„Luați seama să nu vă îndepliniți neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei.” -- Matei 6, 1.
Cuvintele rostite de Domnul pe Munte erau o expresie a învățăturii nerostite a vieții Sale, pe care oamenii nu ajunseseră s-o priceapă. Ei nu puteau să înțeleagă cum, având o așa mare putere, a neglijat s-o folosească pentru a câștiga ceea ce ei socoteau ca fiind lucrul cel mai bun. Spiritul, motivele și metodele lor erau cu totul contrare celor ale Sale. Cu toate că pretindeau a fi foarte plini de râvnă pentru cinstirea Legii, mândria deșartă era adevărata țintă pe care o urmăreau ei, și Domnul avea să le arate că iubitorul de sine este, de fapt, un călcător al Legii.
Dar principiile nutrite de farisei sunt date pe față de oamenii din toate timpurile. Spiritul fariseismului este spiritul firii omenești. Și, cum Mântuitorul a arătat deosebirea dintre spiritul și metodele Sale și acelea ale rabinilor, învățătura Sa este tot așa de potrivită pentru oamenii tuturor timpurilor. Pe vremea Domnului Hristos, fariseii căutau să câștige favoarea cerului, pentru ca să-și asigure onoarea lumii și profitul personal, lucruri pe care le priveau ca o răsplată a virtuții. În același timp, ei făceau paradă de faptele lor de milostenie înaintea norodului, ca să-i atragă atenția și să capete o faimă pentru sfințenia lor.
Isus le-a mustrat lăudăroșenia, spunând că Dumnezeu nu recunoaște o asemenea slujire și că lingușirea și admirația poporului, pe care ei le căutau cu atâta ardoare, erau singura răsplată pe care aveau să o primească vreodată.
„Tu, dar, când faci milostenie”, zicea Domnul, „să nu știe stânga ta ce face dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.”
Prin aceste cuvinte, Isus n-a învățat că faptele de milostenie trebuie ținute totdeauna în ascuns. Apostolul Pavel, scriind prin Duhul Sfânt, n-a ascuns generosul sacrificiu al creștinilor din Macedonia, ci a vorbit despre harul pe care Domnul îl lucrase în ei și, în felul acesta, și alții au fost însuflețiți de același duh. Tot el scria și bisericii din Corint și zicea: „Râvna voastră a îmbărbătat pe foarte mulți dintre ei.” (2 Corinteni 9, 2.)
Chiar cuvintele Domnului lămuresc ce a vrut să spună, anume că faptele de milostenie nu trebuie să aibă scopul de a câștiga lăudă și cinste de la oameni. Adevărata evlavie nu face nimic pentru a fi o priveliște. Aceia care umblă după cuvintele de laudă și lingușire și se hrănesc cu ele, ca și cu o dulceață, sunt creștini numai cu numele.
Prin faptele lor bune, urmașii lui Hristos trebuie să aducă slavă nu lor înșile, ci Aceluia prin al Cărui har și putere au făcut toate acestea. Orice faptă bună este adusă la îndeplinire numai prin Spiritul Sfânt, și Spiritul este dat pentru proslăvirea Celui ce l-a dat, nu pentru a celui ce l-a primit. Când lumina lui Hristos strălucește în suflet, gura va fi plină de laudă și mulțumire față de Dumnezeu. Rugăciunile voastre, împlinirea datoriei, bunătatea voastră, tăgăduirea de sine nu vor alcătui niciodată tema gândurilor sau conversațiilor voastre. Isus va fi mărit, eul va fi ascuns, și Hristos Se va arăta ca totul în toate.
Noi trebuie să dăruim în sinceritate, nu spre a face paradă de faptele noastre bune, ci din milă și dragoste față de cei aflați în suferință. Sinceritatea scopului, adevărata bunătate a inimii, este motivul care are preț în ochii cerului. Sufletul sincer în iubirea sa, cu inima întreagă în devoțiunea sa, este privit de Dumnezeu ca fiind mai de preț decât mult aur din Ofir.
Nu trebuie să ne gândim la răsplată, ci la slujire; cu toate acestea, bunătatea arătată în acest spirit nu va rămâne nerăsplătită. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti pe față.” Dacă este adevărat că Dumnezeu Însuși este marea Răsplată, care le cuprinde pe toate celelalte, atunci sufletul Îl primește și se bucură de El numai în măsura în care se face asemenea cu El în caracter. Numai cele ce sunt asemenea se pot prețui unele pe altele. Numai când ne dăruim pe noi înșine lui Dumnezeu pentru binele omenirii, și El ni Se dăruiește nouă.
