Cugetări de pe Muntele Fericirilor

„Am venit nu să stric, ci să împlinesc.” -- Matei 5, 17.

Domnul Hristos a fost Cel care a vestit Legea pe Muntele Sinai, în mijlocul tunetelor și văpăilor de foc. Slava lui Dumnezeu, asemenea unui foc mistuitor, se odihnea deasupra vârfului muntelui, și muntele se cutremura de prezența Domnului. Oștile lui Israel, zăcând cu fața la pământ, au ascultat înmărmurite cuvintele Legii. Ce contrast între scena aceasta și aceea de pe Muntele Fericirilor! Sub cerul de vară, fără nici un sunet care să tulbure liniștea, afară doar de cântecul păsărelelor, Isus înfățișa principiile Împărăției Sale. Totuși, vorbind poporului în ziua aceea, cu glasul plin de iubire, le descoperea principiile Legii vestite pe Sinai.

Când a fost dată Legea, Israel, decăzut din cauza îndelungatei robii în Egipt, trebuie să fi fost uimit de arătarea puterii și maiestății lui Dumnezeu. Totuși, El S-a descoperit și ca un Dumnezeu al iubirii.

„Domnul a venit din Sinai și a răsărit peste ei din Seir, A strălucit din Muntele Paran, și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți, Având în dreapta Lui focul Legii. Da, El iubește popoarele; Toți sfinții sunt în mâna Ta. Ei au stătut la picioarele Tale, Au primit cuvintele Tale” (Deuteronom 33, 2-3.)

Dumnezeu i-a descoperit Lui Moise slava Sa, în aceste cuvinte minunate, care au rămas ca o moștenire prețioasă tuturor timpurilor: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni; iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul.” (Exod 34, 6-7.)

Legea dată pe Sinai era o vestire a iubirii, o descoperire a Legii cerului pentru pământul acesta. Ea a fost dată prin mâna unui Mijlocitor -- rostită prin Acela, prin a Cărui putere inimile oamenilor puteau fi aduse în armonie cu principiile ei. Dumnezeu a descoperit scopul Legii atunci când i-a spus lui Israel: „Să-Mi fiți niște oameni sfinți.” (Exod 22, 31.)

Dar Israel n-a pătruns natura spirituală a Legii și, deseori, pretinsa lor ascultare nu era decât o înșiruire de forme și ceremonii, și nu o predare a inimii în brațele iubirii suverane. Când Isus, prin caracterul și lucrarea Sa, le înfățișa oamenilor însușirile sfinte, pline de bunătate și părintești ale lui Dumnezeu și prezenta deșertăciunea unei ascultări ceremoniale, conducătorii iudei nici n-au primit, nici n-au înțeles cuvintele Sale. Ei își închipuiau că El tratează prea ușor cererile Legii; iar când El le-a înfățișat însăși adevărurile care erau sufletul slujbei date lor de Dumnezeu, privind numai la cele de afară, ei, L-au acuzat că vrea s-o strice.

Cuvintele Domnului Hristos, deși erau pronunțate liniștit, erau rostite cu seriozitate și cu o putere care răscolea inimile oamenilor. Ei se așteptau să asculte repetarea tradițiilor fără viață și a pretențiilor rabinilor, dar a fost în zadar. Erau „uimiți de învățătura Lui; căci El îi învăța ca Unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor”. (Matei 7, 29.) Fariseii au observat marea deosebire dintre metoda lor de a-i învăța și aceea a Domnului. Au văzut că măreția, curăția și frumusețea adevărului, cu adânca și delicata lui influență, punea stăpânire pe multe suflete. Iubirea dumnezeiască a Mântuitorului și blândețea Lui atrăgeau inimile oamenilor la El. Rabinii au văzut că, prin învățătura Lui, toată învățătura pe care o dăduseră ei norodului era făcută de nimic. El dărâma zidul de despărțire care fusese așa de măgulitor pentru mândria și separatismul lor și ei se temeau că, dacă are să fie lăsat așa, are să ducă norodul departe de ei. Din cauza aceasta, ei L-au urmărit cu o ură neîmpăcată, nădăjduind să găsească vreun prilej oarecare pentru a-L face să cadă în dizgrația mulțimilor și, în felul acesta, să dea putință Sinedriului să se asigure de osândirea și uciderea Lui.

Pe Munte, Isus era pândit de aproape de iscoade și, când explica principiile neprihănirii, fariseii au început să șoptească încoace și încolo că învățătura Sa era în opoziție cu preceptele pe care le dăduse Dumnezeu pe Sinai. Mântuitorul nu spusese nimic care să zdruncine credința în religie și rânduielile care fuseseră date prin Moise, pentru că fiecare rază de lumină pe care marele conducător al lui Israel o transmisese poporului său fusese primită de la Domnul Hristos. În timp ce mulți ziceau în inima lor că El a venit să înlăture Legea, printr-o vorbire limpede, Isus, le-a descoperit atitudinea Sa față de rânduielile dumnezeiești. „Să nu credeți”, zicea El, „că am venit să stric Legea sau Proorocii”.

Cel care declara că nu are de gând să strice preceptele ei, era Creatorul oamenilor, Dătătorul Legii. Tot ce este în natură, de la firicelul de praf, care plutește în raza de soare, și până la lumile de sus, totul este sub lege. Și de ascultarea acestor legi depinde ordinea și armonia în lumea naturală. Tot așa sunt și marile principii de neprihănire, care cârmuiesc viața tuturor ființelor inteligente, și bunul mers al universului depinde de ascultarea de aceste principii. Legea lui Dumnezeu exista înainte ca pământul acesta să fi fost chemat la viață. Îngerii se conduc după principiile ei și, pentru ca pământul să fie în armonie cu cerul, și omul trebuie să asculte de legile dumnezeiești. Domnul Hristos i-a făcut cunoscut omului în Eden învățăturile Legii, „atunci când stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și când toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” (Iov 38, 7.) Misiunea Domnului Hristos pe pământ a fost nu de a desființa Legea, ci, prin harul Său, de a-l aduce pe om înapoi, la ascultare de învățămintele ei.

Ucenicul iubit, care ascultase cuvintele lui Isus pe munte, scriind la mult timp după aceea sub inspirația Duhului Sfânt, vorbește despre Lege, ca fiind o îndatorire veșnică. El spune că „păcatul este călcarea Legii” și că „oricine face păcat, calcă Legea”. (1 Ioan 3, 4.) El spune limpede că Legea la care se referă este „o poruncă veche, pe care ați avut-o de la început”. (1 Ioan 2, 7.) El vorbește despre Legea care exista la creațiune și care a fost repetată pe Muntele Sinai.

Vorbind despre Lege, Isus zicea: „Am venit nu să stric, ci să împlinesc”. El folosea aici cuvântul „împlinesc” cu același înțeles ca și atunci când îi declara lui Ioan Botezătorul scopul Său „de a împlini toată dreptatea” (Matei 3, 15), adică de a împlini măsura cererii Legii, o pildă de deplină ascultare de voința lui Dumnezeu.

