„Niciodată mai înainte nu avusese lumea parte de zile ca acestea. Cerul fusese adus pe pământ pentru oameni.”
În căminul pescarului din Capernaum, mama soției lui Petru zace bolnavă, cuprinsă de „friguri mari”, și ei „L-au rugat pentru ea” pe Isus. El s-a plecat spre ea, a certat frigurile, „și au lăsat-o frigurile”, iar ea s-a ridicat și Îi slujea Mântuitorului și ucenicilor Săi. (Luca 4, 38; Marcu 1, 30; Matei 8, 15.)
Vestea s-a răspândit cu repeziciune. Minunea fusese săvârșită în Sabat și, de teama rabinilor, oamenii nu îndrăzneau să vină pentru vindecare până nu apunea soarele. După aceea, din case, dughene, piețe, locuitorii cetății se grăbeau către locuința umilă care-L adăpostea pe Isus. Bolnavii erau aduși pe paturi, veneau ajutându-se de toiege sau sprijiniți de prieteni, clătinându-se cuprinși de slăbiciune în prezența Mântuitorului.
Ore în șir veneau și plecau; căci nici unul dintre ei nu putea ști dacă a doua zi aveau să-L mai găsească pe Vindecător în mijlocul lor. Cetatea Capernaum nu mai fusese vreodată martora unei zile ca aceasta. Văzduhul era plin de glasuri triumfătoare și strigăte de izbăvire.
Isus nu și-a încetat lucrarea până când nu a fost ușurat și ultimul suferind. Era noaptea târziu când a plecat mulțimea, și peste casa lui Simon s-a așternut tăcerea. Ziua cea lungă și agitată trecuse, iar Isus căuta odihnă. Dar, în timp ce orașul era cufundat în somn, Mântuitorul „S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu. Și Se ruga acolo.” (Marcu 1, 35.)
Dis-de-dimineață, Petru și tovarășii lui au venit la Isus, spunându-I că oamenii din Capernaum Îl căutau deja. Spre surprinderea lor, ei au auzit cuvintele lui Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți; fiindcă pentru aceasta am fost trimis.” (Luca 4, 43.)
În agitația care cuprinsese atunci cetatea, exista pericolul ca oamenii să piardă din vedere obiectul misiunii Sale. Isus nu era satisfăcut să atragă atenția asupra Sa numai ca Unul care face minuni sau ca Vindecător de boli fizice. El căuta să-i atragă pe oameni la Sine ca Mântuitor al lor. În timp ce oamenii erau dornici să creadă că El venise ca împărat pentru a întemeia o împărăție pământească, El dorea să le abată mințile de la cele pământești la cele spirituale. Doar succesul lumesc ar fi împiedicat lucrarea Sa.
Și admirația mulțimii nepăsătoare provoca un adevărat chin duhului Său. Nici o dorință de afirmare de sine nu se făcea simțită în viața Sa. Cinstea pe care lumea o acordă poziției sociale, bogăției sau talentului era străină de Fiul omului. Nici unul din mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câștiga loialitatea sau a impune respectul nu a fost folosit de Isus. Secole înainte de nașterea Sa a fost proorocit: „El nu va striga, nu-și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” (Isaia 42, 2.3.)
„Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) „Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii.” (Ioan 12, 32.) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; și Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6, 44.)
Fariseii căutau să se deosebească prin ritualismul lor scrupulos și caracterul ostentativ al închinării și faptelor lor de milostenie. Ei își dovedeau zelul pentru religie, făcând din aceasta o temă de discuție. Disputele dintre sectele potrivnice erau îndelungi și gălăgioase și nu era un lucru ieșit din comun să auzi pe străzi glasurile mânioase ale polemicii dintre învățații specializați în studiul Legii.
Într-un vădit contrast cu toate acestea, era viața lui Isus. În acea viață nu s-a văzut nicicând vreo dispută zgomotoasă, o închinare ostentativă, nici o faptă spre a câștiga aplauze. Hristos era ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu era descoperit în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să se îndrepte mințile oamenilor.
Soarele neprihănirii nu S-a arătat lumii în splendoarea Sa, pentru a orbi simțurile cu slava Lui. Despre Hristos este scris: „Căci El Se ivește ca zorile dimineții.” (Osea 6, 3.) Cu gingășie și în tăcere, zorii zilei se arată pe pământ, risipind întunericul și trezind lumea la viață. Tot așa a răsărit și soarele neprihănirii, „și tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4, 2.)
Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic.... Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. (1 Corinteni 13, 1-6.)
„Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care Își găsește plăcere sufletul Meu.” (Isaia 42, 1.)
„Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel slab, un loc de scăpare pentru cel nenorocit în necaz, un adăpost împotriva furtunii, un umbrar împotriva căldurii.” (Isaia 25, 4.)
„Așa vorbește Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile și le-a întins, care a întins pământul și cele de pe el, care a dat suflare celor care-l locuiesc, și suflet celor ce merg pe el: «Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire și Te voi lua de mână, Te voi păzi și Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați și din prinsoare pe cei care locuiesc în întuneric»”. (Isaia 42, 5-7.)
„Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, și locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, pentru ei, și nu-i voi părăsi.” (Isaia 42, 16.)
„Cântați Domnului o cântare nouă, cântați laudele Lui până la marginile pământului, voi, care mergeți pe mare și cei care locuiți în ea, ostroave și locuitorii lor! Pustia și cetățile ei să înalțe glasul! Satele locuite de Chedar, să-și înalțe glasul! Locuitorii stâncilor să sară de veselie; să strige de bucurie din vârful munților! Să dea slavă Domnului, și să vestească laudele Lui în ostroave!” (Isaia 42, 10-12.)
„Bucurați-vă, ceruri! Căci Domnul a lucrat; răsunați de veselie, adâncimi ale pământului! Izbucniți în strigăte de bucurie, munților! Și voi, pădurilor, cu toți copacii voștri! Căci Domnul a răscumpărat pe Iacov, și-a arătat slava în Israel.” (Isaia 44, 23.)
Din temnița lui Irod, Ioan Botezătorul, care privea și aștepta cuprins de dezamăgire și uimire lucrarea Mântuitorului, a trimis pe doi dintre ucenicii săi la Isus cu solia:
„Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?” (Matei 11, 3.)
Mântuitorul nu a răspuns imediat la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei stăteau, neînțelegând tăcerea Sa, cei năpăstuiți veneau necontenit la El. Glasul puternicului Vindecător penetra urechea surdă. Un cuvânt, o atingere a mâinii Sale deschideau ochii nevăzători, pentru a privi lumina zilei, peisajele naturale, fețele prietenilor și fața Izbăvitorului. Glasul Său ajungea la urechile celor muribunzi și ei se ridicau plini de sănătate și vigoare. Demonizați care erau paralizați se supuneau cuvântului Său, nebunia îi lăsa, iar ei I se închinau. Bieții țărani și muncitori, care erau trecuți cu vederea de către rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Său și El le spunea cuvintele vieții veșnice.
În felul acesta, ziua se apropia de sfârșit, iar ucenicii lui Ioan vedeau și auzeau tot. În cele din urmă, Isus i-a chemat la Sine și i-a îndemnat să meargă la Ioan și să-i spună ce văzuseră și auziseră, adăugând: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.” (Matei 11, 6.) Ucenicii au dus solia, și aceasta a fost de-ajuns.
Ioan și-a reamintit profeția cu privire la Mesia: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului și ... să mângâi pe toți cei întristați.” (Isaia 61, 1.2.) Isus din Nazaret era Cel făgăduit. Dovada divinității Lui s-a văzut în lucrarea Sa de slujire pentru nevoile umanității suferinde. Slava I s-a arătat prin bunăvoința față de starea noastră decăzută.
„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși, și nu se așează pe scaunul celor batjocoritori! Ci își găsește plăcerea în Legea Lui! El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui, și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe duce la bun sfârșit.” (Psalmii 1, 1-3.)
Lucrările lui Hristos n-au arătat doar că El este Mesia, ci au făcut dovada modului în care avea să fie stabilită împărăția Sa. Lui Ioan i-a fost descoperit același adevăr pe care îl înțelesese Ilie în deșert, când „înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și după foc, a venit un susur blând și subțire.” (1 Împărați 19, 11.12.) În același fel avea să-și facă Isus lucrarea, nu prin răsturnarea scaunelor împărătești și a împăraților, nu cu pompă și printr-o etalare exterioară ostentativă, ci vorbindu-le oamenilor, printr-o viață de îndurare și jertfire de sine.
Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel, încât s-o putem vedea. Ea vine prin blândețea inspirației din Cuvântul Său, prin lucrarea interioară a Duhului Său, prin întovărășirea sufletului cu Acela care este viața sa. Cea mai mare manifestare a puterii ei se vede în natura umană adusă la desăvârșirea caracterului lui Hristos.