Nimeni nu poate să facă loc în propria sa inimă și viață, ca șuvoiul binecuvântării lui Dumnezeu să curgă spre alții, fără ca să primească el însuși o bogată răsplată. Colinele și câmpiile care oferă o albie, pentru ca pâraiele de munte să ajungă la mare, nu suferă nici o pierdere prin aceasta. Ceea ce dau ele este răsplătit însutit, pentru că torentul care curge, murmurând în drumul său, lasă în urmă darul său de verdeață și rodnicie. Iarba de pe malurile sale este de un verde viu, copacii sunt plini de frunziș verde, florile sunt mai îmbelșugate. Când pământul rămâne sterp și scorojit de arșița dogoritoare a soarelui de vară, un brâu de verdeață arată cursul râului; iar câmpia care își deschide sânul, ca să poarte comoara muntelui spre mare, este îmbrăcată cu prospețime și frumusețe -- o dovadă a răsplătirii pe care harul lui Dumnezeu le-o dă tuturor celor care se predau, ca să fie mijlocitori prin care El să-și reverse binecuvântările Sale asupra lumii.
Aceasta este binecuvântarea de care au parte cei care arată milă față de nevoiași. Profetul Isaia zice: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede” Domnul te va călăuzi neîncetat, îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă; „Vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu seacă.” (Isaia 58, 7-11.)
Lucrarea de binefacere este de două ori binecuvântată. În timp ce acela care dă celui lipsit îi face fericiți pe alții, el însuși este binecuvântat într-o măsură mult mai mare. Harul lui Hristos dezvoltă în sufletul său trăsături de caracter, care sunt cu totul potrivnice egoismului -- trăsături care vor curăți, înnobila și îmbogăți viața. Faptele de milostenie, săvârșite în taină, vor lega inimile laolaltă și le vor apropia tot mai mult de inima Aceluia din care izvorăște orice impuls bun. Micile atenții, micile fapte de iubire și sacrificiul de sine, care se revarsă din viață tot așa de tăcut ca și parfumul dintr-o floare -- toate acestea alcătuiesc nu o mică parte din binecuvântarea și fericirea vieții. Se va vedea la urmă că tăgăduirea de sine pentru binele și fericirea altora, oricât de umilă și nelăudată aici pe pământ, este recunoscută în cer ca semn al unirii noastre cu Împăratul slavei, care a fost bogat și, totuși, S-a făcut sărac pentru noi.
Se poate ca faptele de binefacere să fi fost săvârșite în taină, dar influența celui ce le-a săvârșit nu poate fi ascunsă. Dacă lucrăm din toată inima ca urmași ai lui Hristos, inima va fi în strânsă simpatie cu Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu, impresionând spiritul nostru, va scoate la iveală sfintele armonii ale sufletului, ca răspuns la atingerea divină.
Acela care dă talente sporite celor care au folosit cu înțelepciune darurile ce le-au fost încredințate, are plăcere să recunoască lucrarea poporului Său credincios în Cel Iubit, prin al cărui har și putere au lucrat. Aceia care au urmărit dezvoltarea și desăvârșirea unui caracter creștin, punându-și puterile la lucru în fapte bune, vor culege în lumea viitoare ceea ce au semănat. Lucrarea începută pe pământ va ajunge perfecțiunea în acea viață mai înaltă și mai sfântă, care va dura cât veșnicia.
„Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii.” -- Matei 6, 5.
Fariseii hotărâseră anumite ore pentru rugăciune; și, dacă se aflau în altă parte la timpul hotărât, după cum se întâmpla adesea, se opreau oriunde ar fi fost -- fie în stradă, fie în piață, în mijlocul mulțimilor de oameni ce alergau încoace și încolo -- și, așa cu voce tare, își înălțau rugăciunile lor formale. O astfel de închinare, adesea numai pentru înălțare de sine, a atras mustrarea necruțătoare a lui Isus. Cu toate acestea, El n-a oprit rugăciunea publică, pentru că El Însuși Se ruga împreună cu ucenicii Săi, în prezența mulțimilor. Dar El învăța că rugăciunile particulare nu trebuie să fie auzite decât de Dumnezeu. Nici o ureche curioasă nu trebuie să primească povara unor astfel de cereri.
„Când te rogi, intră în odăița ta”. Să avem un loc stabilit pentru rugăciunea tainică. Isus alesese locuri anume pentru comuniunea cu Dumnezeu și tot așa trebuie să facem și noi. Adesea, se simte nevoia să ne retragem într-un loc anume, oricât de umil ar fi, unde putem să fim singuri cu Dumnezeu.
„Roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns.” În numele lui Isus, putem să venim în prezența lui Dumnezeu cu încrederea unui copil. Nu este nevoie de nici un om ca mijlocitor. Prin Isus, ne putem deschide inimile lui Dumnezeu, ca înaintea Unuia care ne cunoaște și ne iubește.
În locul tainic al rugăciunii, unde nici un ochi nu ne vede, decât ochiul lui Dumnezeu, nici o ureche nu ne aude, decât urechea lui Dumnezeu, putem să aducem cele mai tainice dorințe și frământări ale noastre înaintea Tatălui îndurării nemărginite; și, în tăcerea și liniștea sufletului, vocea aceea care nu zăbovește niciodată să răspundă la strigătul unor nevoi omenești va vorbi inimilor noastre.