Misiunea Lui era „să vestească o Lege mare și minunată”. (Isaia 42, 21.) El trebuia să arate natura spirituală a Legii, să prezinte principiile ei mult mai cuprinzătoare și să lămurească obligația ei veșnică.

În comparație cu frumusețea divină a caracterului Domnului Hristos, cei mai nobili și mai buni dintre oameni sunt doar o slabă licărire. Solomon, prin Duhul inspirației, scria: El este „deosebit din zece mii ... toată ființa Lui este plină de farmec” (Cântarea Cântărilor 5, 10-16); David, când L-a văzut în viziune profetică, zicea despre El: „Tu ești cel mai frumos dintre oameni” (Psalmii 45, 2); Isus, expresia chipului Tatălui Său, strălucirea slavei Sale; Mântuitorul cel plin de jertfire de Sine în tot peregrinajul Său de iubire pe pământ, a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui Dumnezeu. În viața Sa se învederează că iubirea născută din cer, principiile creștinești stau la temelia legilor dreptății veșnice.

„Câtă vreme nu va trece cerul și pământul”, zicea Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Prin propria Sa ascultare de Lege, Domnul Hristos a dat mărturie de caracterul ei neschimbător și a dovedit că, prin harul Său, ea poate să fie împlinită în chip desăvârșit de către orice fiu sau fiică a lui Adam. Pe munte, El a declarat că nici cea mai mică iotă nu avea să treacă din Lege, până ce se vor împlini toate lucrurile care privesc neamul omenesc, tot ce este în legătură cu Planul de mântuire. El nu învață că Legea trebuie să fie desființată vreodată, ci Își ațintește privirile asupra celei mai îndepărtate margini a orizontului omului și ne asigură că până atunci Legea își va păstra autoritatea ei, așa că nimeni nu poate să creadă că El a avut misiunea de a desființa preceptele Legii. Atât cât va dăinui cerul și pământul, sfintele principii ale Legii lui Dumnezeu vor rămâne. Dreptatea Sa, care e „ca munții cei înalți” (Psalmii 36, 6), va continua să existe și va fi un izvor de binecuvântare, revărsând torente înviorătoare asupra pământului.

Din cauză că Legea Domnului este desăvârșită, și de aceea neschimbătoare, este cu neputință ca oamenii păcătoși, prin ei înșiși, să facă față măsurii cerințelor ei. Acesta este motivul pentru care Hristos a venit ca Răscumpărător al nostru. Misiunea Sa era ca, făcându-i pe oameni părtași la natura divină, să-i aducă în armonie cu principiile Legii cerului. Când ne lăsăm de păcate și Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, Legea este înălțată. Apostolul Pavel întreabă: „Prin credință, desființăm noi Legea? Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3, 31.)

Făgăduința noului legământ este: „Voi pune legile Mele în inimile lor și le voi scrie în mintea lor.” (Evrei 10, 16.) În timp ce sistemul jertfelor, care arată spre Hristos ca Miel al lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii, avea să se termine cu prilejul morții Sale, principiile dreptății cuprinse în Decalog sunt tot așa de neschimbătoare ca și tronul veșnic. Nici o singură poruncă n-a fost desființată, nici o iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Principiile care i-au fost aduse la cunoștință omului, în Paradis, ca fiind marea Lege a vieții, vor exista, neschimbate, în Paradisul restatornicit. Atunci când Edenul va înflori iarăși pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi ascultată de toți cei de sub soare.

„Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci, în ceruri!” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie, făcute cu credincioșie și neprihănire.” „De multă vreme știu din învățăturile Tale, că le-ai așezat pentru totdeauna.” (Psalmii 119, 89; 111, 7-8; 119, 152.)

„Așa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor.” -- Matei 5, 19.

Cu alte cuvinte, nu se va găsi loc pentru el acolo. Pentru că acela care de bună voie calcă o poruncă, în spirit și adevăr, nu păzește nici una dintre ele. „Cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2, 10.)

Nu mărimea faptei de neascultare este păcat, ci însăși neascultarea de voința lămurit arătată a lui Dumnezeu în cel mai mic amănunt, pentru că aceasta arată că mai este încă legătură între suflet și păcat. Inima este împărțită în slujirea ei. Este tot o tăgăduire a lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva legilor guvernării Sale.

Dacă oamenii ar fi fost liberi să nu mai asculte de cererile Domnului și să-și făurească ei o normă de purtare, ar fi fost o mulțime de standarde, care să se potrivească la toate mințile, iar stăpânirea ar fi fost luată din mâinile Domnului. Voința omului ar fi ajuns supremă, iar înalta și sfânta voie a lui Dumnezeu, planul Său de iubire față de făpturile Sale, ar fi fost dezonorată și călcată în picioare.

Ori de câte ori oamenii își aleg propria lor cale, sunt în vrajbă cu Dumnezeu. Ei nu vor avea nici un loc în Împărăția cerurilor, pentru că sunt în război cu însăși principiile cerului. Neluând în seamă voia lui Dumnezeu, se dau de partea Satanei, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. Nu printr-un cuvânt, nici prin mai multe cuvinte, ci prin orice cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu va trăi omul. Noi nu putem să desconsiderăm vreun cuvânt, oricât de neînsemnat ni s-ar părea, și să mai fim în siguranță. Nu este nici o poruncă în Lege care să nu fie pentru binele și fericirea omului, atât în viața aceasta, cât și în viața viitoare. În ascultare de Legea lui Dumnezeu, omul este înconjurat ca de un zid și este păzit de orice rău. Acela care dă la o parte într-un loc oarecare acest zid ridicat de Dumnezeu a nimicit puterea lui de a-l ocroti, pentru că a deschis calea pe care vrăjmașul poate intra să pustiească și să ruineze.

Cutezând să nesocotească voia lui Dumnezeu doar într-un singur punct, primii noștri părinți au deschis zăgazurile unui potop de vaiuri, care au inundat lumea. Și oricine urmează pilda lor va culege aceleași roade. Iubirea lui Dumnezeu se află la temelia oricărui precept al Legii Sale, și acela care se depărtează de poruncă își făurește propria sa nefericire și ruină.

„Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor, a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” -- Matei 5, 20.

Cărturarii și fariseii învinuiseră nu numai pe Isus, ci și pe ucenici, ca fiind păcătoși din cauză că nu țineau seama de ritualurile și rânduielile rabinice. Adesea, ucenicii fuseseră puși în încurcătură și tulburați de critica și învinuirile acelora, pe care fuseseră obișnuiți să-i respecte în calitatea lor de învățători religioși. Isus și-a dat pe față dezamăgirea. El a declarat că neprihănirea pe care fariseii puneau așa mare preț era cu totul deșartă. Poporul iudeu avusese pretenția că este deosebit, poporul credincios, favorizat de Dumnezeu; dar Domnul a înfățișat religia lor ca fiind lipsită de credința mântuitoare. Toate pretențiile lor de evlavie, născocirile și ceremoniile lor, și chiar mult trâmbițata lor împlinire a pretențiilor exterioare ale Legii, nu puteau fi de folos spre a-i face sfinți. Ei nu aveau inimi curate, nu erau nobili și nici asemenea lui Hristos în caracter.

