„Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” -- Matei 7, 1.
Străduința de a câștiga mântuirea prin fapte proprii, îi face negreșit pe oameni să îngrămădească datini omenești, ca baricadă împotriva păcatului. Văzând că nu sunt în stare să țină Legea, ei vor născoci reguli și rânduieli care să-i silească la ascultare. Toate acestea abat mintea de la Dumnezeu la eul personal. Iubirea Sa din inima omului se stinge și, o dată cu ea, piere și iubirea față de aproapele. Un sistem născocit de mintea omenească, cu nenumăratele sale pretenții, îi va face pe cei care-l susțin să-i judece pe toți aceia care nu împlinesc măsura prescrisă. Atmosfera criticii egoiste și strâmte înăbușă sentimentele nobile și generoase și îi face pe oameni să devină niște judecători egoiști și iscoditori josnici.
Fariseii făceau parte din această categorie de oameni. Ei nu ieșeau de la serviciile religioase cu un simțământ de umilință, din cauza propriei lor slăbiciuni, și nici recunoscători pentru marile privilegii primite de la Dumnezeu. Ieșeau însă de acolo plini de mândrie spirituală iar subiectul lor de conversație era: „Eu însumi, sentimentele mele, cunoștința mea, căile mele.” Faptele lor erau măsura după care îi judecau pe alții. Îmbrăcând veșmintele înălțării de sine, urcau pe scaunul de judecător, ca să critice și să osândească.
Poporul se împărtășea în mare măsură de același spirit, amestecându-se în probleme de conștiință și judecându-se unii pe alții în lucrurile care privesc doar pe om și pe Dumnezeu. Tocmai despre spiritul și obiceiul acesta Isus zicea: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați”. Adică să nu vă socotiți voi înșivă ca o unitate de măsură. Nu faceți din părerile voastre, din vederile voastre asupra datoriei, din felul vostru de a interpreta Scriptura, o trestie de măsurat pentru alții și nu-i osândiți în inima voastră, dacă nu ajung la înălțimea voastră. Nu-i criticați pe alții, răstălmăcindu-le motivele și dând sentințe.
„De aceea, să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor.” (1 Corinteni 4, 5.) Noi nu putem citi inima. Fiind noi înșine plini de greșeli, nici nu suntem în măsură să-i judecăm pe alții. Omul mărginit poate judeca numai după cele de afară. Numai Acela care cunoaște motivele ascunse ale faptelor, Se poartă cu duioșie și compătimire, poate să decidă asupra cazului fiecărui suflet. „Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci, prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri.” (Romani 2, 1.) Astfel, aceia care îi osândesc sau îi critică pe alții, se declară ei înșiși vinovați, pentru că săvârșesc aceleași lucruri. Osândindu-i pe alții, ei își dau propria lor sentință și Dumnezeu declară că această sentință este dreaptă. El primește propriul lor verdict împotriva lor înșiși.
„De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?” -- Matei 7, 3.
Însăși fraza: „Tu care judeci pe altul, faci aceleași lucruri”, ne redă întocmai mărimea păcatului aceluia care se încumetă să-l vorbească de rău și să-l osândească pe fratele său. Isus zicea: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”
Cuvintele Sale îl descriu pe acela care este gata în orice moment să vadă defecte la alții. Și atunci când crede că a descoperit o pată în caracterul sau viața unui om, este foarte zelos să o trâmbițeze și altora; dar Isus spune că această trăsătură de caracter, dezvoltată prin săvârșirea acestei lucrări necreștinești, este, în comparație cu fapta criticată, ca o bârnă față de un pai. Numai lipsa spiritului îngăduinței și iubirii îl poate împinge pe om să facă dintr-un țânțar armăsar. Aceia care n-au simțit niciodată pocăința deplinei predări pe altarul lui Hristos nu dau pe față, în viața lor, blânda influență a iubirii Mântuitorului. Ei înfățișează fals spiritul delicat și curtenitor al Evangheliei și rănesc sufletele prețioase, pentru care a murit Hristos. Potrivit cu ilustrația pe care o folosește Domnul, acela care se lasă stăpânit de un spirit de critică se face vinovat de un păcat mai mare decât cel pe care-l învinuiește, pentru că nu numai că face același păcat, dar mai adaugă pe deasupra bănuială și spirit de critică.
Domnul Hristos este singura măsură adevărată a caracterului, și acela care se așează ca măsură pentru alții ia locul lui Hristos. Și, cum Tatăl „a încredințat toată judecata Fiului.” (Ioan 5, 22), oricine se încumetă să judece motivele altora uzurpă dreptul Fiului lui Dumnezeu. Acești așa-ziși judecători și critici se așează de partea lui anticrist, „potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2, 4.)
Un spirit rece, dedat la critică și neiertător, care caracterizează fariseismul, este păcatul care aduce cele mai nefericite urmări. Atunci când viața religioasă a cuiva este lipsită de iubire, Isus nu este în ea; lumina prezenței Sale nu este acolo. Nici activitatea deosebit de mare sau zelul lipsit de spiritul lui Hristos nu pot să umple golul. Poate că cineva, înzestrat cu o uimitoare ascuțime de minte, descoperă defectele altora, dar tuturor acelora care se lasă târâți de acest spirit, Isus le zice: „fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău”. Cel care se face vinovat de fapte reale este cel dintâi care bănuiește fapta rea. Osândind pe altul, el încearcă să ascundă și să dezvinovățească răul din propria sa inimă. Prin păcat oamenii au căpătat cunoștința răului. Prima pereche de oameni n-a început să se învinovățească reciproc înainte de a fi păcătuit. Și firea omenească va face aceasta în mod inevitabil atunci când nu este stăpânită de harul lui Hristos.
Atunci când îngăduie acest spirit de învinuire, oamenii nu se mulțumesc numai cu trâmbițarea a ceea ce își închipuie că este o slăbiciune în fratele lor. Dacă mijloace mai blânde nu reușesc să-l facă a săvârși ce cred ei că trebuia să se facă, vor recurge la constrângere. Pe cât le stă în putere, îi vor sili pe oameni să se conformeze felului lor de a aprecia ceea ce este drept. Așa se purtau iudeii în zilele lui Hristos și așa s-a purtat întotdeauna biserica, ori de câte ori a pierdut harul lui Hristos. Văzându-se lipsită de puterea iubirii, ea s-a agățat de brațul cel tare al statului, ca să-și întărească dogmele și să-și pună în aplicare decretele. Aici este taina tuturor legiuirilor religioase, care au fost decretate cândva, și taina tuturor persecuțiilor, din zilele lui Abel până astăzi.