„Domnul este plin de milă și de îndurare.” (Iacov 5, 11.) El așteaptă cu o iubire neobosită să audă mărturisirile celor abătuți și să le primească pocăința. Așteaptă un semn de recunoștință din partea noastră, cum așteaptă mama zâmbetul de recunoaștere de la odrasla ei. Domnul vrea ca noi să înțelegem cât de arzător și duios ne dorește inima Sa. El ne invită să schimbăm încercările noastre cu simpatia Sa, întristările noastre cu iubirea Lui, rănile noastre cu vindecarea Lui, slăbiciunea noastră cu tăria Lui, goliciunea noastră cu plinătatea Lui. Niciodată cel care a venit la El n-a fost dezamăgit. „Când îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie și nu ți se umple fața de rușine.” (Psalmii 34, 5.)
Aceia care-L caută pe Dumnezeu în ascuns, aducând înaintea Domnului nevoile lor și cerând ajutor, nu vor striga în zadar. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti.” Dacă facem din Domnul tovarășul nostru zilnic, vom simți că puterile unei lumi nevăzute sunt în jurul nostru; privind la Isus, vom deveni asemenea chipului Său. Privind, vom fi schimbați. Caracterul este îmblânzit, curățit și înnobilat pentru Împărăția cerească. Rezultatul sigur al comuniunii și părtășiei cu Domnul nostru va fi creșterea evlaviei, curăției și ardoarei. Rugăciunea va fi din ce în ce mai inteligentă. Noi primim o educație dumnezeiască și aceasta este dovedită printr-o viață de sârguință și zel.
Sufletul care se întoarce spre Dumnezeu după ajutor, sprijin și putere, prin rugăciune zilnică și serioasă, va avea aspirații nobile, o înțelegere lămurită a adevărului și datoriei, planuri mari de acțiune și o continuă foame și sete după neprihănire. Păstrând legătura cu Dumnezeu, vom ajunge în stare să le dăm și altora, cu care venim în legătură, lumina, pacea și seninătatea care domnesc în sufletele noastre. Tăria câștigată prin rugăciune, unită cu efortul stăruitor de a ne educa mintea pentru meditație și luare-aminte, ne pregătește pentru îndatoririle zilnice și ne păstrează un duh liniștit în toate împrejurările.
Dacă ne apropiem de Dumnezeu, El va pune în gura noastră un cuvânt ca să vorbim pentru El, chiar o laudă pentru Numele Său. Ne va da un ton din cântarea îngerilor, un imn de mulțumire pentru Tatăl nostru ceresc. În fiecare manifestare a vieții, se va da pe față lumina și iubirea unui Mântuitor care locuiește în inimă. Tulburările din afară nu pot atinge viața care este trăită prin credința în Fiul lui Dumnezeu.
„Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii.” -- Matei 6, 7.
Păgânii își închipuiau că rugăciunile au meritul de a face ispășire pentru păcat. Altfel spus, cu cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă ar fi putut deveni sfinți prin propriile lor eforturi, păgânii ar fi avut în ei înșiși ceva de care să se bucure, o pricină de laudă. Această idee despre rugăciune este expresia principiului îndreptățirii prin merite personale, care stă la temelia tuturor sistemelor falsei religii. Fariseii adoptaseră această idee păgână despre rugăciune și nimic n-a înlăturat-o în zilele noastre, chiar printre aceia care se pretind a fi creștini. Repetarea de fraze obișnuite și tipice, când inima nu simte nici o nevoie de Dumnezeu, e la fel cu „bolboroselile” păgânilor.
Rugăciunea nu este o ispășire pentru păcat. Ea nu are nici o virtute, nici vreun merit în sine. Toate cuvintele înflorite, pe care le folosim, nu pot fi echivalente nici chiar cu o singură dorință sfântă. Rugăciunile cele mai elocvente nu sunt decât cuvinte fără rost, dacă nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii. Numai rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă dornică, în care sunt exprimate nevoile simple ale sufletului, ca și cum am cere o favoare unui prieten pământesc, așteptând ca ea să fie împlinită, doar aceasta este rugăciunea credinței. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre ceremoniale, dar strigătul negrăit al unei inimi zdrobite și stăpânite de simțământul păcatului și al completei slăbiciuni își găsește drum la Tatăl oricărei îndurări.
„Când postiți să nu vă luați o înfățișare posomorâtă, ca fățarnicii.” -- Matei 6, 16.
Postul pe care îl recomandă Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai mult decât o formă. El nu constă numai în a lăsa la o parte mâncarea, în a te îmbrăca în sac și în a-ți presăra cenușă pe cap. Acela care postește, având adevărata părere de rău din cauza păcatului, nu umblă niciodată după laudă.
Ținta postului pe care Dumnezeu ne îndeamnă să-l ținem nu este de a ne chinui trupul pentru păcatul sufletului, ci de a ne ajuta să ne dăm seama de caracterul grav al păcatului, umilindu-ne inima înaintea lui Dumnezeu și primind harul Său iertător. Porunca Sa către Israel era aceasta: „Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul, Dumnezeul vostru.” (Ioel 2, 13.)