O religie legalistă este neîndestulătoare spre a aduce sufletul în armonie cu Dumnezeu. Aspra și rigida habotnicie a fariseilor, lipsită de zdrobirea inimii, de duioșie sau iubire, nu era decât o piatră de poticnire pentru păcătoși. Ei erau ca sarea care își pierde gustul, pentru că influența lor nu avea nici o putere de a feri lumea de stricăciune. Numai adevărata credință este aceea care „lucrează prin dragoste” (Galateni 5, 6) și curăță sufletul. Ea este ca un aluat care transformă caracterul.

Iudeii ar fi trebuit să învețe toate acestea din învățăturile profeților. Cu veacuri mai înainte, strigătul sufletului după neprihănire de la Dumnezeu găsise expresie și răspuns în cuvintele profetului Mica: „Cu ce voi întâmpina oare pe Domnul și cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar primește oare Domnul mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn?... Și s-a arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila și să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6, 6-8.)

Profetul Osea arătase care era însăși temelia fariseismului, în cuvintele: „Israel este o vie stearpă, el aduce roade pentru sine.” (Osea 10, 1.) Iudeii pretindeau că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar în realitate își slujeau lor înșiși. Neprihănirea lor era roada propriilor eforturi de a păzi Legea după mintea lor și spre folosul lor egoist. Din cauza aceasta, neprihănirea lor nu putea să fie mai bună decât erau ei înșiși. În râvna lor de a se face sfinți, încercau să scoată un lucru curat dintr-unul necurat. Legea lui Dumnezeu este tot așa de sfântă, după cum și El este sfânt; tot așa de desăvârșită, după cum și El este desăvârșit. Ea le arată oamenilor neprihănirea lui Dumnezeu. Omului îi este cu neputință să păzească Legea aceasta, prin propria sa putere, deoarece firea omenească este coruptă, stricată și cu totul deosebită de caracterul lui Dumnezeu. Faptele inimii egoiste sunt „ca un lucru necurat” și „toată dreptatea noastră, ca o haină mânjită.” (Isaia 64, 6.)

Cu toate că Legea este sfântă, iudeii nu puteau să ajungă la neprihănire prin propriile lor eforturi de a păzi Legea. Ucenicii lui Hristos trebuie să capete o neprihănire deosebită de cea a fariseilor, dacă vor să intre în Împărăția cerurilor. Dumnezeu le oferise prin Fiul Său neprihănirea desăvârșită a Legii. Dacă ei și-ar fi deschis cu totul inimile, ca să-L primească pe Hristos, atunci însăși viața lui Dumnezeu, iubirea Sa, ar fi rămas în ei, făcându-i după chipul Său. Și astfel, prin darul de bună voie al lui Dumnezeu, ei ar fi avut neprihănirea pe care o cere Legea. Dar fariseii L-au lepădat pe Hristos; „necunoscând neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-și pună înainte o neprihănire a lor înșiși.” (Romani 10, 3.) Și n-au vrut să se supună, neprihănirii pe care a dat-o Dumnezeu.

Isus a continuat să le arate ascultătorilor Săi ce înseamnă să păzească poruncile lui Dumnezeu că aceasta este o reproducere în ei a caracterului lui Hristos, pentru că, în El, Dumnezeu a fost înfățișat zilnic înaintea lor.

„Orișicine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății.” -- Matei 5, 22.

Domnul spusese prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima ta.... Să nu te răzbuni și să nu ții necaz pe copiii poporului tău. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Leviticul 19, 17.) Adevărurile pe care le prezenta Isus erau aceleași care fuseseră date prin profeți, dar acestea fuseseră întunecate prin împietrirea inimii și prin alipirea de păcat.

Cuvintele Mântuitorului le descopereau ascultătorilor Săi faptul că, deși îi osândeau pe alții ca fiind călcători ai Legii, ei înșiși erau tot așa de vinovați, deoarece inimile lor erau pline de ură și răutate.

Dincolo de locul unde erau adunați ei, peste mare, era ținutul Basanului, o regiune pustie, ale cărei trecători sălbatice și coline împădurite fuseseră vreme îndelungată locul de ascunziș al tâlharilor și al criminalilor de toate felurile. Veștile despre tâlhăriile și crimele săvârșite acolo erau proaspete în mintea oamenilor și mulți ardeau de nerăbdare să-i denunțe pe acești răufăcători. În același timp, ei înșiși erau pătimași și plini de duh de ceartă; în inimile lor nutreau cea mai aprigă ură împotriva asupritorilor romani și se simțeau liberi să îi urască și să disprețuiască toate celelalte neamuri și chiar pe propriii lor concetățeni, care nu se purtau în totul după ideile lor. În toate acestea, ei călcau Legea care spune: „Să nu ucizi”.

Duhul urii și al răzbunării a luat naștere pentru întâia oară în Satana; aceasta l-a făcut să-L ducă la moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Oricine nutrește răutate sau lipsă de amabilitate în inima sa are același duh, și rodul acestuia va fi spre moarte. În gândul de răzbunare stă cel rău, așa după cum planta se află în sămânță. „Oricine urăște pe fratele său este un ucigaș și știți că nici un ucigaș n-are viața veșnică, rămânând în el.” (1 Ioan 3, 15.)

„Oricine va zice fratelui său «Prostule!» va cădea sub pedeapsa Soborului!” Dându-L pe Fiul Său pentru răscumpărarea noastră, Dumnezeu a arătat cât de mult prețuiește El fiecare suflet omenesc; și El nu dă voie nimănui să vorbească cu dispreț despre un altul. Vom vedea greșeli și slăbiciuni la cei din jurul nostru, dar Dumnezeu pretinde pe fiecare suflet, ca proprietate a Sa prin creațiune și, mai mult încă, a Sa prin răscumpărarea cu sângele prețios al lui Hristos. Toți au fost creați după chipul Său și chiar cei mai decăzuți trebuie tratați cu respect și iubire. Dumnezeu ne va trage la răspundere chiar și pentru un singur cuvânt de dispreț spus unui suflet pentru care Hristos și-a dat viața.

„Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” „Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade este treaba stăpânului său.” (1 Corinteni 4, 7; Romani 14, 4.)

„Oricine va zice: «Nebunule» va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” În Vechiul Testament, cuvântul „nebun” este folosit pentru a arăta un apostaziat sau pe cineva care s-a dedat la răutate. Isus zice că oricine îl osândește pe fratele său ca păcătos sau ca pe unul care Îl necinstește pe Dumnezeu arată că el însuși este vrednic de aceeași pedeapsă.