Hristos nu-i constrânge, ci îi atrage pe oameni la Sine. Singura forță pe care o exercită El este iubirea constrângătoare. Când biserica începe să caute sprijinul puterii lumești, este vădit că a pierdut puterea lui Hristos -- constrângerea iubirii divine.
Dar problema este legată de fiecare membru al bisericii și aici trebuie să se producă vindecarea. Isus îl îndeamnă pe vorbitorul de rău să-și scoată mai întâi bârna din ochiul său, adică să renunțe la spiritul de critică, să mărturisească și să lepede propriul păcat, înainte de a încerca să-i îndrepte pe alții. Pentru că „nu este nici un pom bun, care să facă roadă rea; și nici un pom rău, care să facă roadă bună”. (Luca 6, 43.) Acest spirit de învinuire, pe care îl îngăduie inima ta, este o roadă rea și dovedește că pomul este rău. Nu-ți folosește la nimic să clădești pe îndreptățirea de sine; ceea ce-ți trebuie este o schimbarea a inimii. Înainte de a fi pregătit să-i îndrepți pe alții, trebuie să ajungi tu însuți la această experiență, pentru că „din prisosul inimii vorbește gura”. (Matei 12, 34.)
Când vine o criză în viața unui suflet oarecare și încerci să dai un sfat sau o avertizare, cuvintele tale vor avea numai atâta greutate de influențat spre bine, cât propriul tău exemplu și spirit au câștigat pentru tine. Trebuie să fii bun, mai înainte de a fi în stare să faci binele. Nu poți avea o influență care să-i schimbe pe alții, până ce propria ta inimă n-a fost umilită, curățită și îmblânzită prin harul lui Hristos. Dacă s-a săvârșit în inima ta această schimbare, va fi tot așa de natural pentru tine să trăiești spre binecuvântarea altora, cum este și pentru trandafir să răspândească parfumul său mirositor sau pentru vița de vie să rodească ciorchinele purpuriu.
Dacă Hristos este în tine „nădejdea măririi”, nu vei găsi plăcerea să-i pândești pe alții, spre a le trâmbița greșelile. În loc să cauți să învinuiești și să osândești, ținta va fi să ajuți, să binecuvântezi și să salvezi. Lucrând cu aceia care sunt în rătăcire, vei asculta de îndemnul: „Ia seama la tine, ca să nu fii ispitit și tu”. (Galateni 6, 1.) Îți vei aduce aminte de câte ori te-ai rătăcit tu însuți și cât de greu ți-a fost să găsești drumul cel bun, după ce-l pierduseși cândva. N-ai să-l împingi pe fratele tău într-un întuneric mai mare, ci, cu o inimă plină de milă, îi vei atrage atenția asupra primejdiei care îl pândește.
Acela care privește adesea la crucea de pe Calvar, amintindu-și că păcatele sale L-au dus acolo pe Mântuitorul, nu va încerca niciodată să compare măsura vinei sale cu a altora. El nu se va urca pe scaunul de judecată spre a aduce învinuire împotriva altora. În inima aceluia care umblă în umbra crucii de pe Calvar, nu poate avea loc spiritul de critică sau de înălțare de sine.
Abia când simți că ți-ai putea jertfi demnitatea ta proprie, ba chiar viața ta, spre a-l salva pe un frate rătăcit, abia atunci ai scos bârna din propriul tău ochi și ești în stare să-l ajuți pe fratele tău. Atunci vei putea să te apropii de el și să-i miști inima. Niciodată n-a fost cineva întors din calea sa greșită prin mustrări și reproșuri; dar, în felul acesta, mulți au fost îndepărtați de Hristos și și-au închis inimile în fața convingerii. Un spirit de iubire, o purtare amabilă și atrăgătoare poate să-i salveze pe cei rătăciți și să acopere o mulțime de păcate. Descoperirea lui Hristos în propriul tău caracter va avea o putere transformatoare asupra tuturor acelora cu care vii în contact. Fie ca Hristos să Se manifeste zilnic în tine și El va descoperi prin tine energia creatoare a Cuvântului Său -- o influență blândă, convingătoare și totodată puternică, pentru a crea din nou alte suflete după frumusețea Domnului Dumnezeului nostru.
„Să nu aruncați câinilor lucrurile sfinte.” -- Matei 7, 6.
Domnul Isus amintește aici de anumiți oameni care n-au dorința să scape de sclavia păcatului. Fiind în neîntreruptă legătură cu răul și viciile, natura lor a fost atât de mult degradată, încât se agață de rău și nu vor să fie despărțiți de el. Slujitorii Domnului Hristos n-ar trebui să se lase împiedicați de cei care disprețuiesc și batjocoresc Evanghelia.
Mântuitorul însă n-ar fi trecut niciodată pe lângă un suflet, oricât de cufundat în păcate ar fi fost el, dacă era gata să primească adevărurile prețioase ale cerului. Cuvintele Sale erau începutul unei vieți noi pentru vameși și desfrânați. Maria Magdalena, din care El a scos șapte demoni, a rămas cea din urmă la mormântul Mântuitorului și a fost cea dintâi pe care Domnul Isus a salutat-o în dimineața învierii Sale. Saul din Tars, unul dintre cei mai aprigi dușmani ai Evangheliei, a devenit Pavel, slujitorul devotat al Domnului Hristos. Sub înfățișarea urii și a disprețului, chiar sub aceea a crimei și a degradării, poate fi ascuns un suflet pe care harul Domnului Hristos să-l salveze, ca să strălucească întocmai ca o piatră scumpă în coroana Mântuitorului.
„Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” -- Matei 7, 7.
Pentru a nu da prilej neîncrederii, neînțelegerii sau unor interpretări greșite ale Cuvântului Său, Domnul repetă o întreită făgăduință. El dorește ca aceia care Îl caută pe Dumnezeu să creadă în El, care este în stare să le dea toate cele necesare. De aceea, adaugă: „Căci orișicine cere capătă; cine caută găsește și celui ce bate i se deschide”.