Postul nu ne va fi de nici un folos pentru a face pocăință sau a ne măguli că, prin propriile noastre fapte, vom merita sau vom cumpăra o moștenire între cei sfinți. Când I s-a adresat Domnului întrebarea: „Ce să facem, ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?”, El a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimis El.” (Ioan 6, 28-29.) Pocăința este întoarcerea de la eul personal spre Hristos, și, dacă Îl primim pe Hristos așa încât, prin credință, El să-și poată trăi viața în noi, faptele bune se vor vedea.
Isus zicea: „Tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața, ca să arăți că postești, nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns.” (Matei 6, 17-18.) Ceea ce se face pentru slava lui Dumnezeu trebuie să se facă cu bucurie, nu cu inima tristă și posomorâtă. În religia Domnului Isus nu este nimic posomorât. Dacă printr-o atitudine de murmurare, creștinii lasă impresia că au fost dezamăgiți de Domnul lor, ei dau o mărturie falsă despre caracterul Său și pun argumente în gura vrăjmașilor Săi. Deși prin cuvinte au pretenția că Dumnezeu este Tatăl lor, totuși, printr-o înfățișare tristă și posomorâtă ei se prezintă lumii ca niște orfani.
Domnul dorește să facem ca serviciul Său să apară atrăgător, cum și este în realitate. Să faci ca tăgăduirea de sine și frământările ascunse ale inimii să fie descoperite numai Mântuitorului. Să faci ca poverile să fie aduse la piciorul crucii și să mergi înainte pe cărare, bucurându-te în iubirea Aceluia care te-a iubit cel dintâi. Poate că oamenii nu vor cunoaște niciodată lucrarea care se săvârșește în ascuns între un suflet și Dumnezeu, dar urmarea lucrării Duhului asupra inimii va fi văzută de toți, pentru că „Acela care vede în ascuns, îți va răsplăti”.
„Nu vă strângeți comori pe pământ.” -- Matei 6, 19.
Comoara adunată pe pământ nu dăinuiește; hoții o sapă și o fură; moliile și rugina o strică; focul și furtuna ne nimicesc averile. „Și unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” Comoara adunată pe pământ va acapara mintea, dând cu totul la o parte lucrurile cerești.
Iubirea de bani era pasiunea cea mai mare pe vremea iudeilor. Spiritul lumesc luase locul lui Dumnezeu și al religiei în suflet. Tot așa stau lucrurile și în zilele noastre. Goana după îmbogățire are o influență așa de seducătoare și fermecătoare asupra vieții, încât noblețea și omenia sunt pervertite, până când se pierd. Slujirea Satanei este plină de grijă, frământare și muncă istovitoare, iar bogăția pe care oamenii se străduiesc s-o adune pe pământ, nu e decât pentru scurtă vreme.
Domnul zicea: „Strângeți-vă comori în ceruri unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”.
Sfatul este: „Să vă strângeți comori în cer”. Este în interesul vostru personal să vă asigurați bogățiile cerești. Numai acestea sunt cu adevărat ale voastre, din tot ce aveți. Comoara adunată în cer este nepieritoare. Nici focul sau apele n-o pot nimici, nici hoții n-o pot jefui, nici moliile sau rugina n-o pot strica, pentru că Dumnezeu este Cel care o păstrează.
Această comoară, pe care Domnul o socotește mai de preț decât tot ce are preț, este „bogăția slavei moștenirii Lui între sfinți”. (Efeseni 1, 18.) Ucenicii Domnului Hristos sunt numiți giuvaierurile Sale, comoara Sa prețioasă și deosebită. El zice: „Ei sunt pietrele cununii împărătești”. (Zaharia 9, 16.) „Voi face pe oameni mai prețioși decât aurul curat, mai scump decât aurul din Ofir.” (Isaia 13, 12.) Domnul Hristos privește la poporul Său, în curăția și desăvârșirea sa, ca la răsplata suferințelor Sale, a umilinței și iubirii Sale, completarea strălucirii Sale fiind Hristos, marele Centru, de la care radiază toată strălucirea.
Nouă ne este dat să ne unim cu El în marea lucrare de răscumpărare și să ne împărtășim cu El de bogățiile câștigate prin moartea și suferințele Sale. Sfântul apostol Pavel le scria creștinilor din Tesalonic: „Căci cine este în adevăr nădejdea sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteți voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteți slava și bucuria noastră.” (1 Tesaloniceni 2, 19-20.) Aceasta este comoara în vederea căreia ne îndeamnă Domnul să lucrăm. Caracterul este marele seceriș al vieții. Fiecare cuvânt sau faptă care, prin harul lui Hristos, va da naștere, într-un suflet, la un impuls îndrumător spre cer, fiecare efort care tinde spre formarea unui caracter creștin, înseamnă adunarea unei comori în cer.
