sale, va fi constrâns să zică, așa cum zicea și Daniel când L-a văzut pe Acela care era asemenea Fiului omului: „Frumusețea puterii mele se schimbă în sluțenie.” (Daniel 10, 8.) Independența și dominația sinelui, cu care ne preamărim de multe ori, sunt văzute în adevărata lor ticăloșie, ca fiind semnele robiei lui Satana. Firea omenească se luptă totdeauna pentru întâietate, este totdeauna gata de ceartă, dar acela care Îl află pe Isus este golit de eu, de mândrie, de iubire, de întâietate și în sufletul lui este pace. Eul este pus în slujba Duhului Sfânt. Atunci nu mai ardem de dorința de a avea locul cel mai de frunte. Nu mai avem ambiția de a da buzna și a izbi cu coatele spre a atrage atenția, ci simțim că locul nostru cel mai înalt este la picioarele Mântuitorului. Privim la Isus, așteptând ca mâna Sa să ne conducă și glasul Său să ne călăuzească. Apostolul Pavel a simțit aceasta și a zis: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 2, 20.)
Când Îl primim pe Hristos ca pe un oaspete în suflet, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va păzi inimile și mințile noastre prin Hristos Isus. Viața Mântuitorului pe pământ, deși trăită în mijlocul luptei, a fost o viață de pace. În timp ce vrăjmașii furioși Îl urmăreau continuu, El zicea: „Cel ce M-a trimis este cu Mine, Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8, 29.) Nici o furtună de mânie omenească sau satanică nu era în stare să tulbure liniștea acelei desăvârșite comuniuni cu Dumnezeu. Și El ne spune: „Vă las pacea Mea”, „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Ioan 14, 27. Matei 11, 29.) Purtați împreună cu Mine jugul servirii pentru slava lui Dumnezeu și pentru ridicarea omenirii și veți vedea că jugul e ușor și povara este ușoară.
Iubirea de noi ne distruge pacea. Câtă vreme mai trăiește eul, suntem gata să-l ferim de mortificare sau insultă; dar, dacă a murit, iar viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, atunci nu ne va mai durea, dacă nu vom fi băgați în seamă sau vom fi disprețuiți. Atunci vom fi surzi față de reproșuri și orbi față de dispreț și insultă. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13, 4-8.)
Fericirea izvorâtă din bucuriile pământești este tot așa de schimbătoare ca și împrejurările care îi dau naștere; dar pacea lui Isus este o pace continuă și dăinuitoare. Ea nu depinde de nici una dintre împrejurările vieții, nici de mulțimea bogățiilor, nici de numărul prietenilor pământești. Hristos este izvorul de apă vie, și fericirea primită de la El nu va pieri niciodată. Blândețea Domnului Hristos manifestată în cămin îi va face fericiți pe cei ce-l locuiesc; ea nu provoacă ceartă, nu dă nici un răspuns aspru, ci liniștește firea aprinsă, răspândind o amabilitate care va fi simțită de toți cei care se găsesc în cercul lui încântător. Dacă este nutrită în inimă, ea face ca familiile de pe pământ să fie o parte a marii familii de sus.
E mult mai bine pentru noi să suferim sub o învinuire falsă, decât să ne împovărăm cu chinul răzbunării împotriva vrăjmașilor noștri. Duhul de ură și răzbunare a luat naștere în Satana și nu poate aduce decât rău aceluia care îl nutrește. Smerenia inimii, blândețea aceea, care este rodul rămânerii în Hristos, este adevărata taină a binecuvântării. „El slăvește pe cei blânzi, mântuindu-i.” (Psalmii 149, 4.)
Cei blânzi „vor moșteni pământul”. Prin dorința de înălțare de sine a intrat păcatul în lume și primii noștri părinți au pierdut stăpânirea asupra acestui pământ frumos, împărăția lor. Numai prin tăgăduirea de sine, Hristos răscumpără ce e pierdut. El spune că noi trebuie să biruim așa cum a biruit El. (Apocalipsa 3, 12.) Prin umilință și predare de sine, putem deveni moștenitori împreună cu El atunci când „cei blânzi vor moșteni pământul.” (Psalmii 37, 11.)
Pământul făgăduit celor blânzi nu va fi ca acesta, întunecat de umbra morții și a blestemului. „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului va fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.” (2 Petru 3, 13; Apocalipsa 22, 3.)
Nu mai este nici dezamăgire, nici întristare, nici păcat, nimeni care să zică: „Sunt bolnav”; nu mai sunt nici cortegii de înmormântare, nici plâns, nici moarte, nici despărțiri, nici inimi zdrobite; ci Isus va fi acolo, pacea va fi acolo. Acolo „nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei, îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.” (Isaia 49, 10.)
„Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați.” -- Matei 5, 6.
Neprihănirea este sfințenie, asemănare cu Dumnezeu, și „Dumnezeu este iubire”. (1 Ioan 4, 16.) Neprihănirea este conformarea față de Legea lui Dumnezeu, pentru că «toate poruncile Tale sunt drepte» (Psalmii 119, 172) și «dragoste nu face rău aproapelui: dragostea este deci împlinirea Legii». (Romani 13:10.) Neprihănirea înseamnă dragoste, iar dragostea este lumina și viața lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este întrupată în Hristos. Noi primim neprihănirea, primindu-L pe El.
Dreptatea sau neprihănirea nu se capătă nici prin lupte chinuitoare sau munci istovitoare, nici prin daruri sau sacrificii, ci ea este dată în dar oricărui suflet care flămânzește și însetează după ea. „Voi toți cei însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și cumpărați bucate ... fără bani și fără plată.” „Neprihănirea lor este de la Mine, zice Domnul”, și „Iată Numele pe care I-L vor da: «Domnul, neprihănirea noastră».” (Isaia 55, 1; 54, 17; Ieremia 23, 6.)
Nimeni de pe pământ nu poate să dea ceea ce va potoli foamea și setea sufletului. Dar Isus zice: „Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” „Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată, și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.” (Apocalipsa 3, 20; Ioan 6, 35.)
