„Iată cum trebuie să vă rugați.” -- Matei 6, 9.
Rugăciunea domnească a fost dată de două ori de Mântuitorul, prima dată mulțimii, în Predica de pe Munte, și a doua oară, la câteva luni după aceea, numai ucenicilor. Ucenicii plecaseră pentru scurtă vreme de lângă Domnul, iar la întoarcere L-au găsit cufundat în comuniune cu Dumnezeu. Fără să țină seama de prezența lor, El continua să Se roage cu voce tare. Fața Mântuitorului era luminată de o strălucire cerească. El părea a fi chiar în prezența Celui nevăzut, iar în cuvintele Sale era o putere vie, deoarece vorbea cu Dumnezeu.
Inimile ucenicilor care ascultau erau adânc mișcate. Ei au observat cât de des petrecea El ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. El Își petrecea zilele, slujind mulțimilor care se îngrămădeau în jurul Lui și dezvăluind gândurile perfide ale rabinilor. Munca aceasta neîncetată Îl istovea adesea așa de mult, încât mama și frații Săi, și chiar ucenicii Săi, se temeau că-și va primejdui viața. Dar, când Se întorcea de la orele de rugăciune, care încheiau obositoarea zi, ei vedeau că fața Sa era plină de pace și un suflu de reînviorare părea că străbate ființa Sa. El venea zi după zi, de la orele petrecute cu Dumnezeu, ca să le aducă oamenilor lumina din ceruri. Ucenicii ajunseseră să facă o legătură între orele Sale de rugăciune și puterea cuvintelor Sale. Acum, când ascultau rugăciunea Sa fierbinte, inimile lor erau pline de respect și smerenie. Când El a încetat să Se mai roage, pătrunși de marea lor lipsă, ucenicii I-au zis: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.” (Luca 11, 1.)
Isus nu le-a dat un nou model de rugăciune, ci o repetă pe aceea pe care le-o spusese mai înainte: „Trebuie să pricepeți ce v-am dat mai înainte. Rugăciunea aceea are un înțeles adânc, pe care încă nu l-ați pătruns”.
Totuși, Mântuitorul nu ne mărginește numai la folosirea acestor cuvinte. Ca Unul care este strâns legat de omenirea aceasta, El prezintă rugăciunea Sa ideală -- cuvinte așa de simple, că pot fi folosite și pricepute chiar de un copilaș, și totuși atât de cuprinzătoare, încât însemnătatea lor nu poate fi niciodată cuprinsă, nici chiar de mințile cele mai agere. Suntem îndemnați să venim înaintea Tatălui cu prinosul nostru de mulțumire, să Îi facem cunoscute dorințele noastre, să ne mărturisim păcatele și să cerem harul Său, potrivit cu făgăduința Sa.
„Când vă rugați, să ziceți: «Tatăl nostru».” -- Luca 11, 2.
Isus ne învață să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este rușine să ne numească frați. (Evrei 2, 11.) Atât de voioasă, atât de dornică este inima Mântuitorului să ne spună bun venit, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât, din primele cuvinte pe care trebuie să le folosim când ne apropiem de Domnul, El pune asigurarea rudeniei noastre divine: „Tatăl nostru”.
Aici se dezvăluie minunatul adevăr, plin de încurajare și mângâiere, că Dumnezeu ne iubește ca pe Fiul Său. Aceasta și spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenicii Săi: „Tu i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17, 23.)
Lumea aceasta, despre care Satana zisese că este a lui și pe care o stăpânise cu aspră tiranie, era acum înconjurată de iubirea Fiului lui Dumnezeu și, printr-o mare înfăptuire, legată iarăși de tronul lui Dumnezeu. Heruvimii și Serafimii, precum și oștile nenumărate ale tuturor lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă la adresa lui Dumnezeu și a Mielului, în clipa când a fost asigurată biruința aceasta. Ei s-au bucurat că s-a deschis o cale de scăpare pentru neamul omenesc decăzut și că pământul are să fie răscumpărat de sub blestemul păcatului. Dar cât de mult se vor bucura aceia care sunt obiectul unei așa iubiri de neînchipuit!