Domnul nu pune nici o altă condiție decât aceea de a flămânzi după harul Său și iubirea Sa. „Cereți”. Cererea arată că îți dai seama de nevoia ta; și, dacă ceri în credință, vei primi. Domnul a dat asigurări cu privire la Cuvântul Său și deci acesta nu poate da greș. Dacă vii cu adevărată pocăință, nu ar trebui să ai simțământul că ar fi o îndrăzneală din partea ta să ceri ceea ce a făgăduit Domnul. Atunci când ceri binecuvântările de care ai nevoie pentru desăvârșirea unui caracter după voia lui Hristos, Domnul te asigură că ceri conform unei promisiuni care este aprobată. Dacă simți și știi că ești păcătos, este destul de justificat să ceri iertarea și mila Sa. Condiția în baza căreia poți veni la Dumnezeu nu este aceea de a fi sfânt, ci aceea de a-L ruga pe El să te curețe de orice păcat și întinăciune. Argumentul pe care-l putem invoca acum și oricând este marea noastră nevoie, starea noastră cu totul lipsită de ajutor, care face din El și din puterea Sa mântuitoare o necesitate pentru noi.
„Căutați”. Să nu dorim numai binecuvântările Sale, ci pe El, personal. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu și vei avea pace.” (Iov 22, 21.) Caută și vei găsi. Dumnezeu te caută și orice dorință pe care o simți de a veni la El se datorește Spiritului Său, care te îndeamnă. Ascultă de acest îndemn. Hristos mijlocește pentru cel ispitit, rătăcit și lipsit de credință. El caută să te aducă în tovărășia Sa. „Dacă Îl vei căuta, Îl vei găsi.” (1 Cronici 28, 9.)
„Bateți”. Noi venim la Dumnezeu printr-o invitație specială și El așteaptă să ne ureze bun venit în camera Sa de audiență. Primii ucenici care L-au urmat pe Domnul nu erau mulțumiți cu o convorbire grăbită în timp ce mergeau; ei L-au întrebat: „Rabi, unde locuiești? ... S-au dus și au văzut unde locuia și în ziua aceea au rămas la El.” (Ioan 1, 38-39.) Tot așa putem și noi să fim admiși în cea mai strânsă intimitate și legătură cu Dumnezeu. „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea Înalt se odihnește la umbra Celui Atotputernic.” (Psalmii 91, 1.) Fie ca aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu să bată și să aștepte la ușa harului cu deplină asigurare, zicând: „Pentru că Tu, o, Doamne! ai zis: «Cine cere, capătă, cine caută, găsește; celui ce bate, i se va deschide».”
Isus privea la cei adunați să asculte cuvintele Sale și dorea din toată inima ca mulțimea aceea numeroasă să prețuiască harul și bunătatea lui Dumnezeu. Ca să ilustreze nevoia lor și bunăvoința lui Dumnezeu de a dărui, El le înfățișează un copil înfometat, care cere pâine de la tatăl său pământesc. „Cine este tatăl acela dintre voi”, zice El, „care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?” El face apel la iubirea duioasă și firească a părintelui față de copilul său și adaugă: „Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer”. Nici un om cu inimă de tată nu îi va întoarce spatele fiului său flămând, care cere pâine. Oare l-ar crede cineva în stare să glumească cu copilul său, să-i trezească dorințele numai cu scopul de a-l dezamăgi? Să-i promită că îi dă mâncare bună și hrănitoare și apoi să-i dea o piatră? Și ar îndrăzni oare cineva să-L dezonoreze pe Dumnezeu, închipuindu-și că El n-ar răspunde la apelurile copiilor Săi?
„Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer.” (Luca 11, 13.) Duhul Sfânt, locțiitorul Său, este cel mai mare dintre toate darurile. Toate „lucrurile bune” sunt cuprinse în acest dar. Nici Creatorul nu ne poate da altceva mai mare sau mai bun. Când Îl rugăm fierbinte pe Domnul să aibă milă de noi în strâmtorare și să ne călăuzească prin Duhul Său cel Sfânt, El nu ne va lăsa niciodată fără răspuns. Este cu putință ca un părinte să se întoarcă de la copilul său flămând, dar Dumnezeu nu poate lepăda niciodată strigătul unei inimi lipsite, care tânjește după El. Cu ce duioșie minunată și-a descris El iubirea! Iată solia izvorâtă din inima Tatălui pentru aceia care, în zilele de întuneric, cred că Dumnezeu nu ia seama la ei: „Sionul zicea: «M-a părăsit Domnul și m-a uitat Domnul!» Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita cu nici un chip. Iată că te-am săpat pe mâinile mele.” (Isaia 49, 14-16.)
Fiecare făgăduință din Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă un subiect de rugăciune, prezentând garanția lui Iehova ca asigurare pentru noi. Este privilegiul nostru să-I cerem, prin Isus, orice binecuvântare de care avem nevoie. Putem să-I spunem Domnului, cu simplitatea unui copil, chiar lucrul de care avem nevoie. Putem să-I aducem la cunoștință toate nevoile noastre vremelnice, cerându-I atât pâine și îmbrăcăminte, cât și pâinea vieții și haina neprihănirii lui Hristos. Tatăl tău ceresc știe că ai nevoie de toate lucrurile acestea și ești invitat să I le ceri. În numele Domnului Isus, poate fi primit orice dar bun. Dumnezeu va onora acest Nume și va împlini trebuințele tale din bogățiile dărniciei Sale.
Dar să nu uiți că, dacă vii înaintea lui Dumnezeu ca înaintea unui Tată, recunoști că ești un fiu al Său. Nu trebuie numai să te încrezi în bunătatea Sa, dar și să te supui voinței Sale în toate, știind că iubirea Sa este neschimbătoare. Tu trebuie să te consacri lucrării Sale. Isus a dat făgăduința: „Cereți și veți căpăta” (Ioan 16, 24) numai acelora pe care El i-a îndemnat să caute mai întâi Împărăția cerurilor și neprihănirea Lui.
Darurile Aceluia care are toată puterea în cer și pe pământ sunt puse la îndemâna copiilor lui Dumnezeu. Daruri atât de prețioase, deoarece ne vin prin jertfa nespus de mare a sângelui Mântuitorului; daruri care vor satisface dorul cel mai profund al inimii omenești; daruri care dăinuiesc veșnic -- vor fi primite și gustate cu bucurie de toți aceia care vin la Dumnezeu ca niște copilași. Însușește-ți făgăduințele lui Dumnezeu, pune-le înaintea Lui ca fiind propriul Său cuvânt și atunci vei avea o bucurie deplină.
„Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” -- Matei 7, 12.
La asigurarea iubirii lui Dumnezeu față de noi, Isus adaugă iubirea unul față de altul, într-un principiu larg, care cuprinde toate legăturile societății omenești.
Iudeii erau preocupați de ceea ce aveau să primească; problema cu care își băteau capul era cum să-și asigure puterea, respectul și serviciul care credeau că li se cuvine. Dar Domnul Hristos ne învață că preocuparea noastră nu trebuie să fie: cât de mult vom primi, ci cât de mult putem să dăm. Măsura datoriei noastre față de alții se găsește în ceea ce noi înșine am socotit ca datorie a lor față de noi.
În prietenia ta cu alții, așează-te în locul lor. Pătrunde în simțămintele lor, în greutățile lor, în dezamăgirile lor, în bucuriile și întristările lor. Identifică-te cu ei, apoi poartă-te cu ei așa cum ai dori să se poarte ei cu tine, dacă ar fi să schimbi locul cu ei. Aceasta este adevărata regulă de sinceritate. Este o altă expresie a Legii. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Matei 22, 39.) Și acesta este și miezul învățăturii profeților. Este principiul cerului și va fi împlinit în toți cei ce sunt pregătiți pentru societatea lui sfântă.
Regula de aur este principiul adevăratei curtenii, și ilustrarea ei cea mai adevărată se vede în viața și caracterul lui Isus. O, ce raze de blândețe și frumusețe străluceau în viața zilnică a Mântuitorului nostru! Câtă noblețe se revărsa din însăși prezența Sa! Același spirit va fi descoperit și în copiii Săi. Aceia în care locuiește Hristos vor fi înconjurați de o atmosferă divină. Veșmintele lor albe de curăție vor fi îmbibate cu un parfum din grădinile Domnului. Fețele lor vor străluci de lumina Sa, luminând calea pentru picioarele care șovăie și care obosesc.
Nici un om care are adevăratul ideal, cu privire la un caracter desăvârșit, nu va da greș în a dovedi simpatia și iubirea lui Hristos. Influența harului trebuie să înmoaie inima, să înnobileze și să curețe sentimentele, dând o delicatețe de sus și un simț de bunăcuviință.
Dar această regulă de aur are o semnificație și mai adâncă. Oricine a devenit ispravnic al feluritelor daruri ale lui Dumnezeu este chemat să le împărtășească sufletelor care zac în necunoștință și întuneric, tot așa cum ar dori să i se împărtășească și lui, dacă ar fi în locul lor. Apostolul Pavel zicea: „Eu sunt dator și grecilor, și barbarilor, și celor neînvățați și celor învățați.” (Romani 1, 14.) Prin faptul că ai știut mai mult despre iubirea lui Dumnezeu, prin faptul că ai primit mai mult din darurile bogate ale harului Său decât sufletul cel mai întunecat și mai decăzut de pe fața pământului, ești dator față de el să-i faci parte de aceste daruri.
Tot așa stau lucrurile și cu bunurile și binecuvântările vremelnice: tot ce ai mai mult decât semenii tăi, te face la fel de dator față de cei mai puțini favorizați. Dacă suntem înstăriți sau chiar dacă viața ne e ceva mai înlesnită, avem cea mai solemnă îndatorire să îngrijim de sărac, de bolnav, de văduvă și orfan, așa cum am dori să se îngrijească și ei de noi, dacă am fi unii în locul celorlalți.
Regula de aur cuprinde același adevăr pe care îl susține Predica de pe Munte: „Cu ce măsură veți măsura, cu aceea vi se va măsura”. Ce le facem altora, fie bine, fie rău, se întoarce sigur la noi, ca binecuvântare sau ca blestem. Tot ce dăm, primim iarăși. Binecuvântările pământești din care le facem parte și altora, pot fi, și adesea chiar sunt, răsplătite în aceeași măsură. Ceea ce dăm în vreme de nevoie ne este înapoiat, adesea împătrit, împărătește. Dar, în afară de aceasta, darurile sunt răsplătite chiar în viața aceasta și printr-o revărsare mai deplină a iubirii Sale, care cuprinde toată slava cerului și comoara Lui. Chiar și răul se întoarce la cel ce l-a săvârșit. Oricine a fost gata să condamne sau să descurajeze va ajunge să treacă în viață prin aceleași împrejurări prin care i-a făcut pe alții să treacă; el va simți ce au suferit ei din cauza lipsei sale de simpatie și de amabilitate.
Iubirea lui Dumnezeu față de noi a hotărât astfel: El vrea să ne aducă în situația de a ne fi silă de asprimea propriilor noastre inimi și de a le deschide pentru a-L lăsa pe Isus să locuiască în ele. Astfel, dintr-un rău iese binele și ceea ce părea blestem ajunge binecuvântare.
Măsura regulii de aur este adevărata măsură a creștinismului. Tot ce este mai puțin înseamnă dezamăgire. O religie care îi face pe oameni să pună un preț mai mic pe ființele omenești pe care Hristos le-a prețuit atât de mult, încât și-a dat viața pentru ele, o religie care ne face să fim nepăsători față de nevoile, suferințele sau drepturile omului este o religie greșită, falsă. Disprețuind cerințele celui sărman, suferind și plin de păcate, ne dovedim trădători față de Hristos. Creștinismul are o putere atât de mică în lume pentru că oamenii se fălesc cu numele lui Hristos, dar viața lor Îi tăgăduiește caracterul. Numele Domnului este dezonorat din această cauză.
Despre biserica apostolică din zilele acelea pline de strălucire, când slava Mântuitorului înviat lumina asupra lor, stă scris că nimeni nu zicea că „averile sunt ale lui.” „Nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți.” „Toți împreună erau nelipsiți de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăție din inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 32.34.33; 2, 46-47.)
Poți să răscolești cerul și pământul și nu vei găsi un adevăr descoperit mai puternic decât acela care se dovedește prin faptele de milostenie față de cei care au nevoie de simpatia și ajutorul nostru. Acesta este adevărul așa cum este în Isus. Când cei care mărturisesc Numele lui Hristos vor trăi în viața lor principiile regulii de aur, lucrarea Evangheliei va fi însoțită de aceeași putere ca pe vremea apostolilor.
„Strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață.” -- Matei 7, 14.
Pe vremea Domnului, locuitorii Palestinei trăiau în cetăți înconjurate de ziduri și cele mai multe erau așezate pe dealuri și munți. Ca să ajungă cineva la porți, care se închideau la apusul soarelui, trebuia să meargă pe potecuțe prăpăstioase și stâncoase. Călătorul care venea spre casă la sfârșitul zilei trebuia adesea să străbată urcușul cel greu în cea mai mare grabă, spre a ajunge la poartă înainte de căderea nopții. Cel care întârzia rămânea afară.
Calea cea îngustă, care ducea în sus, spre casă și odihnă, I-a prilejuit Domnului Isus o ilustrare impresionantă a drumului pe care trebuie să meargă creștinul. Calea pe care ți-o arăt Eu, zicea El, este îngustă; poarta este greu de trecut, pentru că regula de aur exclude orice mândrie și egoism. Este adevărat că există o cale mai largă, dar sfârșitul ei înseamnă nimicire. Dacă urci pe calea vieții spirituale, trebuie să urci fără încetare, pentru că este o cale care urcă. Trebuie să mergi cu cei puțini, deoarece mulțimea va alege calea care duce în jos.
Pe drumul morții poate să meargă omenirea întreagă, cu tot spiritul ei lumesc, cu tot egoismul, cu toată mândria, necinstea și decăderea ei. Aici este loc pentru părerile și învățăturile fiecăruia. Fiecare are ocazia de a urma și de a face orice i-ar spune iubirea de sine. Pentru a merge pe calea ce duce la pierzare, nu este nevoie să cauți drumul, fiindcă poarta este largă și calea este lată, așa că pașii se îndreaptă fără multă greutate spre cărarea care se termină cu moartea.
Însă drumul care duce la viață este îngust, iar poarta este strâmtă. Dacă mai ții la vreun păcat favorit, vei vedea că drumul este prea îngust, ca să-l poți păstra. Căile tale proprii, voința, obiceiurile și faptele tale rele trebuie părăsite, dacă dorești să umbli pe calea Domnului. Acela care vrea să-I slujească Domnului Hristos, nu poate să se ia după părerile lumii, sau să aibă aceleași standarde ca ea. Cărarea care duce spre cer este prea îngustă, ca să încapă pe ea ranguri sau bogății, este prea îngustă pentru ambiții egoiste, este prea gloduroasă și stâncoasă, ca să urce pe ea aceia care iubesc o viață ușoară. Truda, răbdarea, sacrificiul de sine, mustrarea, sărăcia, împotrivirea din partea păcătoșilor au fost partea Domnului Hristos și trebuie să fie și partea noastră, dacă vrem să intrăm odată în Paradisul lui Dumnezeu.
Totuși nu trebuie să tragem concluzia că drumul care duce în sus este greu, iar acela care duce în jos este ușor. De-a lungul drumului care duce la moarte sunt chinuri și pedepse, sunt dureri și dezamăgiri -- avertizări de a nu merge pe el. Iubirea lui Dumnezeu a făcut să fie așa de greu pentru cei nesocotiți și încăpățânați, ca să nu-i nimicească. Este adevărat că drumul Satanei este făcut să pară foarte atrăgător, dar nu este decât o amăgire. Pe calea celui rău nu sunt decât remușcări amare și griji chinuitoare. Am putea crede că este un lucru plăcut să ne purtăm cu mândrie și să alergăm după ambiții; dar sfârșitul nu este decât chin și mâhnire. Planurile egoiste pot să dea făgăduințe măgulitoare și să ofere nădejdea bucuriei, dar curând vom descoperi că fericirea noastră este otrăvită și viața noastră este amărâtă de nădejdi, care au ca singură preocupare eul personal. Pe calea care duce la pierzare, poarta poate să fie împodobită frumos cu flori, dar de-a lungul ei nu sunt decât spini. Lumina speranței, care luminează la intrare, dispare în întunericul deznădejdii; iar sufletul care urmează calea aceasta coboară în umbrele unei nopți fără sfârșit.
„Calea celor stricați este pietroasă”, dar căile înțelepciunii sunt niște „căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice.” (Proverbe 13, 15; 3, 17.) Fiecare faptă a ascultării de Hristos, fiecare faptă de tăgăduire de sine, din pricina Numelui Său, fiecare încercare suportată cum trebuie, fiecare biruință câștigată asupra ispitei este încă un pas pe drumul spre biruința finală. Dacă Îl luăm pe Domnul ca îndrumător al nostru, El ne va conduce în siguranță. Nici cel mai slab păcătos să nu regrete drumul pe care merge. Nici un căutător sfios nu trebuie să înceteze a umbla în lumina cea curată și sfântă. Deși calea este așa de strâmtă, încât păcatul nu poate fi îngăduit pe ea, totuși tuturor le-a fost asigurată primirea și nici un suflet îndoielnic sau sfios nu trebuie să zică: „Dumnezeu nu-mi poartă de grijă”.
Drumul poate fi aspru și urcușul stâncos; pot fi prăpăstii în dreapta și în stânga; putem avea parte de multă trudă pe drumul nostru; când suntem istoviți, când tânjim după odihnă, trebuie să muncim mai departe; când suntem slăbiți, trebuie să luptăm; când suntem descurajați, încă trebuie să nădăjduim; cu Hristos, ca Îndrumător al nostru, vom ajunge în cele din urmă în cerul atât de mult dorit. Hristos Însuși a mers pe drumul cel aspru, care stă înaintea noastră, și a netezit calea pentru picioarele noastre. Pe tot parcursul drumului prăpăstios, care duce spre viața veșnică, sunt izvoare de bucurie, care să-l învioreze pe cel istovit. Aceia care umblă în căile înțelepciunii, chiar în vremuri de strâmtorare, se bucură peste măsură, pentru că Cel pe care Îl iubește sufletul lor merge, nevăzut, alături de ei. Pe măsură ce înaintează, ei văd și mai lămurit atingerea mâinii Sale; la fiecare pas, raze și mai strălucitoare, de slavă, de la Cel nevăzut le luminează calea, iar cântările lor de laudă, din ce în ce mai puternice, se înalță spre a se alătura melodiilor îngerilor dinaintea tronului. „Cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” (Proverbe 4, 18.)
„Nevoiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă.” -- Luca 13, 24.