După cum avem nevoie de hrană, pentru susținerea puterii noastre corporale, tot așa avem nevoie de Hristos, pâinea din ceruri, pentru a ne susține viața spirituală și a ne da putere să facem faptele lui Dumnezeu. După cum corpul primește continuu mâncarea care susține viața și vigoarea, tot așa și sufletul trebuie să comunice continuu cu Hristos, supunându-se Lui și depinzând în totul de El.
După cum călătorul obosit caută izvorul în pustie și, când îl găsește, își potolește setea arzătoare, tot așa și creștinul, când însetează după apa curată a vieții, o va căpăta de la Hristos, care este izvorul de apă vie.
Când recunoaștem desăvârșirea caracterului Mântuitorului nostru, vom dori să fim cu totul schimbați și reînnoiți după chipul curăției Sale. Cu cât Îl cunoaștem mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai înalt va fi idealul nostru în ce privește caracterul și cu atât mai serioasă dorința noastră de a ne asemăna cu El. Când sufletul se prinde de Dumnezeu, un element divin se unește cu cel omenesc, și inima doritoare poate să zică: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la Dumnezeu îmi vine nădejdea.” (Psalmii 62, 5.)
Dacă ai un simțământ de lipsă în sufletul tău, dacă flămânzești și însetezi după neprihănire, aceasta este o dovadă că Hristos a lucrat asupra inimii tale, ca să poată fi căutat spre a face pentru tine, prin darul Duhului Sfânt, ceea ce tu singur nu ești în stare să faci. Nu trebuie să căutăm a ne potoli setea la niște pârâiașe, pentru că marele izvor este chiar deasupra noastră și din apele lui îmbelșugate putem să bem după voie, numai dacă ne ridicăm puțin mai sus pe calea credinței.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt izvoarele vieții. Dacă veți căuta aceste izvoare de apă vie, veți fi aduși, prin Duhul Sfânt, în comuniune cu Hristos. Adevăruri foarte cunoscute vor fi înfățișate într-o lumină nouă; texte din Scriptură vă vor izbi privirile cu un nou înțeles, ca un fulger de lumină; veți vedea legătura altor adevăruri ale lucrării de mântuire și atunci veți ști că Hristos vă conduce; un Învățător divin este alături de voi.
Isus zicea: „Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.” (Ioan 4, 14.) Când Duhul Sfânt vă descoperă adevărul, veți strânge drept comoară cele mai prețioase experiențe și veți avea dorința de a vorbi și altora despre lucrurile aducătoare de mângâiere, care v-au fost descoperite. Când veți veni în legătură cu ei, le veți împărtăși idei noi cu privire la caracterul sau lucrarea lui Hristos. Veți avea o nouă descoperire despre iubirea Sa milostivitoare, spre a o împărtăși și acelora care-L iubesc și care nu-L iubesc.
„Dați și vi se va da” (Luca 6, 38), deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este „o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban.” (Cântarea Cântărilor 4, 15.) Inima care a gustat o dată iubirea lui Hristos dorește fără încetare un torent și mai adânc și, dacă veți da, veți primi într-o măsură mai bogată și mai abundentă. Orice descoperire a lui Dumnezeu pentru suflet mărește puterea de a cunoaște și de a iubi. Strigătul neîntrerupt al inimii este: „Mai mult despre Tine” și totdeauna răspunsul Scripturii este: „Cu mult mai mult”. (Romani 5, 9-10.) Pentru că lui Dumnezeu Îi place să facă „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”. (Efeseni 3, 20.) Lui Isus, care S-a golit pe Sine pentru mântuirea omenirii pierdute, I S-a dat Duhul Sfânt fără măsură. Tot astfel el va fi dat oricărui urmaș al lui Hristos atunci când toată inima este predată pentru ca Isus să locuiască în ea. Însuși Domnul nostru a dat porunca: „Fiți plini de Duh” (Efeseni 5, 18) și această poruncă este și o făgăduință că ea va fi împlinită. Tatăl a avut buna plăcere ca în Hristos „să locuiască toată plinătatea” și „în El aveți totul deplin.” (Coloseni 1, 19; 2, 10.)
Dumnezeu a revărsat iubirea Sa fără măsură, ca și picăturile de ploaie care răcoresc pământul. El zice: „Să picure cerurile de sus și să ploaie norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea și să iasă totdeauna din el izbăvirea”. „Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă și nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi. Voi face să izvorască râuri pe dealuri și izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz și pământul uscat în șuvoaie de apă.” (Isaia 45, 8; 41, 17-18.)
„Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har.” (Ioan 1, 16.)
„Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” -- Matei 5, 7.
Inima omului este rece din fire, întunecată și lipsită de iubire. Ori de câte ori cineva dă pe față un spirit de milă și iertare, nu face aceasta de la sine, ci prin influența Duhului lui Dumnezeu, care planează asupra inimii sale. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi.” (1 Ioan 4, 19.)
Dumnezeu este izvorul oricărei îndurări. Numele Lui este „îndurător și milostiv”. (Exod 34, 6.) El nu Se poartă față de noi după cum merităm. Nici nu întreabă dacă suntem vrednici de iubirea Lui, ci revarsă asupra noastră bogățiile iubirii Sale, pentru ca să ne facă vrednici. El nu este răzbunător. Nu caută să pedepsească, ci să răscumpere. Însăși asprimea pe care El o manifestă prin providența Sa este manifestată pentru mântuirea celui abătut. El dorește din toată inima să ușureze vaiurile oamenilor și să pună balsamul Său pe rănile lor. Este adevărat că Dumnezeu „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34, 7), dar îi va îndepărta vinovăția.
Cei milostivi sunt „părtași de fire dumnezeiască” și prin ei se exprimă iubirea plină de compătimire a lui Dumnezeu. Toți aceia ale căror inimi sunt unite cu inima Iubirii Nemărginite vor căuta să îndrepte și nu să osândească. Hristos, locuind în suflet, este un izvor care nu seacă niciodată. Oriunde locuiește El, va fi belșug de binefacere.
La strigătul celor rătăciți, la strigătul victimelor naufragiate din cauza lipsei și păcatului, creștinul nu întreabă: Merită ei oare? ci: Cum pot să le vin în ajutor? În cei mai înrăiți, în cei mai decăzuți, el vede suflete pentru care Hristos a murit, ca să le mântuiască și pentru care Isus le-a încredințat copiilor Săi slujba împăcării.