Domnul Însuși, când S-a certat cu Satana pentru corpul lui Moise, „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată.” (Iuda 9.) Dacă ar fi făcut aceasta, S-ar fi așezat pe terenul Satanei, deoarece învinuirea este arma celui rău. El este numit în Scriptură „Învinuitorul fraților noștri.” (Apocalipsa 12, 10.) Isus n-ar fi întrebuințat niciodată vreuna dintre armele Satanei. El l-a înfruntat doar prin cuvintele: „Domnul să te mustre!” (Iuda 9.)

El ne-a dat o pildă. Când suntem aduși în conflict cu vrăjmașii Domnului Hristos, nu trebuie să spunem nici un cuvânt din spirit de răzbunare sau care să aibă chiar numai aparența unei judecăți de ocară. Acela care are misiunea de a fi port-vocea lui Dumnezeu nu trebuie să rostească cuvinte pe care nici chiar Maiestatea cerului nu le-a folosit când S-a înfruntat cu Satana. Să lăsăm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecată și osândire.

„Împacă-te cu fratele tău.” -- Matei 5, 24.

Iubirea lui Dumnezeu este ceva cu mult mai presus decât o simplă negație; ea este un principiu pozitiv și activ, un izvor de viață, curgând mereu spre binecuvântarea altora. Dacă iubirea lui Hristos locuiește în noi, nu numai că nu vom fi stăpâniți de vreun simțământ de ură față de semenii noștri, dar vom căuta pe orice cale să arătăm iubire față de ei.

Isus zicea: „Așa că, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ți darul!” Darurile aduse ca jertfă exprimau credința că, prin Hristos, dăruitorul se făcea părtaș al harului și iubirii lui Dumnezeu. Dar, pentru acela care își exprimă credința în iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, în timp ce se lasă condus de un spirit lipsit de iubire, totul nu e decât o simplă amăgire.

Atunci când cineva, care mărturisește că Îi servește lui Dumnezeu, îi face rău sau îl vatămă pe un frate, el reprezintă în mod fals caracterul lui Dumnezeu față de acel frate dar răul trebuie să fie mărturisit, iar el trebuie să-l recunoască drept păcat, pentru ca să fie în armonie cu Dumnezeu. Poate că fratele nostru ne-a făcut un rău mai mare decât i-am făcut noi, dar aceasta nu micșorează cu nimic răspunderea noastră. Dacă atunci când venim înaintea lui Dumnezeu ne aducem aminte că cineva are ceva împotriva noastră, trebuie să lăsăm darul nostru de rugăciune, de mulțumire, darul de bunăvoie, și să mergem la fratele cu care suntem dezbinați, să ne mărturisim păcatul cu umilință și să-i cerem iertare.

Dacă am păgubit sau insultat pe fratele nostru, în vreun mod oarecare, trebuie să-l despăgubim. Dacă am adus mărturie mincinoasă fără să știm, dacă i-am răstălmăcit cuvintele, dacă i-am păgubit influența în vreun fel, trebuie să mergem la cel cu care am vorbit despre el și să ne retragem toate cuvintele injurioase.

Dacă neînțelegerile dintre frați n-ar fi fost descoperite înaintea altora, ci ar fi fost rezolvate între ei, în spiritul iubirii creștine, cât rău s-ar fi putut evita! Câte rădăcini de amărăciune, prin care mulți au fost pătați, ar fi fost nimicite și cât de strânse și duioase ar fi fost legăturile dintre urmașii lui Hristos, uniți în iubirea Sa!

„Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.” -- Matei 5, 28.

Iudeii se lăudau cu moralitatea lor și priveau cu groază la apucăturile senzuale ale păgânilor. Prezența ofițerilor români, pe care cârmuirea imperială îi adusese în Palestina, era o continuă ofensă pentru popor, pentru că, o dată cu acești străini, năvălise în țară un potop de apucături păgâne, plăcere și risipă. În Capernaum, slujbașii romani, cu însoțitoarele lor vesele, frecventau aleile și locurile de plimbare și, adesea, sunetul cântecelor ușuratice tulbura liniștea lacului, când bărcile distracției lor alunecau pe luciul apei liniștite. Poporul aștepta să audă de la Isus o aspră denunțare a acestei categorii de oameni; dar nu mică le-a fost mirarea când au auzit cuvinte care dezvăluiau chiar răul din propriile lor inimi!

Când gândul cel rău este cuibărit și nutrit în inimă, oricât de ascuns, zicea Isus, aceasta arată că păcatul încă stăpânește acolo. Sufletul este încă plin de fiere amară și se află în lanțurile fărădelegii. Acela care găsește plăcere în a stărui să privească scene murdare, care se dedă la gânduri urâte, la priviri pofticioase, poate fi ușor atras de păcate fățișe, cu toată povara lor de rușine și chinuri sfâșietoare -- adevărata natură a răului care a fost ținut ascuns în cămăruțele inimii. Clipa în care cineva săvârșește un păcat greu, din cauza vreunei ispite, nu dă naștere răului care iese la iveală, ci numai dezvoltă sau învederează ce a fost ascuns și tăinuit în inimă. Ce cugetă un om în inima sa, aceea și este, pentru că „din inimă ies izvoarele vieții.” (Proverbe 23, 7; 4, 23.)

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapădă-o de la tine.” -- Matei 5, 30.

Pentru a opri cangrena care se întinde în tot corpul, punându-i în primejdie viața, omul ar fi gata să se lipsească chiar de mâna sa cea dreaptă. Cu atât mai mult, ar trebui să fie gata să arunce de la el ceea ce îi pune în primejdie sufletul.

Sufletele care au fost degradate și robite de Satana trebuie să fie răscumpărate prin Evanghelie, spre a se împărtăși de măreața libertate a fiilor lui Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu nu se mărginește numai la a-l elibera pe om de suferința care este o urmare de neînlăturat a păcatului, ci are în vedere chiar salvarea lui din păcat. Sufletul stricat și sluțit trebuie să fie curățit, transformat, ca să poată fi îmbrăcat în „frumusețile Domnului Dumnezeului nostru”, asemenea chipului Fiului Său. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (Psalmii 90, 17; Romani 8, 29; 1 Corinteni 2, 9.) Numai veșnicia va putea să descopere destinul măreț la care poate să ajungă omul, refăcut după chipul lui Dumnezeu.

Pentru ca noi să atingem acest ideal înalt, trebuie să sacrificăm tot ceea ce face ca sufletul să se poticnească. Păcatul ne poate ține în stăpânire numai cu voia noastră. Predarea voinței este înfățișată ca scoaterea ochiului sau tăierea mâinii. Adeseori, ni se pare că a ne preda voința lui Dumnezeu înseamnă a consimți să trecem prin viață schilodiți sau ciuntiți. Dar este mai de folos, zice Domnul, ca eul să fie schilodit, rănit, ciuntit, dacă prin aceasta se poate intra în viață. Ceea ce vi se pare a fi un adevărat dezastru este chiar poarta spre cel mai mare câștig.