Cum am putea să ne îndoim vreodată și să fim în nesiguranță, cum am putea să ne simțim orfani? Isus a luat asupra Sa natura omenească, tocmai pentru a veni în ajutorul acelora care au călcat Legea. El S-a făcut asemenea nouă, ca să putem avea pacea și siguranța veșnică. Avem în ceruri un Apărător și oricine Îl primește ca Mântuitor personal nu este lăsat orfan, ca să poarte povara propriilor sale păcate.
„Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”. „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim și proslăviți împreună cu El”. „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este.” (1 Ioan 3, 2; Romani 8, 17.)
Cel dintâi pas pe care-l facem pentru a ne apropia de Dumnezeu este acela de a cunoaște și crede iubirea pe care El o are față de noi (1 Ioan 4, 16), deoarece suntem îndemnați să venim la El, constrânși de iubirea Sa.
Înțelegerea iubirii lui Dumnezeu aduce după sine renunțarea la iubirea de sine. Dându-I lui Dumnezeu numele de Tatăl nostru, îi recunoaștem pe toți copiii Săi ca fiind frații noștri. Suntem toți o parte din marea țesătură a omenirii, toți suntem membri ai unei singure familii. În rugăciunile noastre, trebuie să-i cuprindem pe toți semenii noștri, ca pe noi înșine. Acela care caută binecuvântări numai pentru sine nu se roagă cum trebuie.
Dumnezeul nemărginit, zicea Isus, îți dă privilegiul de a te apropia de El, numindu-L Tată. Trebuie să înțelegem tot ce se cuprinde în aceasta. Nici un părinte pământesc n-a lucrat vreodată atât de stăruitor pentru un copil rătăcit, cum lucrează Făcătorul tău pentru călcătorul de Lege. Nici un interes omenesc, plin de iubire, n-a urmărit vreodată pe cel nepocăit cu așa duioase chemări. Dumnezeu locuiește în orice casă; El aude orice cuvânt care se rostește, ascultă orice rugăciune care se înalță spre El, ia parte la întristările și dezamăgirile fiecărui suflet, vede îngrijirile care se dau tatălui, mamei, sorei, prietenului și aproapelui. El are grijă de trebuințele noastre, iar iubirea, îndurarea și harul Său se revarsă necontenit, ca să împlinească nevoile noastre.
Dacă te adresezi lui Dumnezeu cu numele de Tată al tău, te recunoști ca fiind copilul Său, spre a fi condus la înțelepciunea Sa și a fi ascultător în toate lucrurile, știind că iubirea Sa nu se schimbă. Vei accepta și planul Său pentru viața ta. Ca fiu al lui Dumnezeu, vei socoti onoarea, caracterul, familia și lucrarea Sa, ca fiind de cea mai mare însemnătate pentru tine. Va fi o mare bucurie pentru tine să recunoști și să cinstești legătura ta cu Tatăl tău și cu fiecare membru al familiei Sale. Te vei bucura că poți face un lucru oricât de simplu, dar care să tindă la proslăvirea Sa, sau a semenilor tăi.
„Care ești în ceruri”. Acela spre care Domnul Isus ne îndeamnă să privim ca spre „Tatăl nostru” „este în cer; El face tot ce vrea”. (Psalmii 115, 3.) Putem să ne punem toată încrederea în El, zicând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine.” (Psalmii 56, 3.)
„Sfințească-se Numele Tău.” -- Matei 6, 9.
A sfinți Numele Domnului înseamnă ca toate cuvintele pe care le spunem despre Ființa Supremă să fie rostite cu respect. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat.” (Psalmii 111, 9.) Nu trebuie ca în vreun chip oarecare să tratăm cu ușurință titlurile sau denumirile Divinității. Prin rugăciune, intrăm în camera de audiență a Celui Prea Înalt; de aceea, trebuie să venim înaintea Lui plini de o teamă sfântă. Îngerii își acoperă fața când stau înaintea Sa. Heruvimii și serafimii sfinți și strălucitori se apropie de tronul Său plini de un respect solemn. Cu cât mai mult noi, niște ființe mărginite și păcătoase, ar trebui să venim într-un mod respectuos înaintea Domnului, Creatorul nostru!