Milostivi sunt aceia care dau dovadă de împreună simțire cu cei sărmani, suferinzi și apăsați. Iov spune: „Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptate și-i slujeam de îmbrăcăminte; neprihănirea îmi era manta și turban. Orbului îi eram ochi și șchiopului picior. Celor nenorociți le eram tată și cercetam pricina celui necunoscut.” (Iov 29, 12-16.)
Există mulți oameni pentru care viața este o luptă plină de chin. Aceștia își dau seama de lipsurile lor și sunt nenorociți și neîncrezători; ei își închipuie că n-au nici un motiv să fie recunoscători. Cuvinte amabile, priviri pline de iubire, cuvinte de prețuire ar fi pentru mulți dintre acești luptători singuratici ca un pahar de apă rece pentru un suflet însetat. Un cuvânt de simpatie, o faptă de amabilitate ar ridica poverile care apasă greu pe umerii istoviți. Și fiecare cuvânt sau faptă de amabilitate dezinteresată este o expresie a iubirii lui Hristos pentru omenirea pierdută.
Cel milostiv „va căpăta îndurare”, „sufletul binefăcător va fi săturat și cel ce udă pe alții va fi udat și el”. (Proverbe 11, 25.) Omul milos are parte de pace dulce, iar cel ce slujește cu dezinteres binele altora, va avea o mulțumire binecuvântată în viață. Duhul Sfânt, care rămâne în suflet și este învederat în viață, va îndulci inimile aspre și va da naștere la simpatie și duioșie. Veți secera ceea ce ați semănat. „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac.... Domnul îl păzește și-l ține în viață. El este fericit pe pământ și nu-l lași la bunul plac al vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijine când este pe patul de suferință; îi ușurează durerile în toate bolile lui.” (Psalmii 41, 1-3.)
Cel ce își predă viața lui Dumnezeu, în servire pentru copiii Săi, este legat de Acela care are toate resursele universului, la porunca Sa. Viața sa este legată de viața lui Dumnezeu prin lanțul de aur al făgăduințelor neschimbătoare. Domnul nu-l va lăsa în ceasul suferinței și al strâmtorării. „Și Dumnezeul meu are să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4, 19.) Și, în ceasul strâmtorării finale, cel milostiv va afla scăparea în harul Mântuitorului plin de îndurare și va fi primit în locașurile veșnice.
„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” -- Matei 5, 8.
Iudeii erau așa de grijulii în ce privește curăția ceremonială, încât orânduirile lor erau extrem de împovărătoare. Mintea lor era ocupată cu reguli și restricții și, de teama de a nu se mânji pe dinafară, nu observau murdăria pe care egoismul și răutatea le-o lăsau în suflet.
Isus nu pomenește despre această curăție ceremonială ca fiind una dintre condițiile de a intra în Împărăția Sa, ci scoate în evidență nevoia de curăție a inimii. Înțelepciunea care vine de sus este „mai întâi curată”. (Iacov 3, 17.) În cetatea lui Dumnezeu, nu va intra nimic care este mânjit. Toți aceia care vor locui acolo trebuie să ajungă să aibă aici o inimă curată. În acela care învață de la Domnul Isus se va arăta un dezgust crescând pentru o purtare neîngrijită, pentru cuvinte necuviincioase și pentru cugete murdare. Când Hristos locuiește în inimă, va fi curăție și noblețe atât în cugete, cât și în fapte.
Însă cuvintele lui Isus, „Ferice de cei cu inima curată”, au un înțeles mai adânc, referindu-se nu numai la curăție în sensul în care o înțelege lumea, adică de a fi neatins de senzualitate sau poftă, ci și la faptul că trebuie să aibă un suflet curat; să fie neatins de mândrie și egoism; umil, dezinteresat și la fel ca un copil.
Numai cei care se aseamănă se pot prețui unii pe alții. Dacă nu primiți în însăși viața voastră principiul iubirii pline de sacrificiu de sine, care este principiul caracterului Său, nu Îl puteți cunoaște pe Dumnezeu. Inima care este amăgită de Satana Îl socotește pe Dumnezeu o ființă tiranică, neînduplecată; însușirile egoiste ale firii omenești, chiar ale lui Satana, sunt atribuite Creatorului plin de iubire. „Ți-ai închipuit”, zice El, „că Eu sunt ca tine.” (Psalmii 50, 21.) Purtarea Sa cu oamenii este răstălmăcită ca fiind expresia unei naturi arbitrare, răzbunătoare. Tot așa și Biblia, tezaurul bogățiilor harului Său. Slava adevărurilor ei, care sunt tot așa de înalte ca și cerul și cuprind veșnicia, nu este înțeleasă. Pentru cea mai mare parte a omenirii, Hristos Însuși este „ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat” și nu văd în El „nici o frumusețe” care „să atragă privirile” (Isaia 53, 2.) Când Isus era printre oameni, ca descoperire a lui Dumnezeu în fire omenească, fariseii și cărturarii I-au spus în față: „Ești Samaritean și că ai drac.” (Ioan 8, 48.) Până și ucenicii erau așa de orbiți de egoismul inimilor lor, încât nu puteau să-L înțeleagă pe Acela care venise să le arate iubirea Tatălui. Acesta este motivul pentru care Isus umbla în singurătate, neînțeles de oameni. Numai în ceruri era El înțeles pe deplin.
Când va veni Hristos în slava Sa, nelegiuiții nu vor putea să-L privească. Lumina prezenței Sale, care este viață pentru cei care Îl iubesc, este moarte pentru cei nelegiuiți. Așteptarea venirii Sale este pentru ei „o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc”. (Evrei 10, 27.) Când se va arăta El, ei se vor ruga să fie ascunși de la fața Aceluia care a venit să-i răscumpere.
Dar pentru inimile care au ajuns să fie curățite prin prezența Duhului Sfânt, lucrurile stau cu totul altfel. Aceștia pot să-L cunoască pe Dumnezeu. Moise a fost ascuns în crăpătura stâncii când i s-a descoperit slava lui Dumnezeu; tot așa, numai când suntem ascunși în Hristos putem să vedem iubirea lui Dumnezeu.