Unde este comoara, acolo va fi și inima. Prin fiecare efort săvârșit în folosul altora, noi înșine avem un mare folos. Acela care sacrifică bani sau timp pentru răspândirea Evangheliei se înscrie, cu propriul său interes și cu rugăciuni, pentru lucrare și pentru sufletele care trebuie să fie mișcate prin ea, cu sentimentele sale de iubire care se revarsă asupra altora, iar el este îndemnat la o mai mare devoțiune pentru Dumnezeu, ca să poată ajunge în stare să le facă și mai bine.
Iar în ziua cea din urmă, când bogățiile pământului vor pieri, acela care și-a adunat o comoară în cer, va privi ce a câștigat -- viața sa. Dacă am ascultat de cuvintele Domnului Hristos, atunci când ne vom aduna în jurul marelui tron alb, vom vedea suflete care au fost mântuite prin lucrarea noastră și vom ști că unul i-a câștigat pe alții, iar aceștia pe alții -- o mare ceată adusă în cerul păcii, ca rezultat al strădaniilor noastre; acolo ne vom depune coroanele la picioarele lui Isus și-L vom lăuda de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei. Cu ce bucurie îi va privi atunci lucrătorul lui Hristos pe acești răscumpărați, care se împărtășesc de slava Mântuitorului! Cât de prețios va fi cerul pentru aceia care au fost credincioși în lucrarea de câștigare de suflete!
„Dacă deci, ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu.” (Coloseni 3, 1.)
„Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” -- Matei 6, 22.
Sinceritate intenției, consacrarea din toată inima față de Dumnezeu, sunt condiția despre care vorbește Mântuitorul în cuvintele Sale. Fă ca intenția să fie sinceră și neșovăielnică, deosebește adevărul și ascultă de el, oricât ar costa aceasta și vei primi atunci lumina divină. Adevărata evlavie începe atunci când s-a pus capăt oricărui compromis cu păcatul. Atunci limbajul inimii va fi acela al apostolului Pavel: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” (Filipeni 3, 13-148.)
Dar, dacă ochiul este orbit de iubirea de sine, atunci nu e decât întuneric. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric”. Întunericul acesta îngrozitor i-a învăluit pe iudei într-o necredință încăpățânată, făcându-i neînstare să prețuiască misiunea și caracterul Aceluia care venise să-i salveze din păcate.
Cedarea în fața ispitei începe prin a-i îngădui minții să șovăie, prin a fi nestatornic în încrederea ta în Dumnezeu. Dacă nu alegem să ne predăm pe deplin lui Dumnezeu, atunci suntem în întuneric. Dacă păstrăm vreo rezervă oarecare, atunci lăsăm o ușă deschisă, prin care Satana poate să intre să ne rătăcească prin ispitele sale. El știe că, dacă poate să ne întunece viziunea, așa încât ochiul credinței să nu-L mai poată vedea pe Dumnezeu, nu va mai fi nici o piedică împotriva păcatului.
Preferința pentru vreo dorință păcătoasă dovedește rătăcirea sufletului. Fiecare îngăduință față de acea dorință întărește aversiunea sufletului față de Dumnezeu. Mergând pe calea dorită de Satana, suntem împresurați de umbrele răului și fiecare pas duce la întuneric din ce în ce mai des, făcând să crească tot mai mult orbirea inimii.
Aceeași lege conduce atât lumea spirituală, cât și lumea naturală. Cel care locuiește în întuneric va ajunge în cele din urmă să-și piardă puterea de a vedea. El este acoperit de un întuneric mai des decât acela de la miezul nopții; razele strălucitoare de la miezul zilei nu-i pot aduce unuia ca acesta, nici o lumină. „El umblă în întuneric și nu știe încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.” (Ioan 2, 11.) Nutrind mereu păcatul în inimă, desconsiderând în chip voit apelurile iubirii divine, păcătosul pierde plăcerea de a face binele, dorul după Dumnezeu, însăși putința de a primi lumina cerului. Invitația harului este încă plină de iubire, lumina strălucește tot așa de puternic ca și atunci când s-a revărsat pentru prima dată asupra sufletului său, dar glasul întâmpină urechi surde, lumina cade pe niște ochi orbiți.
Nici un suflet nu este până în cele din urmă părăsit de Dumnezeu, lăsat în propriile sale căi, atâta timp cât mai este o speranță pentru mântuirea lui. „Omul se îndepărtează de Dumnezeu, nu Dumnezeu de om”. Tatăl nostru ceresc ne urmărește cu apeluri, avertizări și asigurări de iubire, pline de compătimire, până când alte ocazii și privilegii vor fi cu totul în zadar. Răspunderea rămâne asupra păcătosului. Împotrivindu-se astăzi Duhului lui Dumnezeu, el pregătește calea pentru o altă împotrivire, când lumina va veni cu o putere și mai mare. În felul acesta, pornirea lui spre împotrivire ajunge din ce în ce mai puternică, până când, în cele din urmă, lumina nu-l va mai putea impresiona și el va înceta să răspundă în vreun fel chemării Duhului lui Dumnezeu. Atunci „chiar lumina care este în tine”, s-a făcut întuneric. Însuși adevărul pe care îl cunoaștem a ajuns așa de pervertit, încât face să crească și mai mult orbirea sufletului.