Dar a sfinți Numele Domnului înseamnă și mai mult. Se poate ca și noi, asemenea iudeilor de pe vremea Domnului, să dăm dovadă de cel mai mare respect pentru Dumnezeu, atât cât pot vedea alții, și totuși să profanăm continuu Numele Său. „Numele Domnului” este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”, „care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul.” (Exod 34, 5-7.) Despre biserica Domnului Hristos stă scris: „Și iată cum Îl vor numi: «Domnul, Neprihănirea noastră.»” (Ieremia 33, 16.) Numele acesta este dat fiecărui urmaș al Domnului Hristos. Este moștenirea copilului lui Dumnezeu. Membrii familiei sunt numiți cu numele Tatălui lor. Profetul Ieremia, în timpul strâmtorării și dureroasei apăsări a lui Israel, se ruga astfel: „Numele Tău este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi.” (Ieremia 14, 9.)
Acest Nume este sfințit de îngerii din ceruri, de locuitorii lumilor necăzute. Când te rogi: „Sfințească-se Numele Tău”, tu ceri ca El să poată fi sfințit în lumea aceasta, sfințit în tine însuți. Dumnezeu te-a recunoscut înaintea oamenilor și înaintea îngerilor, ca fiind un copil al Său. Roagă-te să nu aduci nici o dezonoare frumosului nume pe care-L porți. (Iacov 2, 7.) Dumnezeu te trimite în lume ca reprezentant al Său. În fiecare faptă a vieții tale, trebuie să se dea pe față Numele lui Dumnezeu. Această cerere te obligă să ai caracterul Lui. Nu poți să sfințești Numele Lui, nu poți să-L reprezinți în fața lumii, decât dacă, prin viața și caracterul tău, reprezinți însăși viața și caracterul lui Dumnezeu. Poți face aceasta numai dacă primești harul și neprihănirea Domnului Hristos.
„Vie Împărăția Ta.” -- Matei 6, 10.
Dumnezeu este Tatăl nostru, care ne iubește și ne îngrijește ca pe copiii Săi; dar El mai este și Marele Împărat al universului. Interesele Împărăției Sale sunt interesele noastre și noi trebuie să lucrăm pentru propășirea ei.
Ucenicii Domnului așteptau grabnica venire a Împărăției slavei Sale; dar, dându-le această rugăciune, Isus le arăta că Împărăția aceasta nu avea să fie întemeiată atunci. Ucenicii aveau datoria să se roage pentru venirea ei, ca pentru un eveniment care urma să aibă loc în viitor. Însă această rugăciune era și o asigurare pentru ei. Deși nu trebuia să aștepte atunci venirea Împărăției, faptul că Isus îi îndemna să se roage pentru ea, era o dovadă că ea avea să vină la timpul hotărât de Dumnezeu.
Împărăția harului lui Dumnezeu se statornicește acum, când, zi după zi, inimi care au fost pline de păcat și răzvrătire, se predau atotputerniciei iubirii Sale. Dar deplina statornicie a Împărăției slavei Sale nu va avea loc până la a doua venirea a Domnului Hristos în această lume. „Domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Prea Înalt.” (Daniel 7, 27.) Ei vor moșteni Împărăția care le-a fost pregătită de la întemeierea lumii. (Matei 25, 34.) Și Domnul va lua asupra Sa puterea cea mare și va domni.
Porțile cerului se vor ridica din nou și, cu de zece mii de ori zece mii și mii de mii de sfinți, Mântuitorul nostru va veni ca Împărat și Domn de domni. Iehova Emanuel „va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn și Numele Lui va fi singurul Nume.” (Zaharia 14, 9.) „Cortul lui Dumnezeu” va fi cu oamenii, „și El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” (Apocalipsa 21, 3.)