„Cine iubește curăția inimii și are bunăvoința pe buze este prieten cu împăratul.” (Proverbe 22, 11.) Prin credință, noi Îl vedem aici și acum. În experiența vieții noastre de toate zilele, putem să vedem bunătatea și milostivirea Sa în manifestarea purtării Sale de grijă. Îl recunoaștem în caracterul Fiului Său. Spiritul Sfânt ia adevărul cu privire la Dumnezeu și la Acela pe care L-a trimis El și îl dezvăluie priceperii și inimii. Cei curați cu inima Îl văd pe Dumnezeu într-o nouă și duioasă legătură, ca Răscumpărător al lor; și, când văd curăția și frumusețea caracterului Său, doresc să reflecte chipul Său. Ei Îl văd ca Tată, care dorește din toată inima să cuprindă în brațele Sale un fiu care se întoarce, și inima lor este plină de o bucurie negrăită și de slavă.
Cei curați cu inima Îl văd pe Dumnezeu în lucrările mâinilor Sale, în lucrurile frumoase care se află în universul acesta. În Cuvântul Său, ei citesc în rânduri clare descoperirea îndurării Sale, bunătatea Sa și harul Său. Adevărurile care sunt ascunse de cei înțelepți și pricepuți sunt descoperite copiilor. Frumusețea și valoarea adevărurilor, care sunt ascunse de cei înțelepți în felul lumii, sunt desfășurate fără încetare înaintea acelora care au o dorință încrezătoare, copilărească, de a cunoaște și de a face voia lui Dumnezeu. Noi înțelegem adevărul atunci când noi înșine ajungem părtași de fire dumnezeiască.
Cei curați cu inima trăiesc ca și cum s-ar afla chiar în prezența lui Dumnezeu, în timpul, pe care El li-l îngăduie în lumea aceasta și Îl vor vedea față în față în viața viitoare, nemuritoare, așa cum Îl vedea și Adam când umbla și vorbea cu Dumnezeu în Eden. „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea față în față.” (1 Corinteni 13, 12.)
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.” -- Matei 5, 9.
Hristos este „Prințul păcii” (Isaia 9, 6), iar misiunea Lui este de a restabili pacea pe pământ și în ceruri, pacea pe care păcatul a nimicit-o. „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5, 1.) Oricine consimte să renunțe la păcat și își deschide inima în fața iubirii lui Hristos, se face părtaș al acestei păci cerești.
Nici nu există o altă pace în afară de aceasta. Harul lui Hristos primit în inimă supune vrăjmășia; el potolește lupta și umple sufletul cu iubire. Acela care este în pace cu Dumnezeu și cu semenii Săi nu poate să fie nenorocit. Invidia nu se va afla în inima sa; bănuielile rele nu-și vor găsi loc acolo; ura nu poate să existe. Inima care este în armonie cu Dumnezeu este părtașă la pacea cerească și va împrăștia influența ei binecuvântată în jur. Spiritul păcii se va odihni ca și roua pe inimile obosite și tulburate de luptă lumească.
Urmașii lui Hristos sunt trimiși în lume cu solia păcii. Acela care, prin influența liniștită și neștiută a unei vieți sfinte, va descoperi iubirea lui Hristos, acela care, prin cuvânt și faptă, îl va conduce pe altul să renunțe la păcat și să-și predea inima lui Dumnezeu este un făcător de pace, un împăciuitor.
„Ferice de cei împăciuitori, pentru că ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.” Spiritul păcii este dovada legăturii lor cu cerul. Atmosfera plăcută a lui Hristos îi înconjoară. Parfumul vieții, al frumuseții caracterului, descoperă lumii faptul că ei sunt copii ai lui Dumnezeu. Văzându-i, oamenii recunosc că ei au fost cu Isus. „Oricine iubește este născut din Dumnezeu.” „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”, dar „toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (1 Ioan 4, 7; Romani 8, 9-14.)
„Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor.” (Mica 5, 7.)
„Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor.” -- Matei 5, 10.
Isus nu prezintă urmașilor Săi speranța de a ajunge la slavă și bogății pământești și de a avea parte de o viață ferită de încercări, ci El le prezintă privilegiul de a umbla împreună cu Învățătorul lor pe calea tăgăduirii de sine și a ocării, din pricină că lumea nu-i cunoaște.
El, care a venit să răscumpere omenirea pierdută, a fost primit cu împotrivire de către forțele unite ale vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai omului. Uniți într-o confederație fără milă, oamenii răi și îngerii răi s-au ridicat împotriva Prințului păcii. Cu toate că fiecare cuvânt și faptă a Sa respira numai milă dumnezeiască, faptul că nu se potrivea cu lumea dădea naștere la cea mai dârză împotrivire. Din cauză că nu voia să dea nici o îngăduință pasiunilor rele ale firii noastre, El a trezit cea mai aprigă împotrivire și vrăjmășie. Tot așa se întâmplă cu toți cei care trăiesc cu evlavie în Hristos Isus. Între neprihănire și păcat, iubire și minciună, este o luptă ce nu poate fi oprită. Când cineva prezintă iubirea lui Hristos și frumusețea sfințeniei, îi dă la iveală pe supușii împărăției lui Satana, iar prințul răutății se simte provocat să se împotrivească. Prigoana și ocara îi așteaptă pe toți aceia care sunt pătrunși de spiritul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă tot timpul; dar principiul, spiritul care stă la temelia ei, este același care i-a ucis întotdeauna pe cei aleși ai Domnului, încă din zilele lui Abel.
Când oamenii caută să fie în armonie cu Dumnezeu, vor vedea că rușinea crucii n-a încetat. Domniile, puterile și spiritele rele din locurile cerești se ridică la luptă împotriva tuturor acelora care dau ascultare legii cerului. De aceea, departe de a le produce mâhnire, prigoana trebuie să aducă bucurie ucenicilor lui Hristos, pentru că aceasta este o dovadă că ei merg pe urmele Maestrului lor.
Este adevărat că Domnul n-a făgăduit poporului Său scutire de încercări și greutăți, dar El a făgăduit ceva ce e cu mult mai de preț. El a zis: „Și puterea ta să țină cât zilele tale”. „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.” (Deuteronom 33, 25; 2 Corinteni 12, 9.) Dacă sunteți chemați să treceți prin cuptorul de foc din pricina Numelui Său, Isus va fi alături de voi, așa cum a fost și cu cei trei credincioși din Babilon. Aceia care Îl iubesc pe Răscumpărătorul lor se vor bucura de fiecare ocazie de a lua parte împreună cu El la umilire și ocară. Iubirea pe care o au față de Domnul lor face ca suferința pentru Numele Lui să fie dulce.