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” -- Matei 6, 24.
Domnul Hristos nu zice că omul va sluji sau nu va sluji la doi stăpâni, ci că nu poate să facă aceasta. Între interesele lui Dumnezeu și interesele lui Mamona nu există nici o legătură sau atracție. Chiar acolo unde conștiința îi avertizează pe creștini să se ferească, să se lepede de sine, să se oprească, acolo, cel lumesc trece hotarul, spre a-și satisface pornirile sale egoiste. De o parte a hotarului este umilul urmaș al lui Hristos; de cealaltă parte este ușuraticul iubitor de lume, sclavul modei, dedat la frivolitate, răsfățându-se în plăceri oprite.
Nimeni nu poate să ia o poziție neutră; nu există nici o clasă de mijloc, care să nu-L iubească pe Dumnezeu și nici să slujească vrăjmașului dreptății. Hristos trebuie să locuiască în agenții Săi omenești, să lucreze prin aptitudinile lor și să acționeze prin capacitățile lor. Voința lor trebuie să fie supusă voinței Lui; ei trebuie să lucreze după îndemnurile Duhului Său. Atunci nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în ei. Acela care nu se predă cu totul lui Dumnezeu se află sub controlul unei alte puteri, ascultând de un alt glas, ale cărui șoapte au un caracter cu totul diferit. Serviciul pe jumătate îl așează pe om de partea vrăjmașului, ca aliat plin de succes al oștilor întunericului. Când cei ce pretind a fi ostași ai lui Hristos se angajează în confederația Satanei și-i dau ajutor, ei dau dovadă că sunt vrăjmași ai lui Hristos. Ei își calcă jurământul cel sfânt și formează o legătură între Satana și adevărații ostași, astfel că, prin acești agenți, vrăjmașul lucrează mereu, ca să rătăcească inimile ostașilor lui Hristos.
Cea mai puternică fortăreață a viciului în lumea aceasta nu este viața nelegiuită a păcătosului învederat sau a omului decăzut și lepădat de lume, ci viața aceea care, altfel, pare virtuoasă, onorabilă și nobilă, dar în care este nutrit un păcat, este îngăduit un viciu. Pentru sufletul care se luptă în taină împotriva unei ispite uriașe, tremurând chiar pe pragul prăpastiei, un astfel de exemplu este unul dintre cele mai puternice îndemnuri spre păcat. Acela care, fiind înzestrat cu înalte concepții despre viață, adevăr și onoare, calcă totuși cu bună știință o regulă a sfintei Legi a lui Dumnezeu, a stricat darurile sale nobile, prefăcându-se într-o momeală pentru păcat. Geniul, talentul, iubirea, chiar faptele generoase și pline de simpatie pot deveni momeli ale Satanei, ca să atragă sufletele în prăpastia ruinei, atât pentru viața aceasta, cât și pentru viața viitoare.
„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci din lume.” (1 Ioan 2, 15-16.)
„Nu vă îngrijorați.” -- Matei 6, 25.
Acela care v-a dat viața cunoaște nevoia voastră de hrană și o împlinește. Acela care a creat corpul nu este nepăsător față de nevoile voastre de îmbrăcăminte. Cel ce a dat un dar mare nu va da și tot ce mai trebuie, ca să-l facă deplin?
Isus a îndreptat gândul ascultătorilor Săi la păsările cerului, care își ciripesc imnurile lor de laudă, fără să fie stânjenite de îngrijorări; ele „nici nu seamănă, nici nu seceră”, și totuși Părintele cel veșnic Se îngrijește de nevoile lor. Și Isus întreabă: „Oare nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?”
„Nu te uita la tine că ești atât de slab, Nici la dușmanul care te-ar nimici de grab; Nici un păr nu-ți cade și nici o clipă nu-i și nu-i nici o-ncercare decât cu voia Lui.”
Colinele și câmpiile străluceau de mulțimea florilor și, atrăgând atenția spre ele, în răcoarea dimineții, Isus a zis: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp”. Formele pline de grație și culorile plăcute ale pomilor și florilor pot fi copiate de iscusința oamenilor, dar ce mână poate să dea viață și unei flori sau unui firicel de iarbă? Fiecare floare de pe marginea drumului își datorează existența aceleiași puteri care a întocmit lumile înstelate din înălțimi. Prin toate lucrurile create, vibrează un puls de viață din inima mult cuprinzătoare a lui Dumnezeu. Florile de pe câmp sunt înveșmântate de mâna Sa în haine mai bogate decât au avut vreodată cei mai bogați regi de pe pământ. Și „dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El, cu mult mai mult, pe voi, puțin credincioșilor?”