Dumnezeu este Izvorul vieții și noi putem să avem viața numai dacă suntem în comuniune cu El. Se poate să ne bucurăm de existență pentru un timp, chiar despărțiți de Dumnezeu, dar nu avem viață. „Dar cea dedată la plăcere, măcar că trăiește, este moartă.” (1 Timotei 5, 6.) Numai prin predarea voinței noastre lui Dumnezeu este posibil ca El să ne dea viața. Numai, primind viața Sa, prin predarea eului, „este cu putință”, zicea Isus, „ca aceste păcate ascunse, pe care vi le-am arătat, să fie biruite.”

Este cu putință să le înmormântați în inimile voastre și să le ascundeți de ochii oamenilor, dar cum veți sta în fața lui Dumnezeu?

Dacă vă lipiți cu putere de eul personal, refuzând să-I predați voința voastră lui Dumnezeu, alegeți moartea. Dumnezeu este un foc mistuitor pentru păcat, oriunde s-ar găsi acesta. Dacă alegeți păcatul și refuzați să vă despărțiți de el, prezența lui Dumnezeu, care mistuie păcatul, vă va mistui și pe voi.

Va fi un sacrificiu ca să vă predați pe voi înșivă lui Dumnezeu; dar aceasta este o sacrificare a celor de jos pentru cele de sus, a celor pământești pentru cele veșnice. Dumnezeu nu are de gând să ne distrugă voința, deoarece numai prin lucrarea ei putem să îndeplinim ceea ce dorește El din partea noastră. Voința noastră trebuie să-I fie predată Lui, ca s-o putem primi înapoi, curățită și înnobilată; și dacă este unită prin dragoste cu Cel sfânt, El poate revărsa prin noi torentele iubirii și puterii Sale. Oricât de amară și chinuitoare poate părea această predare pentru inima încăpățânată și neprietenoasă, totuși „îți este de folos”.

Iacov n-a cunoscut victoria credinței biruitoare și n-a fost numit luptător cu Dumnezeu, până când n-a căzut lovit și fără ajutor pe pieptul Îngerului Legământului. Numai atunci când el „șchiopăta din coapsă” (Geneza 32, 31), cetele înarmate ale lui Esau au fost îmblânzite înaintea lui, iar Faraon, mândrul moștenitor de neam împărătesc, s-a umilit să ceară binecuvântarea sa. Tot astfel, „Căpetenia mântuirii noastre” a fost făcut „desăvârșit prin suferințe” (Evrei 2, 10), iar copiii credinței „au fost puternici în slăbiciune” și „au pus pe fugă oștile vrăjmașe”. (Evrei 11, 34.) Astfel, „ologul ia parte la pradă” (Isaia 33, 23) și cel slab ajunge ca David, „și casa lui David, ca îngerul Domnului.” (Zaharia 12, 7.)

„Oare este îngăduit unui bărbat să-și lase nevasta?” -- Matei 19, 3.

La iudei, unui bărbat îi era îngăduit să-și lase nevasta pentru cea mai neînsemnată nemulțumire și femeia era atunci liberă să se mărite din nou. Obiceiul acesta ducea la mari ticăloșii și păcate. În predica de pe Munte, Isus a spus lămurit că legătura căsătoriei nu se poate desface decât în caz de călcare a legământului conjugal. El a zis: „Orișicine își va lăsa nevasta, afară numai din pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește.”

Mai târziu, când fariseii L-au întrebat despre legalitatea divorțului, Isus le-a atras atenția ascultătorilor Săi, la instituția căsătoriei, așa cum a fost rânduită la creațiune. „Din pricina împietririi inimilor voastre”, le-a zis El, „a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele; dar de la început n-a fost așa.” (Matei 19, 8.) El le-a reamintit de zilele binecuvântate ale Edenului, când Dumnezeu a declarat că toate lucrurile erau „foarte bune”. De atunci își au începutul căsătoria și Sabatul, cele două instituții create pentru slava lui Dumnezeu și spre binele omenirii. Atunci când a unit mâinile perechii sfinte prin căsătorie, zicând: „Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup” (Geneza 2, 24), Creatorul a enunțat legea căsătoriei pentru toți urmașii lui Adam până la sfârșitul timpului. Ceea ce Însuși tatăl cel veșnic declarase ca fiind bun era legea celei mai înalte binecuvântări și dezvoltări pentru om.

Așa cum s-a întâmplat cu toate darurile bune pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor spre a fi păstrate, s-a întâmplat și cu căsătoria care a fost stricată prin păcat. Dar scopul Evangheliei este de a restatornici curăția și frumusețea ei. Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită spre a reprezenta duioasa și sfânta unire care exista între Isus și poporul Său, cei mântuiți, pe care El i-a răscumpărat cu prețul suferințelor de pe Golgota. „Nu te teme”, zicea El, „Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui; și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel.” (Isaia 54, 4-5.) „Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, zice Domnul, căci Eu sunt căsătorit cu voi.” (Ieremia 3, 14.) În Cântarea Cântărilor, auzim vocea miresei, zicând: „Prea iubitul meu este al meu și eu sunt a Lui.” Și Cel care este al ei, „deosebindu-se din zece mii”, le spune aleșilor Săi: „ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai nici un cusur.” (Cântarea Cântărilor 2, 16; 5, 10; Cântarea Cântărilor 4, 7.)

Mai târziu, apostolul Pavel, scriindu-le creștinilor din Efes, declara că Domnul a rânduit ca bărbatul să fie capul nevestei, să fie ocrotitorul ei, legătura casei, legându-i pe membrii familiei laolaltă, tot așa cum Hristos este Capul bisericii, Mântuitorul trupului ei. De aceea El zice: „Și după cum biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor.” (Efeseni 5, 24-28.)

Harul Domnului Hristos, și numai el, poate să facă din această instituție ceea ce Dumnezeu a avut de gând să fie -- un factor de binecuvântare și înălțare a omenirii. Numai astfel familiile de pe fața pământului, prin unirea, pacea și dragostea lor, pot să reprezinte familia din ceruri.

În zilele noastre, ca și pe vremea Domnului, starea societății este cu totul departe de idealul dorit de cer, în ce privește această sacră legătură. Totuși, chiar acelora care au găsit amărăciune și dezamăgire acolo unde nădăjduiau să afle tovărășie și bucurie, Evanghelia Domnului Hristos le oferă o mângâiere. Răbdarea și noblețea pe care Spiritul Său le poate da vor îndulci inima îndurerată. Inima în care locuiește Hristos va fi așa de plină, de mulțumită, cu iubirea Sa, încât nu se va mistui de dor după simpatie și atenție. Și când sufletul Îi este predat lui Dumnezeu, înțelepciunea Sa poate să săvârșească ceea ce înțelepciunea omenească nu este în stare. Prin descoperirea harului Său, inimi care odinioară erau nepăsătoare, sau înstrăinate, pot fi unite prin legături care sunt mai tari și mai durabile decât cele pământești -- legăturile de aur ale iubirii, care vor suporta proba încercării.