În toate veacurile, Satana i-a prigonit pe cei ai lui Dumnezeu. El i-a chinuit și i-a dus la moarte, dar în moarte ei au ajuns biruitori. Prin credința lor statornică, ei au descoperit pe Cineva mult mai puternic decât Satana. Satana putea să chinuiască și să ucidă trupul, dar nu se putea atinge de viața care era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. El putea să-i arunce în închisori, dar nu putea să încătușeze spiritul. Ei puteau să privească dincolo de ceață și să vadă slava, zicând: „Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.” „Căci întristările noastre ușoare de-o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” (Romani 8, 18: 2 Corinteni 4, 17.)
Prin încercări și persecuție, slava -- caracterul -- lui Dumnezeu este descoperită în cei aleși ai Săi. Biserica lui Dumnezeu, urâtă și persecutată de lume, este educată și disciplinată în școala lui Hristos. Pe pământ, ei umblă pe calea cea strâmtă și sunt curățiți în cuptorul suferinței. Ei Îl urmează pe Hristos prin lupte dârze, dau dovadă de tăgăduire de sine și suferă amarnice dezamăgiri, dar experiența lor chinuitoare îi învață că vina și nenorocirile sunt aduse de păcat și privesc la el cu groază. Fiind părtași la suferințele lui Hristos, ei sunt sortiți să fie și părtași ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut triumful poporului lui Dumnezeu. El zice: „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei”. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor”. „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui.” (Apocalipsa 15, 2-3; 7, 14-15.)
„Ferice va fi de voi când oamenii vă vor ocărî.” -- Matei 5, 11.
Încă de la căderea sa, Satana a lucrat prin mijloace de amăgire. După cum L-a prezentat în chip fals pe Dumnezeu, tot așa, prin agenții săi, îi înfățișează fals pe copiii lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, cad asupra Mea”. (Psalmii 69, 9.) În același fel, ele cad asupra ucenicilor Săi.
N-a existat niciodată un om care să fi umblat printre oameni și să fi fost ocărât cu mai mare cruzime ca Fiul omului. El a fost luat în râs și batjocorit din cauza ascultării Sale neclintite de principiile sfintei Legi a lui Dumnezeu. Ei L-au urât fără temei. Cu toate acestea, El a stat liniștit în fața vrăjmașilor Săi, declarând că ocara este o parte din moștenirea creștinului, sfătuindu-i pe urmașii Săi cum să țină piept săgeților răutății și îndemnându-i să nu slăbească atunci când sunt prigoniți.
Chiar dacă batjocura ar putea ponegri bunul nume, ea nu poate să păteze caracterul. Acesta este în mâna lui Dumnezeu. Atâta timp cât nu consimțim să păcătuim, nici o putere -- nici omenească, nici diavolească -- nu este în stare să aducă o pată asupra sufletului. Un om a cărui inimă își pune încrederea în Dumnezeu rămâne același în ceasul celor mai dureroase încercări și celor mai descurajatoare împrejurări, ca și atunci când toate îi merg bine, când lumina și bunăvoința lui Dumnezeu par a fi asupra lui. Cuvintele sale, motivele sale, faptele sale pot fi răstălmăcite și falsificate, dar el nu ia seama la lucrul acesta, pentru că are altceva mai bun de făcut. Ca și Moise, el rabdă „ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11, 27), privind nu „la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd.” (2 Corinteni 4, 18.)
Hristos cunoaște de aproape tot ceea ce este rău înțeles și răstălmăcit de oameni. Copiii Săi pot să-și îngăduie să aștepte cu răbdare și încredere liniștită, oricât de defăimați sau de disprețuiți ar fi, pentru că nu este nimic ascuns, care să nu fie descoperit, iar aceia care-L onorează pe Dumnezeu vor fi onorați de El înaintea oamenilor și a îngerilor.
„Ferice va fi de voi când oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni”, zicea Isus. „Bucurați-vă și veseliți-vă.” Apoi, El a îndreptat atenția ascultătorilor Săi către profeții care au vorbit în Numele Domnului, „ca pildă de suferință și răbdare”. (Iacov 5, 10.) Abel, cel dintâi creștin dintre fiii lui Adam, a murit ca martir. Enoh a umblat cu Dumnezeu și lumea nu l-a cunoscut. Noe a fost luat în bătaie de joc, ca fanatic și alarmist. „Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare.” „Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiți.” (Evrei 11, 35-36.)
În toate timpurile, solii aleși ai lui Dumnezeu au fost batjocoriți și persecutați; totuși, prin suferința lor, cunoașterea de Dumnezeu a fost răspândită pretutindeni. Fiecare urmaș al lui Hristos trebuia să ia loc în linia de luptă și să ducă mai departe aceeași lucrare, știind că dușmanii ei nu pot să facă nimic împotriva adevărului. Dumnezeu vrea să spună prin aceasta că adevărul va ieși la iveală și va ajunge subiect de cercetare și discuție chiar prin ocara aruncată asupra lui. Mintea oamenilor trebuie să fie pusă în mișcare. Orice luptă, orice ocară, orice efort de a restrânge libertatea de conștiință constituie mijlocul lui Dumnezeu de a trezi spiritele, care altfel ar putea adormi.
Cât de adesea s-a văzut aceasta în viața solilor lui Dumnezeu! Când ștefan, nobil și iscusit în vorbire, a fost omorât cu pietre din porunca Sinedriului, n-a fost nici o pierdere pentru cauza Evangheliei. Lumina din ceruri, care strălucea pe fața sa, și mila dumnezeiască, dovedită în ultimele sale cuvinte de rugă, au fost ca o săgeată ascuțită a convingerii pentru Saul, fanaticul membru al Sinedriului, care stătea alături. Mai târziu, prigonitorul fariseu, a devenit un vas ales să poarte Numele lui Hristos înaintea Neamurilor, înaintea împăraților și înaintea fiilor lui Israel. La multă vreme după aceea, bătrânul Pavel a scris din închisoarea din Roma: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos din pizmă și din duh de ceartă ... nu cu gândul curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanțurile mele. Ce ne pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este propovăduit” (Filipeni 1, 15-18.) Prin întemnițarea lui Pavel, Evanghelia a fost vestită în lung și-n lat, și suflete au fost câștigate pentru Hristos chiar în palatul cezarilor. Prin eforturile Satanei de a o nimici, „sămânța care nu putrezește” a Cuvântului „care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1, 23) este semănată în inimile oamenilor; prin defăimarea și prigonirea copiilor Săi, Numele lui Hristos este mărit și suflete sunt mântuite.