Cel ce a făcut florile și i-a dat păsărelei ciripitul, zice: „Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii”. „Uitați-vă la păsările cerului”. Privind la minunăția lucrurilor naturii, puteți să învățați mai mult din înțelepciunea lui Dumnezeu decât știu învățații cei mari. Pe petalele crinului, Dumnezeu a scris o solie pentru voi -- o solie scrisă într-un limbaj pe care inimile voastre îl pot citi numai dacă înlătură neîncrederea, egoismul și grijile chinuitoare. De ce v-a dăruit El păsărele cântătoare și flori gingașe? Oare nu ca o revărsare a iubirii din inima unui Părinte, care să lumineze și să înveselească drumul vieții voastre? Tot ce vă era necesar pentru existență, v-ar fi putut fi dăruit, fără flori și păsări, dar Dumnezeu nu era mulțumit doar să vă asigure ceea ce ar fi fost îndeajuns pentru întreținerea vieții. El a umplut pământul, văzduhul și cerul cu frumuseți care să vă vorbească despre intenția Lui plină de iubire pentru voi. Frumusețea tuturor lucrurilor create nu este decât o rază din strălucirea slavei Sale. Dacă a folosit o iscusință atât de nemărginită pentru lucrurile naturii și pentru fericirea și bucuria voastră, vă mai puteți îndoi că va da fiecăruia orice binecuvântare de care are nevoie?
„Uitați-vă cu băgare de seamă la crinii de pe câmp”. Fiecare floare, care-și deschide petalele la lumina soarelui, ascultă de aceeași mare lege, care călăuzește stelele. Și cât de simplă și frumoasă, cât de plăcută este viața ei! Prin flori, Dumnezeu ne atrage atenția la frumusețea caracterului ce seamănă cu cel al lui Hristos. El, care a dat așa frumusețe florilor, dorește cu atât mai mult ca sufletul să fie îmbrăcat cu frumusețea caracterului lui Hristos.
„Priviți”, a zis Isus, „cum cresc crinii”; cum răsar din pământul rece și negru sau din noroiul din albia râului și își revarsă frumusețea și parfumul lor plăcut. Cine s-ar gândi la o asemenea frumusețe, dacă ar privi bulbul gloduros și cenușiu al crinului? Însă, când viața ascunsă de Dumnezeu în această plantă se dezvoltă, la porunca Lui, sub influența ploii și a luminii soarelui, oamenii rămân uimiți, privindu-i grația și frumusețea. Tot astfel se va dezvolta și viața lui Dumnezeu în fiecare suflet omenesc, care se va supune lucrării harului Său, care vine cu binecuvântările ei la toți, asemenea ploii și luminii soarelui în natură. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au fost create florile, și același Cuvânt va produce în voi frumusețea Spiritului Său.
Legea lui Dumnezeu este legea iubirii. El v-a înconjurat cu frumusețe, ca să vă învețe că nu sunteți aduși pe lume doar ca să munciți pentru voi înșivă, să săpați și să zidiți, să vă obosiți și să plănuiți, ci să faceți ca viața voastră să fie strălucitoare, veselă și frumoasă, prin iubirea lui Hristos, ca și florile, pentru a face fericite și alte vieți, prin lucrarea iubirii.
Tați și mame, îndemnați-i pe copiii voștri să învețe de la flori. Luați-i împreună cu voi în grădină și pe câmp, sub pomii înverziți și deprindeți-i să citească în natură solia iubirii lui Dumnezeu. Faceți ca gândul despre El să fie legat de păsări, flori și copaci, îndrumați-i pe copii să vadă în fiecare lucru plăcut și frumos, un cuvânt al iubirii lui Dumnezeu pentru ei. Recomandați-le religia voastră, prin însușirile ei plăcute. Faceți ca legea bunătății să fie scrisă pe buzele voastre.
Învățați-i pe copii că, prin iubirea cea mare a lui Dumnezeu, firea lor poate fi schimbată și adusă în armonie cu El. Spuneți-le că El dorește ca viața să le fie frumoasă ca florile. Când culeg florile delicate, învățați-i că Cel care a făcut florile este mult mai frumos decât ele. În felul acesta, vrejul inimii lor se va înfășura în jurul Lui, va ajunge ca vița în jurul unui arac. Cel care e „cu totul plăcut” va ajunge pentru ei un tovarăș de fiecare zi și un prieten intim, iar viața lor va fi schimbată după chipul curăției Sale.
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu.” -- Matei 6, 33.
Norodul care asculta Cuvintele Domnului Hristos aștepta cu mare nerăbdare proclamarea împărăției pământești. În timp ce Isus le descoperea comorile cerului, întrebarea care se ridica din multe inimi era: Cum am putea să ajungem la cele urmărite de noi în lumea aceasta, folosindu-ne de El? Isus le-a arătat că, dacă fac din cele lumești grija lor cea mai de seamă, atunci ei seamănă cu neamurile păgâne din jurul lor, trăind ca și când n-ar exista un Dumnezeu a Cărui grijă iubitoare este îndreptată spre făpturile Sale.