Drumețul întârziat, care se grăbea să ajungă la poarta cetății, la apusul soarelui, nu putea să se oprească în drum pentru vreun lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era stăpânită de un singur gând -- să intre pe poarta cetății. Același gând puternic, zicea Isus, se cere și de la un creștin. Eu v-am descoperit strălucirea caracterului, care este adevărata strălucire a Împărăției Mele. Ea nu vă oferă nici o făgăduință de stăpânire pământească; totuși merită cea mai mare dorință și străduință. Eu nu vă chem să luptați pentru stăpânirea marilor împărății ale lumii acesteia; cu toate acestea nu trebuie să credeți că nu este nici o luptă de dat sau nici o biruință de câștigat. Vă îndemn să vă străduiți, să vă luptați cu disperare, ca să intrați în Împărăția Mea spirituală.
Viața creștinului este o bătălie și o alergare. Dar biruința despre care e vorba aici nu poate fi câștigată de puterea omenească. Câmpul de bătaie este inima omenească. Bătălia pe care trebuie s-o dăm -- cea mai mare bătălie care a fost dată vreodată de om -- este predarea eului personal în fața voinței lui Dumnezeu, predarea inimii în fața iubirii suverane. Omul cel vechi, născut din sânge și prin voința firii pământești, nu poate să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Înclinațiile moștenite, obiceiurile vechi trebuie să fie lepădate.
Acela care se hotărăște să intre în Împărăția spirituală va constata că toate puterile unei firi nerenăscute, sprijinite de forțele împărăției întunericului, se ridică împotriva lui. Egoismul și mândria vor lua poziție împotriva oricărei încercări de a le arăta că sunt păcătoase. Prin noi înșine, nu suntem în stare să ne înfrângem dorințele și obiceiurile rele, care se luptă pentru supremație. Nu putem avea biruință asupra puternicului dușman care ne ține în sclavia sa. Numai Dumnezeu poate să ne dea această biruință. El dorește să avem stăpânire asupra noastră înșine, asupra voinței și căilor noastre. Dar nu poate lucra în noi, fără consimțământul și conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin facultățile și puterile date omului. Puterile noastre trebuie să lucreze împreună cu Dumnezeu.
Biruința nu este câștigată fără multă rugăciune stăruitoare, fără îngenuncherea eului la fiecare pas. Voința noastră nu trebuie să fie silită să conlucreze cu uneltele divine, ci trebuie să se supună de bună voie. Dacă ar fi cu putință ca influența Duhului lui Dumnezeu să vă forțeze cu o putere de o sută de ori mai mare, aceasta n-ar face din voi adevărați creștini, niște buni cetățeni ai cerului. Reduta Satanei n-ar fi sfărâmată în felul acesta. Voința noastră trebuie să fie așezată de partea voinței lui Dumnezeu. Prin voi înșivă nu sunteți în stare să vă aduceți planurile, dorințele și înclinațiile în ascultare de voința lui Dumnezeu; dar, dacă vreți să aveți voință, Dumnezeu va lucra pentru voi „răsturnând izvodirile minții și orice înălțime, care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu; și orice gând îl face rob ascultării de Hristos”. (2 Corinteni 10, 5.) Atunci veți duce „până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” (Filipeni 2, 12-13.)
Mulți sunt atrași de frumusețea lui Hristos și de strălucirea cerului, dar dau înapoi când este vorba de condițiile prin care pot să și le însușească. Sunt mulți oameni pe calea cea largă, nemulțumiți de drumul pe care merg. Ei doresc să se smulgă din sclavia păcatului și caută, în propria lor putere, să se împotrivească obiceiurilor păcătoase. Privesc spre calea cea strâmtă și spre poarta cea îngustă, dar plăcerile egoiste, iubirea de lume, mândria și ambiția nesfințită pun un zid de despărțire între ei și Mântuitorul. Dacă ar fi să renunțe la propria lor voință, la pasiunile sau la idealurile lor, li s-ar cere un sacrificiu în fața căruia ei șovăie, se clatină și dau înapoi. Mulți „vor căuta să intre și nu vor putea.” (Luca 13, 24.) Ei doresc binele și se ostenesc să-l facă; dar nu se lipesc de el cu toată inima; nu sunt hotărâți să și-l asigure cu orice preț.
Dacă dorim să biruim, singura nădejde pentru noi este să unim voința noastră cu voința lui Dumnezeu și să lucrăm împreună cu El, oră de oră și zi de zi. Nu putem să păstrăm eul personal și totuși să nădăjduim a intra în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfințenie, aceasta va fi cu putință numai prin renunțarea la eul personal și prin primirea gândului lui Hristos. Mândria și îngâmfarea trebuie să fie răstignite. Suntem noi gata să plătim prețul care ni se cere? Suntem noi gata să aducem voința noastră în perfectă armonie cu Dumnezeu? Până când nu vom fi dispuși la aceasta, harul transformator al lui Dumnezeu nu va putea face nici o schimbare în noi.
Lupta pe care trebuie s-o purtăm este „lupta cea bună a credinței”. „Iată la ce lucrez eu”, zicea sfântul apostol Pavel, „și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1, 29.)
Iacov, în timpul marii strâmtorări a vieții sale, s-a îndreptat spre rugăciune. El avea o țintă covârșitoare -- să ajungă la transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga stăruitor lui Dumnezeu, un vrăjmaș, cum își închipuia el, a pus mâna pe el și, toată noaptea, Iacov s-a luptat să-și scape viața. Dar nici chiar primejdia care-i amenința viața nu l-a făcut să se abată de la ținta pe care și-o pusese în sufletul lui. Când puterea îi era pe sfârșite, Îngerul s-a folosit de puterea Sa divină și, printr-o singură atingere, Iacov și-a dat seama cu cine se luptase. Rănit și fără ajutor, el a căzut pe pieptul Mântuitorului și I-a cerut binecuvântarea. El nu voia să-L lase să plece, nici să înceteze cu ruga sa și Domnul a împlinit cererea acestui suflet pocăit și fără ajutor, potrivit cu făgăduința Sa: „Să caute ocrotirea Mea și să facă pace cu Mine; da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27, 5.) Iacov s-a rugat cu o inimă hotărâtă: „Nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta.” (Geneza 32, 26.) Duhul stăruinței fusese inspirat de Acela care Se luptase cu patriarhul. El a fost Cel care i-a dat biruința și i-a schimbat numele din Iacov în Israel, zicând: „Ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor.” (Geneza 32, 28.) Lucrul pentru care Iacov se luptase în zadar, prin propriile sale puteri, a fost câștigat prin predarea eului și prin credință stăruitoare. „Și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră.” (1 Ioan 5, 4.)