Dar Isus a spus că, înainte de venirea Sa, „Această Evanghelie a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.” (Matei 24, 14.) Împărăția Sa nu va veni până când vestea cea bună a harului Său nu va fi dusă peste tot pământul. Așadar, dacă ne predăm lui Dumnezeu și câștigăm suflete pentru El, grăbim venirea Împărăției Sale. Numai aceia care se consacră în slujba Sa, zicând: „Iată-mă, trimite-mă”, ca să deschidă ochii orbilor, să-i întoarcă pe oameni de la întuneric la lumină și de sub puterea Satanei la Dumnezeu, „Ca să primească, prin credința în Mine, iertarea de păcate și moștenirea împreună cu cei sfinți” (Faptele Apostolilor 26, 18), -- numai ei se vor ruga în sinceritate „Vie Împărăția Ta”.
„Facă-se voia Ta, precum în cer, și pe pământ.” -- Matei 6, 10.
Voia lui Dumnezeu este rostită prin preceptele sfintei Sale Legi, iau principiile acestei Legi sunt principiile cerului. Îngerii din ceruri nu ajung la o știință mai înaltă decât cunoașterea voinței lui Dumnezeu; iar îndeplinirea voinței Sale este cel mai înalt serviciu la care pot fi angajate puterile lor.
Dar, în ceruri, serviciul nu este făcut din spirit de legalism. Atunci când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui Iehova, ideea că există o Lege a apărut înaintea îngerilor ca ceva la care aproape nu se gândiseră. În lucrarea lor, îngerii nu se purtau ca servi, ci ca fii. Între ei și Creatorul lor este o unire desăvârșită. Ascultarea nu este o muncă grea pentru ei. Iubirea față de Dumnezeu face din serviciul lor o bucurie. Tot așa, în fiecare suflet în care locuiește Hristos, nădejdea măririi, cuvintele Lui răsună mereu, mereu: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în adâncul inimii mele.” (Psalmii 40, 8.)
Cererea „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ” este o rugăciunea ca domnia răului pe pământul acesta să se sfârșească, păcatul să fie nimicit pentru totdeauna și Împărăția dreptății să fie statornicită. Atunci, pământul și cerul vor fi pline „cu toată plăcerea bunătății Sale.” (2 Tesaloniceni 1, 11.)
„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.” -- Matei 6, 11.
Prima jumătate a rugăciunii pe care am învățat-o de la Isus, se referă la Numele, Împărăția și voia lui Dumnezeu -- Numele Său să fie onorat, Împărăția Sa să fie întemeiată și voia Sa să fie împlinită. Dacă în felul acesta ai pus pe primul loc slujirea lui Dumnezeu, poți să ceri cu încredere să fie împlinite și propriile tale nevoi. Dacă ai renunțat la eul personal și te-ai predat lui Hristos, ești un membru al familiei lui Dumnezeu și tot ce este în casa Tatălui este pentru tine. Toate comorile lui Dumnezeu îți sunt deschise, atât în lumea aceasta, cât și în lumea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Spiritului Sfânt, lucrarea slujitorilor Săi, toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta, în măsura în care poate să-ți facă bine. Chiar vrăjmășia celui rău va fi o binecuvântare, pregătindu-te pentru ceruri. Dacă „sunteți ai lui Hristos”, „toate lucrurile sunt ale voastre.” (1 Corinteni 3, 23.21.)