„Să nu jurați nicidecum.” -- Matei 5, 34.

Motivul pentru care se dă această poruncă este: să nu jurăm „nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este așternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea Marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poți face un singur păr alb sau negru”.

Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Noi nu avem nimic pe care să nu-l fi primit; mai mult, nu avem nimic care să nu fi fost cumpărat pentru noi, prin sângele Domnului Hristos. Tot ce avem ajunge la noi, purtând pecetea crucii, și fiind cumpărat cu sânge mai prețios decât orice, pentru că este viața lui Dumnezeu. Prin urmare, nu dispunem de nici un lucru asupra căruia să avem dreptul de garanție că ne vom ține cuvântul.

Iudeii credeau că porunca a treia oprește folosirea în chip ușuratic a numelui lui Dumnezeu, dar își închipuiau că sunt liberi să folosească alte jurăminte. Rostirea unui jurământ era ceva obișnuit între ei. Prin Moise, li se interzisese să jure strâmb, dar ei aveau o mulțime de mijloace de a scăpa de obligația impusă de un jurământ. Nu se temeau să se dedea la ceea ce de fapt însemna profanare, nici nu se dădeau înapoi de la călcarea jurământului, atâta timp cât se putea găsi un pretext meșteșugit, care să-i pună la adăpost de lege.

Isus a osândit practicile lor, declarând că obiceiul lor de a jura era o călcare a poruncii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Mântuitorul n-a oprit cu desăvârșire folosirea jurământului în justiție, în care Dumnezeu este luat ca martor că ceea ce se spune este adevărul curat. Isus Însuși, cu prilejul judecării Sale înaintea Sinedriului, n-a refuzat să dea mărturie sub jurământ. Marele preot I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”. Isus a răspuns: „Tu ai zis”, adică „Da, sunt!” (Matei 26, 63-64.) Dacă, în Predica de pe Munte, ar fi osândit jurământul înaintea instanțelor judecătorești, Hristos, l-ar fi mustrat pe marele preot cu ocazia judecării Sale, iar în felul acesta, pentru binele urmașilor Săi, ar fi întărit propria Sa învățătură. Sunt foarte mulți oameni care nu se tem să-i înșele pe semenii lor, dar au fost învățați și impresionați de Duhul lui Dumnezeu că e ceva îngrozitor să-L mintă pe Făcătorul lor. Atunci când sunt puși să jure, ei își dau seama că nu dau mărturie numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu; că, dacă dau o mărturie mincinoasă, aceasta se face înaintea Aceluia care citește în inimă și care cunoaște exact adevărul. Cunoașterea judecăților îngrozitoare, care au urmat acest păcat, are o influență de înfrânare asupra lor.

Dar, dacă este cineva care poate să mărturisească cu hotărâre sub jurământ, apoi acesta este creștinul adevărat. El trăiește continuu ca și în prezența lui Dumnezeu, știind că orice gând este descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem de a face; și, când i se cere să facă aceasta înaintea Legii, este drept ca el să-L ia pe Dumnezeu ca martor că ceea ce spune este adevărul și numai adevărul.

Isus a mers mai departe și a statornicit o regulă care înlătură jurământul. El învață că adevărul exact trebuie să fie legea vorbirii. „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da și nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău”.

Aceste cuvinte osândesc toate acele fraze fără înțeles și de umplutură, care sunt vecine cu profanarea. Ele condamnă complimentele înșelătoare, ocolirea adevărului, frazele lingușitoare, exagerările, falsurile în comerț, care sunt atât de obișnuite în societate și în lumea afacerilor. Ele mai învață că nici un om care încearcă să pară ceea ce nu este, sau ale cărui cuvinte nu exprimă adevăratele simțăminte ale inimii sale, nu poate fi numit sincer.

Dacă aceste cuvinte ale Domnului ar fi luate în seamă, ele ar pune capăt bănuielilor rele și neplăcutelor vorbiri de rău; pentru că, vorbind despre faptele și motivele altuia, cine poate fi sigur că spune exact adevărul? Cât de deseori mândria, patima, ura personală, colorează impresia făcută! O privire, un cuvânt, chiar un accent al vocii, pot fi însuflețite de neadevăr. Și faptele pot să fie în așa fel înfățișate, încât să dea o impresie greșită. Și „ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău”.

Tot ce fac creștinii trebuie să fie transparent ca lumina soarelui. Adevărul este de la Dumnezeu; înșelăciunea, în oricare din miliardele ei de forme, este de la Satana, și oricine se îndepărtează în vreun fel oarecare de linia cea dreaptă a adevărului se vinde singur puterii celui rău. Totuși, nu este un lucru ușor să spui exact adevărul. Nu putem să spunem adevărul, dacă nu cunoaștem adevărul. Și cât de adesea se întâmplă că păreri preconcepute, scăpări din minte, o cunoaștere incompletă, greșeli de judecată, ne împiedică să avem o dreaptă înțelegere a lucrurilor cu care avem de-a face. Noi nu putem să rostim adevărul, dacă mințile noastre nu sunt călăuzite continuu de Acela care este Adevărul.

Prin sfântul apostol Pavel, Domnul Hristos ne îndeamnă: „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har”. (Coloseni 4, 6.) „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.” (Efeseni 4, 29.) În lumina acestor texte din Sfânta Scriptură, se poate vedea cum cuvintele rostite de Domnul, pe Munte, osândesc vorbirea glumeață, ușuratică și nerușinată. Ele cer ca vorbirea noastră să fie nu numai sinceră, ci și curată.

Aceia care au învățat de la Hristos nu vor lua deloc parte „la lucrările neroditoare ale întunericului”. (Efeseni 5, 11.) În vorbire, ca și în viață, ei vor fi simpli, cinstiți și credincioși, căci se pregătesc pentru societatea celor sfinți, în gura cărora „nu s-a găsit minciună”. (Apocalipsa 14, 5.)

„Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău, ci oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt.” -- Matei 5, 39.

Prilejuri de ațâțare se iveau întruna la iudei din cauza contactului lor cu oastea romană. Detașamentele militare staționau în diferite puncte, pretutindeni în Iudea și Galilea, iar prezența acestora aducea mereu aminte poporului despre decăderea sa, ca națiune. Cu multă amărăciune în inimă, iudeii auzeau puternicul sunet de trâmbiță și vedeau cetele de soldați, rânduindu-se în jurul stindardului Romei și salutând cu mult respect acest simbol al puterii ei. Ciocnirile între localnici și ostași erau dese și ațâțau ura poporului. Adesea, când vreun slujbaș roman, însoțit de garda sa de ostași, se grăbea să meargă dintr-un loc în altul, el punea mâna pe țăranii iudei, care lucrau la câmp, și îi silea să poarte poveri pe drumuri de munte sau să facă oricare alt serviciu de care era nevoie. Lucrul acesta era în armonie cu legea și obiceiul roman, iar împotrivirea la astfel de cereri dădea naștere la umilințe și cruzimi. În fiecare zi, în sufletele oamenilor se adâncea dorul de a scutura jugul roman. Mai cu seamă printre galileenii îndrăzneți și brutali, spiritul revoltei era vădit. Fiind un oraș de graniță, Capernaum era sediul unei garnizoane romane și, chiar în timpul când Isus învăța norodul, vederea unei companii de ostași le reamintea ascultătorilor Săi gândul amar al umilirii lui Israel. Norodul privea cu nerăbdare la Isus, nădăjduind că El era Cel care avea să îngenunche mândria romană.