„Păziți-vă de prooroci mincinoși.” -- Matei 7, 15.
Se vor ivi învățători mincinoși, ca să vă abată de la calea cea îngustă și de la poarta cea strâmtă. Feriți-vă de ei; deși sunt îmbrăcați cu piei de oaie, pe dinăuntru sunt lupi răpitori. Isus ne arată cum pot fi deosebiți învățătorii mincinoși de cei adevărați. „Îi veți cunoaște după roadele lor.” Apoi adaugă: „Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?”
Nu suntem sfătuiți să-i apreciem după vorbirile lor frumoase sau mărturisirile lor lăudăroase. Ei urmează să fie judecați după Cuvântul lui Dumnezeu. „La Lege și la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi așa, este pentru că n-au nici o lumină în ei.” (Isaia 8, 20ed. engl.) „Încetează, fiule, să mai asculți învățătura, dacă ea te depărtează de învățăturile înțelepte.” (Proverbe 19, 27.) Ce fel de solie aduc acești învățători? Vă învață ea să-L onorați pe Dumnezeu și să vă temeți de Numele Lui? Vă îndeamnă ea să vă arătați iubirea față de El, prin credincioșie față de poruncile Sale? Dacă oamenii nu văd însemnătatea Legii morale, dacă privesc cu neseriozitate învățăturile lui Dumnezeu; dacă desființează una dintre cele mai mici din poruncile Sale și îi învață pe oameni astfel, ei vor fi fără valoare înaintea cerului. Putem să ne dăm seama că susținerile lor sunt fără temei. Ei săvârșesc lucrarea care-și are originea în prințul întunericului, vrăjmașul lui Dumnezeu. Nu toți cei care mărturisesc Numele Său sau poartă semnul Său, sunt ai lui Hristos. „Mulți dintre aceia care au învățat în Numele Meu”, zicea Isus, „la sfârșit vor fi găsiți prea ușori.” „Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău?» Atunci le voi spune curat: «Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți cei care lucrați fărădelegea».”
Există oameni care cred că sunt drepți, când de fapt ei sunt porniți spre rău. Deși susțin că Hristos e Domnul lor și pe față săvârșesc lucrări mari în Numele Său, de fapt, sunt lucrători ai fărădelegii. „Cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor.” Acela care vestește Cuvântul lui Dumnezeu este pentru ei ca „un cântăreț plăcut, cu un glas frumos și iscusit la cântare pe coarde. Ei Îți ascultă cuvintele, dar nu le împlinesc deloc.” (Ezechiel 33, 31-32.)
Numai pretenția de ucenicie n-are nici o valoare. Credința în Hristos, acea credință care mântuiește sufletul, nu este așa cum o prezintă mulți. „Crede, crede”, zic ei, „și n-ai nevoie să ții Legea.” Dar o credință care nu duce la ascultare nu este decât încumetare. Apostolul Ioan zice: „Cine zice: «Îl cunosc» și nu păzește poruncile Lui este un mincinos și adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2, 4.) Nimeni să nu aibă impresia că intervenții speciale sau manifestații miraculoase trebuie să constituie dovada că lucrarea lor sau ideile pe care le susțin sunt adevărate. Când îi vom auzi pe unii vorbind cu ușurință despre Cuvântul lui Dumnezeu și-i vom vedea că pun impresiile, sentimentele și faptele lor mai presus de măsura dumnezeiască, putem fi siguri că unii ca aceștia nu au nici o lumină în ei înșiși.
Ascultarea este dovada uceniciei. Păzirea poruncilor dovedește sinceritatea mărturisirilor noastre de iubire. Când doctrina pe care o primim ucide păcatul din inimă, curăță sufletul de orice necurăție și aduce roadă pentru sfințire, putem ști că acesta este adevărul lui Dumnezeu. Când bunăvoința, amabilitatea, compătimirea, și simpatia se dovedesc în viața noastră, când bucuria de a face binele este în inimile noastre, când Îl înălțăm pe Hristos și nu eul personal, putem fi siguri că avem credința cea adevărată. „Prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui.” (1 Ioan 2, 3.)
„Ea nu s-a prăbușit pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” -- Matei 7, 25.
Norodul fusese adânc mișcat de cuvintele Domnului. Frumusețea dumnezeiască a principiilor adevărului îi atrăsese pe toți, iar solemnele avertizări ale Domnului Hristos veniseră la ei ca vocea cercetătoare de inimi a lui Dumnezeu. Cuvintele Sale izbiseră la rădăcină ideile și părerile lor vechi. Ca să asculte de învățătura Sa, se cerea o schimbare în toate deprinderile lor de a gândi și lucra. Aceasta avea să îi aducă în conflict cu învățătorii lor religioși, deoarece însemna răsturnarea întregului sistem pe care rabinii îl înălțaseră timp de veacuri. De aceea, cu toate că inimile ascultătoare fuseseră mișcate de cuvintele Sale, puțini erau gata să le accepte ca îndrumare în viață.
Isus a sfârșit învățătura de pe Munte cu o ilustrație care prezenta uimitor de riguros însemnătatea faptului de a pune în practică cuvintele pe care El le rostise. În mijlocul mulțimilor care se îmbulzeau în jurul Mântuitorului, erau mulți care își petrecuseră viața pe lângă Marea Galileii. În timp ce ședeau pe coasta muntelui, ascultând cuvintele Domnului Hristos, ei puteau să vadă văile și râpele prin care șuvoaiele de munte își găseau drum spre mare. În timpul verii, aceste șuvoaie dispăreau adesea cu totul, lăsând în urma lor numai un vad uscat și plin de nisip. Dar când vântul iernii bătea peste coline, râurile deveneau torente amenințătoare și turbate, ieșind uneori din matcă și măturând totul în calea lor. Atunci, colibele înălțate de țărani în poienile înverzite, în aparență ferite de orice primejdie, erau târâte la vale. Dar sus, pe coline, se vedeau case clădite în întregime din piatră și multe din ele rezistaseră sute de ani furtunilor. Casele acestea fuseseră ridicate cu trudă și greutate. Nu era ușor să ajungi până la ele și așezarea lor apărea mai puțin atrăgătoare decât câmpia înverzită. Dar ele aveau temelia pusă pe stâncă, iar vântul, valurile și furtuna izbeau în ele în zadar.