„Mare este răsplata în ceruri” a acelora care sunt martori pentru Hristos, prin prigoane și ocări. În timp ce oamenii caută bunurile pământești, Isus le îndreaptă atenția spre răsplata cerească. Dar El nu pune toată răsplata aceasta asupra vieții viitoare; ea începe aici. Domnul I S-a arătat lui Avraam în vremea de demult și i-a zis: „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare” (Geneza 15, 1.) Aceasta este răsplata tuturor acelora care Îl urmează pe Isus Hristos. Să ajungi în armonie cu Iehova Emanuel -- Acela „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”, „în El locuiește ... toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 3), să-L cunoști, să-L ai în inima ta, atunci când ea se deschide tot mai mult, ca să primească însușirile Sale, să cunoască iubirea și puterea Sa, să aibă bogățiile de nepătruns ale lui Hristos, să înțeleagă tot mai mult „care este lărgimea, adâncimea și înălțimea și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea dumnezeirii” (Efeseni 3, 18-19), -- „Aceasta este moștenirea robilor Domnului, așa este mântuirea care vine de la Mine, zice Domnul.” (Isaia 54, 17.)
Aceasta era bucuria care umplea inima lui Pavel și a lui Sila, când se rugau și Îi aduceau laudă lui Dumnezeu la miezul nopții, în închisoarea din Filipi. Hristos era alături de ei și lumina feței Sale făcea să se împrăștie întunericul, umplând locul cu slava curților cerești. Din Roma, Pavel scria, fără să se îngrijească de lanțurile sale, când vedea cum înaintează lucrarea Evangheliei: „Eu mă bucur de lucrul acesta și mă voi bucura.” (Filipeni 1, 18.) Însăși cuvintele lui Hristos de pe Munte răsună iarăși în solia lui Pavel către comunitatea din Filipi, în mijlocul persecuțiilor: „Bucurați-vă totdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filipeni 4, 4.)
„Voi sunteți sarea pământului.” -- Matei 5, 13.
Sarea este prețuită pentru însușirile ei de a conserva. Când Dumnezeu îi numește pe copiii Săi sare, El vrea să-i învețe că scopul pentru care a făcut din ei supuși ai harului Său este ca ei să ajungă mijloace pentru mântuirea altora. Scopul lui Dumnezeu, când a ales un popor în fața întregii lumi, a fost nu numai ca să-i poată adopta ca fii și fiice, ci pentru ca, prin ei, lumea să poată primi „harul care aduce mântuire.” (Tit 2, 11.) Când Domnul l-a ales pe Avraam, a făcut aceasta nu numai pentru ca el să fie un prieten ales al Său, ci ca să fie și un mijlocitor al privilegiilor deosebite, pe care Domnul dorea să le reverse asupra națiunilor. Isus, în acea ultimă rugăciune împreună cu ucenicii Săi, înainte de răstignirea Sa, zicea: „Și Eu Însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.” (Ioan 17, 19.) Tot așa și creștinii, care sunt curățiți prin adevăr, vor avea calitățile mântuitoare, care vor feri lumea de o totală decădere morală.
Sarea trebuie să fie amestecată cu substanța căreia i se adaugă; ea trebuie să pătrundă și să străbată, pentru ca să conserve. Tot așa, prin legături personale și tovărășie, se întâmplă ca oamenii să fie atinși de puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiți cu grămada, ci fiecare în parte. Influența personală este o putere. Noi trebuie să ne apropiem mai mult de aceia cărora vrem să le ajutăm.
Gustul sării reprezintă puterea de viață a creștinului, iubirea lui Isus în inimă, neprihănirea lui Hristos, care străbate viața. Iubirea lui Hristos este molipsitoare și impunătoare. Dacă locuiește în noi, ea se va revărsa și asupra altora. Noi ne vom apropia de ei, până ce inimile lor vor fi încălzite de interesul și iubirea noastră, lipsite de orice egoism. Credincioșii sinceri împrăștie în jurul lor energie plină de viață, care pătrunde și dă puteri morale sufletelor pentru care ei lucrează. Nu puterea omului, ci puterea Spiritului Sfânt e ceea ce săvârșește lucrarea transformatoare.
Isus a adăugat solemna avertizare: „Dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și călcată în picioare de oameni.” (Matei 5, 13.)
În timp ce asculta cuvintele lui Hristos, norodul putea să vadă sarea albă, lucind pe cărările unde fusese aruncată, din cauză că își pierduse puterea de a săra și, prin urmare, ajunsese nefolositoare. Ea înfățișa foarte bine starea fariseilor și efectul religiei lor asupra societății. Ea reprezintă viața fiecărui suflet de la care s-a depărtat puterea harului lui Dumnezeu și care a devenit rece și lipsit de Hristos. Oare cum ar fi mărturisirea sa? Unul ca acesta este privit de oameni și de îngeri ca fără gust și neplăcut. Unora ca aceștia Domnul Isus le spune: „O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Apocalipsa 3, 15-16.)
Fără o credință vie în Domnul Hristos, ca Mântuitor personal, este cu neputință să facem ca influența noastră să fie simțită într-o lume plină de îndoială. Noi nu putem să dăm altora ceea ce noi înșine nu avem. Numai în măsura devoțiunii și consacrării noastre față de Hristos putem să exercităm o influență pentru binecuvântarea și înălțarea omenirii. Dacă nu există nici un serviciu real, nici o iubire sinceră, nici o experiență trainică, în viață nu va exista nici o putere care să ajute, nici o legătură cu cerul, nici o plăcere pentru Hristos. Dacă Spiritul Sfânt nu ne poate folosi ca factori, prin care să vestească lumii adevărul așa cum este în Isus, noi suntem ca și sarea care și-a pierdut gustul și este cu totul fără valoare. Prin faptul că ne lipsește harul lui Hristos, noi spunem lumii că adevărul în care avem pretenția de a crede, n-are nici o putere sfințitoare și astfel, până acolo unde merge influența noastră, facem Cuvântul lui Dumnezeu fără nici o putere. „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.” (1 Corinteni 13, 1-3.)