„Toate aceste lucruri”, zicea Domnul, „neamurile lumii le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui; și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Luca 12, 30; Matei 6, 33.) „Eu am venit să vă înfățișez Împărăția dragostei, a neprihănirii și a păcii. Deschideți-vă inimile ca să primiți această Împărăție și să-i slujiți din toată inima. Cu toate că este o împărăție spirituală, să nu vă îngrijorați, crezând că nevoile voastre vremelnice nu vor mai fi luate în seamă, dacă vă predați în slujba lui Dumnezeu. Acela care are toată puterea în cer și pe pământ, va purta de grijă nevoilor voastre.”
Isus nu ne scutește de obligația de a munci, dar ne sfătuiește să-L facem pe El Cel dintâi, Cel din urmă și Cel mai bun în orice. Să nu întreprindem nici o lucrare, să nu urmărim nici un plan, să nu căutăm nici o plăcere, care ar împiedica lucrarea neprihănirii Sale în caracterul și viața noastră. Tot ce facem să fie făcut din toată inima, ca pentru Domnul.
În timpul lucrării Sale pe pământ, Domnul Isus a dat demnitate vieții în toate amănuntele ei, înfățișându-le oamenilor slava lui Dumnezeu și supunând totul voinței Tatălui Său. Dacă urmăm pilda Sa, avem asigurarea că toate lucrurile de care avem nevoie în viața aceasta „ni se vor da pe deasupra”. Sărăcia sau bogăția, boala sau sănătatea, naivitatea sau înțelepciunea -- toate sunt prevăzute în făgăduințele harului Său.
Brațul cel veșnic al lui Dumnezeu cuprinde sufletul care vine la El după ajutor, oricât de slab ar fi acel suflet. Cele prețioase de pe pământ vor pieri; dar sufletul care trăiește pentru Dumnezeu va dăinui împreună cu El. „Lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 17.) Cetatea lui Dumnezeu își va deschide porțile de mărgăritar ca să-L primească pe acela care, în timpul viețuirii sale pe pământ, a învățat să se încreadă în Dumnezeu pentru călăuzire și înțelepciune, pentru mângâiere și nădejde, chiar în mijlocul lipsurilor și necazurilor. El va fi primit acolo cu cântări îngerești și va mânca din pomul vieții. „Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” (Isaia 54, 10.)
„Nu vă îngrijorați de ziua de mâine.... Ajunge zilei necazul ei.” -- Matei 6, 34.
Dacă te-ai predat lui Dumnezeu, ca să faci lucrarea Lui, nu trebuie să te îngrijorezi de ziua de mâine. Acela, al cărui slujitor ești, cunoaște sfârșitul de la început. Întâmplările zilei de mâine, care sunt ascunse de ochii tăi, sunt descoperite ochilor Aceluia care este Atotputernic.
Dacă luăm noi conducerea lucrurilor pe care trebuie să le facem și ne bizuim pe priceperea noastră ca să izbutim, ne luăm o sarcină pe care Domnul nu ne-a dat-o și încercăm s-o purtăm fără ajutorul Său. Noi luăm asupra noastră o responsabilitate care Îi aparține lui Dumnezeu, așezându-ne în felul acesta în locul Său. Se poate să ne îngrijorăm și să bănuim primejdia și pierderea care vor veni asupra noastră. Dar, dacă credem într-adevăr că Domnul ne iubește și vrea să ne facă bine, vom înceta să ne mai frământăm în ce privește viitorul. Ne vom încrede în Dumnezeu, așa cum se încrede un copil într-un părinte iubitor. Atunci frământările și chinurile noastre vor pieri, pentru că voința noastră este cuprinsă în voința lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu ne-a făgăduit ajutor ca să purtăm azi poverile de mâine. El a zis: „Harul Meu îți este de ajuns.” (2 Corinteni 12, 9.) Dar, ca și mana dată în pustie, harul Său este dăruit zilnic, ca să facem față nevoilor acelei zile. Ca și oștile lui Israel în peregrinajul vieții lor, și noi putem să găsim, dimineață de dimineață pâinea din ceruri, atât cât trebuie pentru fiecare zi.
Numai o zi este a noastră, și în timpul acestei zile trebuie să trăim pentru Domnul. Pentru această singură zi, trebuie să punem în mâinile lui Isus, într-o servire solemnă, toate intențiile și planurile noastre, aruncând toate îngrijorările noastre asupra Lui, pentru că El ne poartă de grijă. „Căci știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.” (Ieremia 29.11.) „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră.” (Isaia 30, 15.)
Dacă vei căuta pe Domnul și te vei întoarce spre El în fiecare zi, dacă prin propria ta alegere spirituală, vei fi slobod și plin de bucurie în Domnul, dacă vei veni, cu bucuroasă consimțire a inimii, la chemarea sa plină de iubire, ca să porți jugul lui Hristos -- jugul ascultării și servirii -- toate murmurările tale vor fi potolite, toate greutățile tale vor fi îndepărtate, toate problemele grele cu care te confrunți vor fi dezlegate.