Isus privea cu tristețe fețele întoarse spre El. El observă spiritul de răzbunare, care-și întipărise pecetea cea rea asupra lor și știa cât de fierbinte dorește poporul puterea de a-i zdrobi pe împilatori. Plin de întristare, El îi îndemnă: „Nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”.

Aceste cuvinte nu erau decât o repetare a învățăturii Vechiului Testament. E adevărat că regula „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte” (Leviticul 24, 20), făcea parte din legile date prin Moise, dar aceasta era o lege civilă. Nimeni nu avea dreptul să se răzbune, pentru că aveau cuvintele Domnului: „Nu zice: «Îi voi întoarce eu răul!»” „Nu zice: «Cum mi-a făcut el, așa am să-i fac și eu.»” „Nu te bucura de căderea vrăjmașului tău.” „Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea.” (Proverbe 20, 22; 24, 17.29; 25, 21.22.)

Toată viața pământească a Domnului Isus a fost o trăire a acestui principiu. Mântuitorul nostru a părăsit locașul Său ceresc spre a le aduce vrăjmașilor Săi pâinea vieții. Deși calomnia și prigoana au fost îngrămădite asupra Lui, de la leagăn și până la mormânt, ele n-au făcut să iasă de la El decât expresia unei iubiri iertătoare. Iată ce zice El prin profetul Isaia: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau și obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns fața de ocări și de scuipări.” (Isaia 50, 6.) „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.) Iar de pe crucea de pe Golgota străbate prin veacuri rugăciunea Sa pentru ucigașii Săi și solia plină de nădejde pentru tâlharul muribund.

Prezența Tatălui L-a cuprins pe Hristos și nu I s-a întâmplat nimic altceva decât ce a îngăduit iubirea nemărginită, pentru binecuvântarea omenirii. Acesta era izvorul Său de mângâiere și este și pentru noi. Acela care este pătruns de Spiritul Domnului Hristos rămâne în Hristos. Lovitura țintită spre el cade asupra Mântuitorului, care îl înconjoară cu prezența Sa. Și orice vine asupra lui, vine de la Hristos. El n-are nevoie să se împotrivească răului, deoarece Domnul este apărarea sa. Nimic nu-l poate atinge, decât dacă îngăduie El, și „toate lucrurile” îngăduite „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” (Romani 8, 28.)

„Orișicui vrea să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două.”

Isus îi îndemna pe ucenicii Săi ca, în loc să se împotrivească cererilor acelora care aveau puterea, să facă chiar mai mult decât li se pretindea. Și, pe cât era cu putință, să se achite de orice obligație, chiar dacă aceasta trecea peste prevederile legilor țării. Legea, așa cum era dată prin Moise, recomanda o deosebită considerație față de cel sărac. Când un om sărac își dădea haina ca zălog sau gaj pentru vreo datorie, creditorului nu-i era îngăduit să pătrundă în locuința acestuia, ca s-o ia. El trebuia să aștepte în uliță până i se aducea zălogul. Și, oricare ar fi fost împrejurările, obiectul trebuia înapoiat stăpânului său până seara. (Deuteronom 24, 10-13.) În zilele Domnului Hristos, aceste măsuri bune erau prea puțin luate în seamă; dar Isus i-a învățat pe ucenicii Săi să se supună hotărârii judecății, chiar dacă aceasta ar fi cerut mai mult decât îngăduia legea lui Moise. Chiar dacă li s-ar fi cerut o parte din îmbrăcămintea lor, trebuia să o dea. Mai mult, trebuia să-i dea creditorului dreptul său și, dacă era nevoie, chiar mai mult decât atât. „Oricui vrea să se judece cu tine”, zicea El, „și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa”. Și dacă curierul îți cere să mergi cu el o distanță de o milă, mergi două.

Isus a adăugat: „Celui ce-ți cere, dă-i; și nu-i întoarce spatele celui ce vrea să împrumute de la tine”. Aceeași învățătură a fost dată prin Moise: „Să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-ți deschizi mâna și să-l împrumuți cu ce-i trebuie ca să facă față nevoilor lui.” (Deuteronom 15, 7-8.) Textul acesta lămurește înțelesul cuvintelor Mântuitorului. Domnul nu ne învață să dăm fără nici o socoteală tuturor acelora care cer milă, ci zice: „Să-l împrumuți cu ce-i trebuie, ca să facă față nevoilor lui”; și acesta trebuie să fie un dar, mai degrabă decât un împrumut; noi trebuie „să dăm cu împrumut, fără să nădăjduim ceva în schimb.” (Luca 6, 35.)

Cine-și face milă și ajută, pe trei îi hrănește bine: pe cel lipsit, pe sine și pe Mine.

„Iubiți pe vrăjmașii voștri.” -- Matei 5, 44.

Învățătura Mântuitorului: „Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău” a fost un cuvânt greu pentru iudeii răzbunători, care au murmurat împotriva Lui, între ei. Dar Isus a făcut o declarație și mai tare:

„Ați auzit că s-a zis: «Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău»”. Dar Eu vă spun: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri”.

Acesta era spiritul Legii pe care rabinii o răstălmăciseră, făcând din ea un șir de îndatoriri reci și aspre. Ei se socoteau a fi mai buni decât ceilalți oameni și având dreptul la deosebita favoare a lui Dumnezeu, în virtutea nașterii lor ca israeliți; dar Isus le-a îndreptat mintea spre spiritul iubirii iertătoare, ca fiind dovada evidentă că ei nu erau însuflețiți de motive mai nobile decât vameșii și păcătoșii pe care îi disprețuiau.

El le-a arătat apoi ascultătorilor Săi pe Conducătorul universului, cu numele nou de „Tatăl nostru”. Isus dorea să-i facă să înțeleagă cu câtă compătimire suspină inima lui Dumnezeu după ei. El îi învăța că Dumnezeu poartă de grijă fiecărui suflet pierdut; că așa „cum se îndură un tată de copiii lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El”. (Psalmii 103, 13.) O astfel de concepție despre Dumnezeu n-a fost dată niciodată lumii de nici o altă religie, în afară de cea din Biblie. Păgânismul îi învață pe oameni să privească Ființa Supremă ca fiind ceva de temut, nicidecum de iubit, o zeitate dușmănoasă, care trebuie să fie îmblânzită prin sacrificii, nicidecum un Părinte care revarsă asupra copiilor Săi darul iubirii Sale. Chiar poporul Israel ajunsese așa de orb față de prețioasa învățătură a profeților cu privire la Dumnezeu, încât această descoperire a iubirii Sale părintești era un subiect original, un nou dar făcut lumii.