Atunci când iubirea ne umple inima, ea se va revărsa asupra altora, nu din pricina avantajelor primite de la ei, ci pentru că iubirea este o putere lucrătoare. Iubirea schimbă caracterul, stăpânește pornirile, supune vrăjmășia și înnobilează sentimentele. Iubirea aceasta este tot așa de întinsă ca și universul și este în armonie cu aceea a îngerilor slujitori. Nutrită în inimă, ea îndulcește întreaga viață și revarsă binecuvântarea ei asupra tuturor celor din jur. Aceasta și numai aceasta poate să facă din noi sarea pământului.
„Voi sunteți lumina lumii.” Matei 5, 14.
Când Isus învăța norodul, făcea ca învățăturile Sale să fie pline de interes și atrăgea atenția ascultătorilor prin ilustrații obișnuite, luate din scenele naturii din jurul lor. Norodul se adunase încă de cu zori. Soarele maiestuos, urcând tot mai sus pe cerul albastru, alunga umbrele care se mai ascundeau prin văi și prin defileele înguste ale munților. Slava cerului oriental nu pălise încă. Lumina soarelui inunda pământul cu splendoarea ei, fața liniștită a lacului reflecta lumina de aur și oglindea norii trandafirii ai dimineții. Fiecare mugur, fiecare floare și mlădiță înfrunzită scânteiau sub picurii de rouă. Natura zâmbea sub binecuvântarea unei zile noi, iar păsărelele cântau prin frunziș. Mântuitorul a privit la ceata din fața Sa și apoi la soarele care răsărea și le-a zis ucenicilor: „Voi sunteți lumina lumii”. După cum soarele se avântă în misiunea sa de iubire, împrăștiind umbrele nopții și trezind lumea la viață, tot așa trebuie să se avânte și urmașii lui Hristos în misiunea lor, revărsând lumina cerului asupra acelora care sunt în întunericul rătăcirii și al păcatului.
În lumina strălucitoare a dimineții, orașele și satele de pe colinele din împrejurimi se vedeau clar, făcând ca scena să fie și mai atrăgătoare. Arătând spre ele, Isus a zis: „O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. Apoi a adăugat: „Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă.” O mare parte dintre cei care ascultau cuvintele lui Isus erau țărani și pescari, ale căror locuințe umile nu aveau decât o încăpere, în care o singură lumină, pusă în sfeșnic, lumina tuturor din casă. „Tot așa”, zicea Isus, „să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”
Nici o altă lumină n-a luminat vreodată și nici nu va lumina asupra omului căzut în păcat, afară de aceea care izvorăște de la Hristos. Isus, Mântuitorul, este singura lumină care poate să împrăștie întunericul unei lumi care zace în păcat. Despre Domnul Isus stă scris: „În El era viața și viața era lumina oamenilor”. (Ioan 1, 4.) Numai dacă primeau din viața Sa, ucenicii Săi puteau să devină purtători de lumină. Viața lui Hristos în suflet, și iubirea Sa descoperită în caracter vor face din ei lumina lumii.
Omenirea nu are în sine nici o lumină. Despărțiți de Hristos, noi suntem ca o făclie neaprinsă, ca luna, atunci când fața ei este întoarsă de la soare. Noi nu avem nici o singură rază de strălucire, pe care să o revărsăm în întunericul lumii. Dar când ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, când venim în atingere cu Hristos, tot sufletul se luminează de strălucirea feței Sale divine.
Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină în mijlocul oamenilor. Ei sunt lumina lumii. Isus le spune tuturor acelora care poartă Numele Său: Voi v-ați predat Mie și Eu v-am dat lumii ca reprezentanți ai Mei. După cum Tatăl M-a trimis pe Mine în lume, tot așa, zice El, „i-am trimis și Eu pe ei în lume”. (Ioan 17, 18.) După cum Hristos este calea prin care Se descoperă Tatăl, tot așa și noi trebuie să fim mijlocul prin care Se descoperă Hristos. Chiar dacă Mântuitorul nostru este marele Izvor de lumină, să nu uiți, creștin iubit, că El este descoperit prin unelte -- oameni. Binecuvântările lui Dumnezeu sunt revărsate prin unelte omenești. Hristos Însuși vine în lume ca Fiu al omului. Natura omenească, unită cu natura dumnezeiască, trebuie să vină în contact cu ce e omenesc. Biserica Domnului Hristos, fiecare ucenic al Mântuitorului, este mijlocul hotărât de cer pentru descoperirea lui Dumnezeu față de oameni. Îngeri ai măririi așteaptă să dea prin noi, sufletelor care sunt aproape să piară, lumina și puterea cerului. Oare omul se va da înapoi de la lucrarea care i-a fost încredințată? O, atunci lumea va fi jefuită în aceeași măsură de influența făgăduită a Duhului Sfânt!
Dar Isus nu-i îndeamnă pe ucenicii Săi: „Siliți-vă să faceți lumina voastră să lumineze”, ci El le zice: „Lăsați să lumineze”. Dacă Hristos locuiește în inimă, este cu neputință să ascundem lumina prezenței Sale. Dacă aceia care pretind a fi urmași ai lui Hristos nu sunt lumina lumii, aceasta se întâmplă din cauză că puterea dătătoare de viață i-a părăsit; dacă nu au de dat lumină, înseamnă că nu mai au legătură cu Izvorul de lumină.
În toate timpurile, „Duhul lui Hristos, care era în ei” (1 Petru 1, 11), a făcut din adevărații copii ai lui Dumnezeu lumina contemporanilor lor. Iosif a fost un purtător de lumină în Egipt. Prin curăția, bunătatea și iubirea sa de fiu, el Îl reprezintă pe Hristos în mijlocul unui neam de idolatri. În timp ce israeliții se aflau în călătoria lor din Egipt spre țara făgăduită, cei credincioși, dintre ei, erau o lumină pentru neamurile din jur.