Acum tu ești ca un copil căruia nu i s-a dat încă moștenirea, dar Dumnezeu nu-ți încredințează prețioasa ta avere, ca nu cumva să te amăgească Satana prin șiretlicurile sale meșteșugite, așa cum a făcut cu prima pereche în Eden. Hristos o păstrează pentru tine într-un loc unde uzurpatorul nu poate pune mâna pe ea. Asemenea unui copil, vei primi și tu zi de zi tot ce-ți trebuie pentru nevoia zilei. În fiecare zi, trebuie să te rogi: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Să nu te descurajezi dacă nu ai de ajuns pentru ziua de mâine. Ai asigurarea făgăduinței Sale: „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea.” (Psalmii 37, 25.) Dumnezeu, care a trimis corbii să-l hrănească pe Ilie lângă pârâul Cherit, nu va trece cu vederea pe nici unul dintre credincioșii și umilii Săi copii. Despre acela care umblă în neprihănire stă scris: „I se va da pâine și apa nu-i va lipsi”. (Isaia 33, 16.) „Ei nu rămân de rușine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete.” (Psalmii 37, 19.) „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 32.) El, care a ușurat grijile și necazurile mamei Sale văduve, și a ajutat-o ca să îngrijească de gospodăria din Nazaret, simpatizează cu fiecare mamă, în strădania ei de a face rost de hrană copiilor săi. El, care avea milă de gloate, pentru că erau „necăjite și risipite” (Matei 9, 36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi. Mâna Sa este întinsă spre ei, binecuvântându-i; și chiar în rugăciunea pe care a dat-o ucenicilor Săi, El ne învață să ne aducem totdeauna aminte de cei săraci.
Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, cerem și pentru alții și pentru noi. Și recunoaștem că ceea ce ne dă Dumnezeu nu este numai pentru noi. Dumnezeu pune asupra noastră grija de a-l hrăni pe cel flămând. În bunătatea Sa, El a pregătit hrană pentru cei sărmani. (Psalmii 68, 10.) Și mai departe zice: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți.” (Luca 14, 12-14.)
„Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna, în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună.” „Să știți: cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.” (2 Corinteni 9, 8.6.)
Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele cuprinde nu numai hrana pentru întreținerea trupului, ci și pâinea spirituală, care va hrăni sufletul pentru viața veșnică. Isus ne îndeamnă: „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică”. (Ioan 6, 27.) El mai zice: „Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac”. (Versetul 51.) Mântuitorul nostru este pâinea vieții și, numai contemplând iubirea Sa, primind-o în inimă, ne hrănim cu pâinea care se coboară din cer.
Noi Îl primim pe Domnul prin Cuvântul Său, iar Duhul Sfânt ne este dat ca să descopere acest Cuvânt priceperii noastre și să sădească adevărurile Lui în inimile noastre. Trebuie să ne rugăm zi de zi, ca, atunci când citim Cuvântul Său, Dumnezeu să trimită Duhul Său, spre a ne descoperi adevărul care va întări sufletele noastre pentru lupta fiecărei zile.
Învățându-ne să cerem în fiecare zi ce ne trebuie, atât binecuvântările materiale, cât și cele spirituale, Dumnezeu are de adus la îndeplinire un scop spre binele nostru. El dorește să ajungem să ne dăm seama de faptul că depindem de necontenita Sa purtare de grijă, deoarece El caută să ne atragă în comuniune cu Sine. În această comuniune cu Hristos, prin rugăciune și studierea marilor și prețioaselor adevăruri ale Cuvântului Său, vom fi hrăniți ca unii care suntem flămânzi ca unii care suntem însetați, vom fi reînviorați la Izvorul vieții.
„Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” -- Luca 11, 4.
Isus ne învață că putem primi iertare de la Dumnezeu numai dacă îi iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu ne atrage spre El și această iubire nu poate atinge inimile noastre fără să dea naștere la iubire pentru frații noștri.
După ce încheie rugăciunea domnească, Isus adaugă: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”. Acela care are un spirit neiertător, se desparte chiar de izvorul prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să credem că, dacă aceia care ne-au vătămat nu vin să-și mărturisească răul, noi suntem îndreptățiți să nu-i iertăm. E datoria lor, fără îndoială, să-și umilească inima prin pocăință și mărturisire; dar noi trebuie să avem compătimire față de cei care ne-au rănit și nu trebuie să ținem necaz pe ei și să ne tot gândim la ce ni s-a făcut. Dimpotrivă, când sperăm să fim iertați de greșelile noastre față de Dumnezeu și noi trebuie să iertăm tuturor acelora care ne-au greșit.