Iudeii susțineau că Dumnezeu îi iubește numai pe aceia care Îi slujesc -- după părerea lor, pe aceia care împlinesc pretențiile rabinilor -- iar toți ceilalți oameni zac sub osânda și sub blestemul Lui. Nu așa, zicea Isus; ci toată lumea -- atât cel rău, cât și cel bun -- stă în lumina strălucitoare a iubirii Sale. Voi trebuie să învățați adevărul acesta chiar din natură; pentru că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți”.

Pământul produce, an după an, bunătățile sale și își continuă mișcarea de rotație în jurul soarelui, nu pentru că ar avea în sine o putere. Mâna lui Dumnezeu călăuzește planetele și le poartă de grijă în mersul lor ordonat prin Cosmos. Tot prin puterea Sa, vara și iarna, timpul semănatului și timpul seceratului, ziua și noaptea urmează una alteia într-o succesiune ordonată. Prin Cuvântul Său, cresc plantele, apar frunzele, înfloresc florile. Orice lucru bun, pe care îl avem, fiecare rază de soare și picătură de ploaie, fiecare bucată de pâine, fiecare clipă de viață, toate sunt un dar al iubirii.

Tatăl nostru cel ceresc a avut milă de noi chiar atunci când eram lipsiți și aveam un caracter neplăcut, fiind „vrednici să fim urâți și urându-ne unii pe alții.” „Dar când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 3-5.) Iubirea Sa, o dată primită în inimă, ne va face amabili și iubitori nu numai față de aceia care ne plac, ci și față de oamenii cei mai greșiți, cei mai decăzuți și cei mai păcătoși.

Numai aceia care sunt părtași de fire dumnezeiască sunt copii ai lui Dumnezeu. Nici clasa socială, nici nașterea, nici naționalitatea, nici vreun privilegiu religios nu pot fi o dovadă că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu; ci adevărata dovadă este iubirea, -- o iubire care îmbrățișează întreaga omenire. Chiar păcătoșii ale căror inimi nu sunt cu totul închise față de Duhul lui Dumnezeu vor răspunde la bunătate; așa cum sunt gata să arate ură pentru ură, vor fi gata să dea pe față și iubire pentru iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu răspunde cu iubire la ură. Să fii amabil față de cel nemulțumitor și față de cel rău, să faci binele fără să nădăjduiești că vei fi răsplătit este deviza casei regale cerești, semnul sigur prin care copiii Celui Prea Înalt își descoperă poziția lor înaltă.

„Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” -- Matei 5, 48.

Cuvântul „dar” înseamnă o concluzie, o urmare la ceea ce s-a spus mai înainte. Isus a descris înaintea ascultătorilor Săi îndurarea și iubirea dăinuitoare a lui Dumnezeu și, de aceea, îi îndeamnă să fie desăvârșiți. Pentru că Tatăl vostru cel ceresc „este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi” (Luca 6, 35), pentru că S-a plecat ca să vă înalțe, de aceea, zicea Isus, puteți deveni ca El în caracter și puteți să stați în picioare fără vină, înaintea oamenilor și a îngerilor.

Condițiile vieții veșnice, sub har, sunt tot cele care erau în Eden -- o perfectă ascultare de principiile Legii Sale. Măsura de caracter prezentată în Vechiul Testament este și în Noul Testament. Și aceasta nu este o măsură pe care să n-o putem ajunge. În orice poruncă sau îndemn pe care-l dă Dumnezeu este o făgăduință care, cu siguranță, se află la temelie. Dumnezeu a luat toate măsurile ca să putem ajunge asemenea Lui și El va face aceasta pentru toți cei care nu se împotrivesc printr-o voință stricată, care să facă fără putere harul Său.

Dumnezeu ne-a iubit cu o iubire negrăită, și iubirea noastră se trezește față de El pe măsură ce înțelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălțimea acestei iubiri atrăgătoare a Domnului. Prin cunoașterea iubirii Sale, dovedită față de noi pe când eram încă păcătoși, inima împietrită se înmoaie, se supune, iar păcătosul este transformat și ajunge un fiu al cerului. Dumnezeu nu Se folosește de măsuri constrângătoare; mijlocul pe care îl întrebuințează El pentru a izgoni păcatul din inimă este iubirea. Cu ajutorul ei, El transformă mândria în umilință, iar vrăjmășia și necredința în iubire și credință.

Iudeii se chinuiseră îngrozitor ca să ajungă la desăvârșire prin propriile lor eforturi, dar dăduseră greș. Domnul le spusese că, având neprihănirea lor, cu nici un chip nu vor intra în Împărăția cerurilor. Acum, El le arăta caracterul neprihănirii pe care o vor avea toți aceia care vor intra în ceruri. În toată Predica de pe Munte El descrie roadele ei și acum, printr-o propoziție, arată izvorul și natura ei: Fiți desăvârșiți, după cum și Dumnezeu este desăvârșit. Legea nu este altceva decât o copie a caracterului lui Dumnezeu. Priviți la Tatăl vostru cel ceresc și veți vedea în El o dovadă desăvârșită a principiilor care stau la temelia cârmuirii Sale.

Dumnezeu este iubire. Ca și razele de lumină ce vin de la soare, iubirea, lumina și bucuria izvorăsc de la El peste toate făpturile Sale. Natura Sa este de a da. Viața Sa însăși este revărsarea iubirii neegoiste.

„Slava Sa este binele fiilor Săi, Iar bucuria Sa o părintească grijă pentru ei.”

El ne spune să fim desăvârșiți după cum este și El. Noi trebuie să fim izvoare de lumină și binecuvântare pentru cei din jurul nostru, după cum este El pentru tot universul. Noi nu avem nimic de la noi înșine, ci lumina iubirii Sale strălucește asupra noastră, iar noi trebuie să reflectăm razele ei. Cu multă bunătate din bunătatea Sa, și noi putem să fim desăvârșiți în sfera noastră, așa după cum Dumnezeu este desăvârșit în sfera Lui.

Isus a spus: „Fiți desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru este desăvârșit”. Dacă sunteți copii ai lui Dumnezeu, sunteți părtași ai naturii Sale și nu puteți fi altfel, decât asemenea Lui. Orice copil trăiește prin viața tatălui său. Dacă sunteți copii ai lui Dumnezeu -- născuți prin Duhul Său -- trăiți prin viața lui Dumnezeu. În Hristos, „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9) și viața lui Isus se arată „în trupul nostru muritor”. (2 Corinteni 4, 11.) Având-o în voi, această viață va da naștere la același caracter și va da pe față aceleași fapte pe care le-a arătat și în El. În felul acesta, veți fi în armonie cu orice învățătură a Legii Sale, pentru că „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul” (Psalmii 19, 7.) Prin iubire, „neprihănirea Legii” va fi „împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”. (Romani 8, 4.)