Ca și ziditorii acestor case de pe stâncă, zicea Isus, este și acela care va primi cuvintele Sale și își va face din ele temelia caracterului și a vieții. Cu veacuri mai înainte, profetul Isaia scrisese: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” (Isaia 40, 8.) Și Petru, la multă vreme după rostirea Predicii de pe Munte, citând aceste cuvinte ale profetului Isaia, zicea: „Acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.” (1 Petru 1, 25.) Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru dăinuitor, pe care-l cunoaște lumea aceasta. El este temelia cea sigură. „Cerurile și pământul vor trece”, zicea Domnul, „dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24, 35.)
Marile principii ale Legii, izvorâte din însăși natura lui Dumnezeu, sunt cuprinse în cuvintele Domnului Hristos de pe Munte. Oricine clădește pe ele, clădește pe Hristos, Stânca veacurilor. Primind Cuvântul, Îl primim pe Hristos. Și numai aceia care primesc astfel cuvintele Sale, clădesc pe El. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este în Isus Hristos.” (1 Corinteni 3, 11.) „Nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.) Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu -- manifestarea caracterului Său, a Legii Sale, a iubirii Sale, a vieții Sale -- este singura temelie pe care putem clădi un caracter durabil. Noi clădim pe Hristos, dacă ascultăm de Cuvântul Său. Nu este neprihănit cel care are doar plăcere de neprihănire, ci acela care împlinește neprihănirea. Sfințenia nu este numai o răpire sufletească; ea este rezultatul supunerii noastre față de Dumnezeu; ea înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc. Când copiii lui Israel au tăbărât la hotarele țării făgăduite, nu era de ajuns din partea lor să aibă o cunoaștere oarecare despre Canaan sau să cânte cântările Canaanului. Numai lucrul acesta n-avea să le dea dreptul să stăpânească viile și livezile de măslini din țara cea minunată. Ei puteau să pună stăpânire pe ea numai prin ocupație, conformându-se condițiilor, dând dovadă de credință vie în Dumnezeu, însușindu-și făgăduințele Sale, în timp ce trebuia să asculte de îndrumările Sale.
Religia înseamnă a împlini cuvintele lui Hristos nu pentru a câștiga favoarea lui Dumnezeu, ci din cauză că, deși cu totul nevrednici, am primit darul iubirii Sale. Hristos întemeiază mântuirea omului nu pe simpla mărturisire, ci pe credința care se dovedește prin faptele de neprihănire. Ce se așteaptă din partea urmașilor lui Hristos este să și facă, nu numai să zică. Caracterul se formează prin acțiune. „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8, 14.) Nu sunt fii ai lui Dumnezeu aceia ale căror inimi sunt atinse de Spiritul lui Dumnezeu, nici aceia care se predau când și când puterii Sale, ci aceia care sunt călăuziți de El.
Vreți să fiți urmași ai lui Hristos și nu știți cum să începeți? Vă aflați în întuneric și nu știți cum să găsiți lumina? Umblați potrivit cu lumina pe care o aveți. Hotărâți-vă să împliniți ce cunoașteți din Cuvântul Său. Când primiți Cuvântul în credință, acesta vă va da putere să ascultați. Dacă luați aminte la lumina pe care o aveți, o lumină și mai mare se va revărsa asupra voastră. Voi clădiți pe Cuvântul lui Dumnezeu și caracterul vostru va fi format după chipul caracterului lui Hristos.
Hristos, adevărata temelie, este o piatră vie; viața Sa este împărtășită tuturor acelora care clădesc pe El. „Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească.” (1 Petru 2, 5.) „În El, toată clădirea bine închegată crește ca să fie un templu sfânt în Domnul.” (Efeseni 2, 21.) Pietrele ajung să fie una cu temelia, pentru că aceeași viață locuiește în toate. Nici o furtună nu poate dărâma clădirea aceasta,
„Căci cine împărtășește viața lui Dumnezeu, va trece prin toate cu El.”
Dar orice zidire înălțată pe o altă temelia decât aceea a Cuvântului lui Dumnezeu se va prăbuși. Cel care, asemenea iudeilor din zilele Domnului Hristos, clădește pe temelia ideilor și părerilor omenești, pe formele și ceremoniile născocite de mintea omenească sau pe alte lucrări, pe care le poate face fără să aibă nevoie de harul lui Hristos, înalță casa caracterului său pe nisip nesigur. Furtunile grozave ale ispitelor vor mătura și îndepărta temelia de nisip și vor lăsa casa lui ca o epavă pe țărmurile vremii.
„De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu.... Voi face din neprihănire o lege și din dreptate o cumpănă și grindina va surpa locul de scăpare al neadevărului și apele vor îneca adăpostul minciunii.” (Isaia 28, 16-17.)
Dar astăzi harul este pus în slujba celui păcătos. „Pe viața Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți, voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33, 11.) Glasul care vorbește celui nepocăit din zilele noastre este glasul Aceluia care, cu inima plină de durere, văzând cetatea pe care o iubea, a exclamat: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie.” (Luca 13, 34-35.) În Ierusalim, Isus vedea un simbol al lumii care lepădase și disprețuise harul Său. El plângea, o, inimă împietrită, pentru tine! Chiar atunci când lacrimile lui Isus curgeau, cu ocazia Predicii de pe Munte, Ierusalimul ar fi putut să se întoarcă și să scape de o așa soartă. Încă puțină vreme, Darul cerului aștepta ca această cetate să-L primească. Tot așa, iubite suflet, Isus încă îți vorbește, cu accente pline de iubire. „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20.) „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6, 2.)
Voi, care vă puneți nădejdea în voi înșivă, clădiți pe nisip. Dar încă nu este prea târziu ca să scăpați de ruina care vă amenință. Înainte de a izbucni furtuna, alergați la temelia cea sigură. „De aceea așa vorbește Domnul Dumnezeu: «Iată pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatra din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi.».” (Isaia 28, 16.) „Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți, toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul.” (Isaia 45, 22.) „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor, Eu te sprijine cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41, 10.) „Voi nu veți fi nici rușinați, nici înfruntați, în veci de veci.” (Isaia 45, 17.)