Dar iertarea are un înțeles mai cuprinzător decât își închipuie mulți. Atunci când Dumnezeu făgăduiește că „nu obosește iertând”, ca și când înțelesul acelei făgăduințe ar întrece tot ce putem noi pricepe, adaugă: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” (Isaia 55, 7-9.) Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic.” (Psalmii 51, 10.) Și iarăși zice: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmii 103, 12.)
Prin Domnul Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pentru păcatele noastre. El a suferit moartea cea mai grozavă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăției, „Cel drept pentru nedrepți”, ca să ne poată descoperi iubirea Sa și să ne atragă la Sine. El zice: „Fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos.” (Efeseni 4, 32.) Faceți ca Hristos, Viața cea divină, să locuiască în voi și, prin voi, să se descopere iubirea aceea divină, care va aduce nădejde și pacea cerului în inima zdrobită de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiția care ne întâmpină în prag este aceea că, după ce am primit harul Său, trebuie să ne consacrăm spre a le descoperi și altora harul Său.
Singurul lucru esențial pentru noi, spre a putea primi și împărtăși și altora iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaștem și să credem iubirea pe care o are El față de noi. (1 Ioan 4, 16.) Satana lucrează prin orice amăgire pe care o poate dirija, ca să nu putem vedea această iubire. El ne va face să credem că greșelile și păcatele noastre au fost așa de grele, încât Domnul nu va da nici o atenție rugăciunilor noastre, nici nu ne va binecuvânta și nici nu ne va mântui. În noi înșine, nu putem vedea altceva decât slăbiciune, nici un merit care să ne recomande lui Dumnezeu, și Satana ne spune că aceasta nu e de nici un folos; nu ne putem remedia nedesăvârșirile noastre de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne șoptește: „Nu e de nici un folos pentru tine că te rogi; n-ai făcut tu cutare lucru rău? N-ai păcătuit tu împotriva lui Dumnezeu și nu ți-ai călcat tu propria conștiință?” Atunci însă îi putem spune vrăjmașului că „sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat.” (1 Ioan 1, 7.) Când ne dăm seama că am păcătuit și nu putem să ne rugăm, atunci e timpul să ne rugăm. Oricât de rușinați și de adânc umiliți am fi, trebuie să ne rugăm și să credem. „O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu».” (1 Timotei 1, 15.) Iertarea, împăcarea cu Dumnezeu, vine asupra noastră nu ca o răsplată pentru faptele noastre; ea nu este dată pentru vreun merit al oamenilor păcătoși, ci este un dar făcut nouă, având temelia dăruirii în neprihănirea lui Hristos.
Nu trebuie să căutăm să ne micșorăm vinovăția, scuzând păcatul. Trebuie să vedem păcatul așa cum îl vede Dumnezeu, cu adevărat oribil. Numai Golgota poate să descopere marea grozăvie a păcatului. Dacă ar fi să ne purtăm propria vinovăție, ne-ar zdrobi. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru; deși nu merita aceasta, El a purtat fărădelegile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1, 9.) Măreț adevăr! Drept față de propria Sa Lege și totuși Îndreptățitorul tuturor acelora care cred în Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea.” (Mica 7, 18.)
„Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.” -- Matei 6, 13.
Ispita este ademenirea spre păcat și aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana și din răul care se află în propriile noastre inimi. „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni.” (Iacov 1, 13.)
Satana caută să ne ducă în ispită, pentru ca răul din caracterele noastre să poată fi descoperit înaintea oamenilor și a îngerilor și apoi tot el să ne pretindă ca proprietate a sa. În profeția simbolică a lui Zaharia, Satana este văzut stând la dreapta Îngerului Domnului, învinuindu-l pe Iosua, marele preot, care este îmbrăcat în veșminte murdare, și împotrivindu-se lucrării pe care Îngerul dorea s-o facă pentru Iosua. Aceasta reprezintă atitudinea Satanei față de fiecare suflet pe care Domnul caută să-l atragă la Sine. Vrăjmașul ne duce în păcat și apoi ne învinuiește înaintea întregului univers, ca fiind nevrednici de iubirea lui Dumnezeu. Dar „Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»” Și lui Iosua i-a zis: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare.” (Zaharia 3, 1-4.)