Urmașii lui Hristos trebuie să fie lumina lumii; dar Dumnezeu nu-i îndeamnă să facă un efort de a străluci. El nu aprobă nici o străduință a mulțumirii de sine de a etala o bunătate infatuată. El dorește ca sufletele lor să fie umplute cu principiile cerului; atunci, venind în contact cu lumea, ei vor da pe față lumina care este în ei. Fidelitatea lor statornică în fiecare faptă a vieții va fi un mijloc de iluminare.
Bogăția sau o poziție socială înaltă, echipamentul costisitor, forma arhitecturală sau mobilierul nu sunt esențiale pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu; și nici realizările care câștigă aplauze din partea oamenilor și stârnesc vanitatea. Etalarea lumească ostentativă, oricât ar fi ea de impunătoare, nu are nici o valoare în ochii lui Dumnezeu. Deasupra celor văzute și trecătoare, El pune preț pe cele nevăzute și veșnice. Primele au valoare numai în măsura în care le dezvăluie pe cele din urmă. Cele mai alese realizări artistice nu au frumusețea care se poate compara cu frumusețea caracterului care este rodul lucrării Duhului Sfânt în suflet.
Când Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru lumea noastră, El a înzestrat ființele umane cu bogății nepieritoare — bogății care, comparate cu averile adunate de oameni, fac ca acestea din urmă să pară nimic. Hristos a venit pe pământ și a stat înaintea copiilor oamenilor cu tezaurul iubirii veșniciei, și aceasta este comoara pe care, prin legătura noastră cu El, urmează să o primim, să o dezvăluim și s-o împărtășim.
Efortul omenesc va fi eficient în lucrarea lui Dumnezeu numai corespunzător devotamentului în consacrare a lucrătorului — dând pe față puterea harului lui Hristos de a transforma viața. Noi trebuie să ne deosebim de lume pentru că Dumnezeu și-a pus sigiliul asupra noastră, pentru că El Își manifestă în noi propriul Său caracter al iubirii. Răscumpărătorul nostru ne acoperă cu neprihănirea Sa.
Când alege bărbați și femei pentru slujba Sa, Dumnezeu nu întreabă dacă ei au bogăție lumească, învățătură sau elocvență. El întreabă: „Umblă ei într-o asemenea umilință, încât să-i pot învăța calea Mea? Îmi pot pune Eu cuvintele pe buzele lor? Mă vor reprezenta ei?”
Dumnezeu Se poate folosi de fiecare persoană exact în măsura în care Își poate pune Duhul în templul sufletului. Lucrarea pe care o va accepta este lucrarea care reflectă chipul Său. Urmașii Săi trebuie să poarte, ca dovezi de acreditare înaintea lumii, caracteristicile de neșters ale principiilor Sale nemuritoare.
„El va aduna mieii cu brațul Său”
În timp ce Isus Își face lucrarea pe străzile cetăților, mamele își croiesc drum prin mulțime, purtând în brațe pe micuții lor bolnavi și pe moarte, căutând să ajungă atât de aproape, încât să poată fi văzute de El.
Priviți aceste mame palide, ostenite, aproape deznădăjduite, și cu toate acestea hotărâte și perseverente. Purtând povara suferinței lor, ele Îl caută pe Mântuitorul. Pentru că sunt împinse înapoi de valurile de oameni, Hristos Își face drum către acestea, pas cu pas, până când Se află în imediata lor vecinătate. Speranța le umple inimile. Lacrimile lor de bucurie se revarsă când El le observă și privesc în ochii care exprimă atâta milă și iubire.
Luând deoparte pe una din femeile din acel grup, Mântuitorul îi încurajează încrederea, zicând: „Ce să fac pentru tine?” Ea Îi spune, printre suspine, marea ei dorință: „Stăpâne, dacă vrei, vindecă-mi copilul”. Hristos îl ia pe micuț din brațele ei, iar boala îl părăsește la atingerea Sa. Paloarea morții a dispărut; curentul dătător de viață îi curge prin vene; mușchii primesc tărie. Mamei îi sunt adresate cuvinte de mângâiere și pace. Și apoi I se prezintă un alt caz, la fel de urgent. Din nou Hristos Își pune la lucru puterea dătătoare de viață și toți Îi dau laudă și cinste Celui care face aceste lucruri minunate.
Stăruim mult asupra măreției vieții lui Hristos. Vorbim despre lucrurile minunate pe care le-a înfăptuit, despre minunile pe care le-a făcut. Însă atenția pe care a acordat-o El lucrurilor considerate minore este încă o dovadă, și mai mare, a măreției Sale.