Prin ei, Dumnezeu a fost descoperit lumii. De la Daniel și tovarășii lui din Babilon și de la Mardoheu din Persia, raze strălucitoare de lumină au luminat în întunericul de la curțile împărătești. În același chip, urmașii lui Hristos sunt puși ca purtători de lumină pe calea spre ceruri. Prin ei, îndurarea și bunătatea Tatălui sunt înfățișate unei lumi cufundate în întunericul unei greșite cunoașteri de Dumnezeu. Văzând faptele lor bune, și alții ajung să-L mărească pe Tatăl care este în ceruri, deoarece se vede clar că există un Dumnezeu care șade pe tronul universului, al Cărui caracter este vrednic de laudă și imitare. Iubirea divină, care strălucește în inimă, și armonia creștină, dată pe față în viață, sunt ca o întrezărire a cerului, acordată oamenilor din lumea aceasta, pentru ca ei să-și poată da seama de frumusețea lui.
În felul acesta, oamenii ajung să creadă, „dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi”. (1 Ioan 4, 16.) În felul acesta, inimile, care altădată erau păcătoase și stricate, sunt curățite și schimbate, ca să ne putem înfățișa „fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale”. (Iuda 24.)
Cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteți lumina lumii” arată că El le-a încredințat urmașilor Săi o misiune mondială. În zilele Domnului Hristos, egoismul, mândria și prejudecata înălțaseră un mare și puternic zid de despărțire între cei rânduiți să fie păzitorii descoperirilor sfinte și orice altă națiune de pe lume. Dar Mântuitorul venise să schimbe toate acestea. Cuvintele pe care norodul le auzea de pe buzele Sale nu semănau cu cele auzite mereu de la preoți sau rabini. Domnul dărâma zidul de despărțire, iubirea de sine, prejudecata separatistă de naționalitate și predica iubirea pentru toată familia omenească. El îi înalță pe oameni din cercul strâmt de egoism, desființează orice hotar teritorial și orice deosebire artificială de clasă socială. Nu face nici o deosebire între vecini și străini, între prieteni și dușmani. El ne învață să privim pe oricine se află în nevoie, ca fiind aproapele nostru, iar lumea, ca fiind câmpul nostru de lucru. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate locuri ale pământului, tot astfel bunul Dumnezeu urmărește ca lumina Evangheliei să ajungă la fiecare suflet de pe fața pământului. Dacă biserica lui Hristos ar fi împlinit planul Domnului nostru, atunci lumina s-ar fi revărsat asupra tuturor acelora care se află în întuneric și în ținutul umbrei morții. În loc să se adune laolaltă și să fugă de răspundere și de purtarea crucii, membrii bisericii ar trebui să se împrăștie în toate țările, lăsând ca lumina lui Hristos să lumineze prin ei, lucrând așa cum a lucrat și El pentru mântuirea sufletelor, și „Evanghelia Împărăției” ar fi dusă cu repeziciune în toată lumea.
Numai astfel poate fi adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu prin chemarea poporului Său, de la Avraam, pe câmpiile Mesopotamiei, și până la noi, cei de azi. El zice: „Te voi binecuvânta și vei fi o binecuvântare”. (Geneza 12, 2.) Cuvintele Domnului Hristos, vestite prin profetul evanghelist, repetate în Predica de pe Munte, sunt pentru noi, cei care trăim în această generație de pe urmă: „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine și slava Domnului răsare peste tine”. (Isaia 60, 1.) Dacă peste duhul vostru a răsărit slava Domnului, dacă ați privit frumusețea Sa, neîntrecută între zeci și mii, și pe Acela care este cu totul plăcut, dacă sufletul vostru a ajuns să oglindească în afară prezența Sa, atunci vouă vă este trimis acest cuvânt din partea Mântuitorului. Ați stat voi împreună cu Domnul pe Muntele schimbării la față? Jos, în câmpie, sunt suflete robite de Satana; ele așteaptă un avânt de credință și rugăciune, ca să le elibereze.
Noi nu trebuie să ne mulțumim numai contemplând slava Domnului Hristos, ci trebuie să și vorbim despre măreția Sa. Isaia nu numai că a privit slava Domnului Hristos, dar a și vorbit despre El. În timp ce David cugeta, focul ardea; apoi, inspirat, el Îl lăuda pe Dumnezeu cu gura. Pe măsură ce cugeta la iubirea cea minunată a lui Dumnezeu, el nu putea să facă altceva decât să vorbească despre ce a văzut și simțit. Cine poate să privească prin credință minunatul plan de mântuire, slava Fiului lui Dumnezeu, unul născut, și să nu vorbească despre ea? Cine poate contempla iubirea nepătrunsă, care a fost arătată pe crucea de pe Golgota prin moartea Domnului Hristos, pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viața veșnică. Cine poate să privească aceasta și să nu aibă cuvinte prin care să-I aducă slavă Mântuitorului?
„În locașul Lui, totul strigă, slavă!” (Psalmii 29, 9.) Plăcutul cântăreț al lui Israel Îl laudă cu harfa sa, zicând: „Voi spune strălucirea slăvită a măreției Tale și voi cânta minunile Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoșată și eu voi povesti mărimea Ta.” (Psalmii 145, 5-6.)
Crucea de pe Golgota trebuia să fie înălțată sus, deasupra oamenilor, preocupând cu totul mintea lor și concentrând gândurile lor. Atunci toate facultățile spirituale vor fi încărcate cu putere divină, direct de la Dumnezeu. Atunci va avea loc o lucrare sinceră pentru Maestrul. Lucrătorii vor trimite în lume raze de lumină, ca facle vii, care să lumineze pământul.
O, Domnul Hristos primește așa de bucuros pe orice om predat Lui! El aduce natura omenească în legătură cu cea divină, pentru ca să poată împărtăși lumii tainele iubirii întrupate. Vorbiți despre ea în convorbirile voastre, rugați-vă pentru ea, cântați despre ea, vestiți peste tot solia slavei Sale și mergeți înainte până la marginile pământului!
Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu recunoștință, ispitele biruite cu bărbăție, umilința, bunătatea, mila și dragostea, date pe față în chip natural, sunt luminile care strălucesc în caracter, în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care lumina vieții n-a luminat niciodată.