Dumnezeu, în marea Sa iubire, caută să dezvolte în noi prețioasele daruri ale Duhului Său. Dumnezeu îngăduie să întâmpinăm piedici, persecuții și greutăți, nu ca un blestem, ci ca cea mai mare binecuvântare a vieții noastre. Fiecare ispită învinsă, fiecare încercare suportată cu bărbăție ne dă o nouă experiență și ne face să progresăm în lucrarea de formare a caracterului. Sufletul, care prin puterea lui Dumnezeu rezistă în fața ispitei, descoperă lumii și universului întreg puterea harului lui Hristos.
Dar, deși nu trebuie să ne descurajăm din cauza încercării, oricât de amară ar fi ea, noi trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să nu ne lase să fim duși acolo unde am fi târâți departe de El, din cauza dorințelor propriilor noastre inimi rele. Înălțând rugăciunea pe care ne-a dat-o Domnul, ne predăm inimile spre a fi călăuzite de Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi sigure. Nu putem înălța această rugăciune dintr-o inimă sinceră și totuși să ne hotărâm să umblăm pe o cale aleasă după plăcerea noastră. Trebuie să așteptăm să fim conduși de mâna Sa, și să ascultăm de glasul Său, care zice: „Iată drumul, mergeți pe el.” (Isaia 30, 21.)
Nu este deloc sănătos pentru noi să stăm să ne gândim la foloasele pe care le-am putea avea, dacă am ceda șoaptelor Satanei. Păcatul înseamnă rușine și nimicire pentru orice suflet care are plăcere de el; dar el este orbitor și amăgitor prin natura sa și ne va atrage prin înfățișări lingușitoare. Dacă ne aventurăm pe terenul Satanei, n-avem siguranța ocrotirii în fața puterii sale. Atât cât ne stă în puteri, trebuie să închidem orice cale prin care ispititorul ar putea găsi intrare la noi.
Rugăciunea „Nu ne duce în ispită” este ea însăși o făgăduință. Dacă ne încredințăm în brațul lui Dumnezeu, avem asigurarea: „El, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.” (1 Corinteni 10, 13.)
Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credința în dreptatea Sa. Ispita are putere asupra noastră, pentru că în inimile noastre este egoism. Dar, dacă contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfățișează în caracterul lui hidos și respingător și dorim să fie îndepărtat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Hristos, inimile noastre sunt îmblânzite și supuse, ispita își pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.
Hristos nu va părăsi sufletul pentru care și-a dat viața. Sufletul poate să-L părăsească și să fie copleșit de ispită, dar Hristos nu poate să Se întoarcă niciodată de la cineva pentru care a dat ca preț de răscumpărate propria Sa viață. Dacă viziunea noastră spirituală ar fi mai clară, am vedea suflete încovoiate sub apăsare și mâhnire de durere, împovărate ca o căruță sub greutatea snopilor și aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngeri zburând iute, ca să vină în ajutorul celor ispitiți, care se află pe marginea prăpastiei. Îngerii din ceruri resping oștile celui rău, care împresoară aceste suflete, și tot ei călăuzesc aceste suflete, ca să le întărească picioarele pe temelia cea sigură. Luptele care se dau între cele două oștiri, sunt tot așa de reale ca și acelea care se dau de către oștirile lumii acesteia, iar de rezultatul acestui conflict spiritual depinde soarta veșnică a tuturor.
Nouă, ca și lui Petru, ne este dat acest cuvânt: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta.” (Luca 22, 31-32.) Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu că nu suntem lăsați singuri. Acela, care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”, zice el, „v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma”. (Luca 10, 19.)
Trăiți în legătură cu Hristos cel viu și El vă va ține tare cu o mână care nu vă va lăsa. Să cunoaștem și să credem iubirea pe care o are Dumnezeu față de noi și atunci vom fi în siguranță. Iubirea aceasta este o fortăreață de neînvins împotriva tuturor înșelăciunilor și asalturilor Satanei. „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în El și stă la adăpost.” (Proverbe 18, 10.)
„Căci a Ta este Împărăția și puterea și slava.” -- Matei 6, 13.
Ultima, ca și prima propoziție din rugăciunea Domnului, Îl arată pe Tatăl nostru ca fiind mai presus de orice putere și autoritate și orice nume cu care este numit. Mântuitorul vedea anii care urmau să vină peste ucenici, nu fiind scăldați în lumina strălucitoare a belșugului și onoarei lumești, așa cum visaseră ei, ci întunecați de furtunile urii omenești și furiei satanice. În mijlocul luptelor și prăbușirii națiunilor, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de primejdii și adesea inimile lor aveau să fie cuprinse de teamă. Urma ca ei să vadă Ierusalimul pustiit, templul dărâmat până în temelii, cultul lui încheiat pentru totdeauna și pe Israel împrăștiat în toată lumea, ca sfărâmăturile unui vas naufragiat pe un țărm pustiu. Isus zicea: „Veți auzi de războaie și vești de războaie”. „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății; și pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Matei 24, 6-8.) Totuși, urmașii lui Hristos nu aveau motiv să se teamă că nădejdea lor avea să fie înșelată sau că Dumnezeu îi va fi părăsit pe pământ. Puterea și slava aparțin Aceluia, ale cărui planuri merg drept înainte spre împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă dorințele lor zilnice, ucenicii lui Hristos erau îndemnați să privească dincolo de orice putere și stăpânire a răului, la Domnul Dumnezeul lor, a cărui Împărăție cârmuiește peste tot și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic.
Dărâmarea Ierusalimului era un simbol al ruinei finale, care va cuprinde lumea întreagă. Profețiile care s-au împlinit în parte la dărâmarea Ierusalimului se potrivesc mai bine pentru zilele din urmă. Acum ne aflăm chiar în pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră stă o criză așa cum nu s-a mai văzut. Ca și primii ucenici, avem și noi plăcuta asigurare că Împărăția lui Dumnezeu cârmuiește peste tot. Programul derulării evenimentelor este în mâinile Creatorului nostru. Maiestatea Cerului are în grija Sa soarta națiunilor, precum și interesele bisericii Sale. Divinul Învățător îi zice fiecărui sol, angajat în împlinirea planurilor Sale, așa cum îi zicea lui Cir: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști.” (Isaia 45, 5.)
În viziunea profetului Ezechiel, era înfățișarea unei mâini sub aripile heruvimului. De aici, servii lui Dumnezeu pot învăța că puterea divină este aceea care le asigură succesul. Aceia pe care Dumnezeu îi folosește ca soli ai Săi nu trebuie să-și închipuie că lucrarea Lui depinde de ei. Ființele mărginite nu sunt lăsate să poarte această povară a răspunderii. Acela care nu doarme, care este continuu la lucru pentru înfăptuirea planurilor Sale, Își va duce lucrarea mai departe. El va dejuca uneltirile oamenilor nelegiuiți și va strica planurile acelora care unelteau lucruri rele împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul, Domnul oștirilor, tronează între heruvimi și, în mijlocul luptei și învălmășelii neamurilor, El îi păzește încă pe copiii Săi. Acela care domnește în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântărește fiecare încercare și este atent la cuptorul de foc care trebuie să încerce fiecare suflet. Când întăriturile împăraților vor fi nimicite, când săgețile mâniei vor străpunge inimile vrăjmașilor Săi, poporul Său va fi în siguranță în mâinile Sale.
„A Ta este, Doamne, mărirea, puterea și măreția, veșnicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău.... În mâna Ta este tăria și puterea, și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile.” (1 Cronici 29, 11-12.)