Printre evrei, era un obicei ca să fie aduși copiii la vreun rabin, pentru ca acesta să-și poată pune mâinile asupra lor, în semn de binecuvântare; însă ucenicii considerau lucrarea Mântuitorului prea importantă pentru a fi întreruptă în felul acesta. Când mamele au venit cu dorința ca El să-i binecuvânteze pe micuții lor, ucenicii le-au privit cu dezaprobare. Ei credeau că acești copii erau prea mici pentru a putea beneficia de o audiență la Isus și au tras concluzia că El ar fi nemulțumit la vederea lor. Însă Mântuitorul a înțeles grija și povara mamelor, care căutau să-și educe copiii după Cuvântul lui Dumnezeu. El le auzise rugăciunile. El Însuși le atrăsese în prezența Sa.
O mamă își luase copilul și plecase de acasă pentru a-L găsi pe Isus. Pe drum, i-a spus unei vecine unde voia să meargă, iar vecina a vrut ca Isus să-i binecuvânteze copiii. În acest fel, mai multe mame au venit aici împreună cu micuții lor. Unii dintre copii trecuseră dincolo de anii de pruncie, la copilărie și tinerețe. Când mamele și-au făcut cunoscută dorința, Isus a ascultat cu simpatie cererea timidă și udată de lacrimi. Însă El a așteptat să vadă cum aveau să le trateze ucenicii. Când i-a văzut pe ucenici mustrându-le pe mame și îndepărtându-le, crezând că Îi fac o favoare, le-a arătat greșeala lor, zicând: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți; căci Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei.” (Marcu 10, 14.) I-a luat pe copii în brațe, și-a pus mâinile asupra lor și le-a dat binecuvântările pentru care veniseră.
Mamele au fost mângâiate. S-au întors la casele lor, întărite și binecuvântate de cuvintele lui Hristos. Ele au fost încurajate să-și ridice poverile cu o voioșie nouă și să lucreze pline de nădejde pentru copiii lor.
Dacă am putea să vedem ce s-a petrecut după aceea în viața micului grup, le-am vedea pe mame aducându-le aminte copiilor lor de scena din acea zi și repetându-le cuvintele iubitoare ale Mântuitorului. Am vedea, de asemenea, cât de ades — în anii care au urmat — amintirea acestor cuvinte i-a păzit pe copii să nu se rătăcească de la poteca așternută pentru răscumpărații Domnului.
Hristos este astăzi același Mântuitor plin de compasiune, ca atunci când umbla printre oameni. Este tot atât de mult Ajutorul mamelor acum, ca atunci când i-a strâns în brațele Sale pe micuți, în Iudea. Copiii căminelor noastre sunt tot atât de mult răscumpărați prin sângele Său, pe cât au fost acei copii de demult.
Isus cunoaște povara inimii fiecărei mame. El, care a avut o mamă care s-a luptat cu sărăcia și lipsurile, Se arată simțitor față de fiecare mamă în necazurile ei. El, care a făcut o călătorie lungă pentru a ușura inima zbuciumată a unei femei canaanite, va face la fel de mult pentru mamele de astăzi. El, care i-a redat văduvei din Nain pe singurul ei fiu și care, în agonia Sa de pe cruce, și-a amintit de propria Lui mamă, este atins astăzi de suferințele mamei. În fiecare durere și în fiecare nevoie, El va mângâia și va da ajutor.
Mamele să vină la Isus cu dilemele în care se află. Ele vor găsi suficient har pentru a le ajuta să îngrijească de copiii lor. Porțile sunt deschise pentru fiecare mamă care își va pune poverile la picioarele Mântuitorului. El, care a spus: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți” (Marcu 10, 14), încă le invită pe mame să-i aducă pe micuții lor pentru a fi binecuvântați de El.
În copiii care au fost aduși în contact cu El, Isus a văzut pe bărbații și femeile care ar trebui să fie moștenitori ai harului Său și supuși ai împărăției Sale, dintre care unii aveau să devină martiri pentru El. El știa că acești copii voiau să-L asculte și să-L accepte ca Răscumpărător al lor cu mult mai grabnic decât voiau cei maturi, dintre care mulți erau înțelepți în felul lumii și cu inima împietrită. Învățându-i, El a coborât la nivelul lor. El, Maiestatea cerului, a răspuns la întrebările lor și a simplificat lecțiile Sale importante, pentru ca acestea să corespundă înțelegerii lor de copii. El a sădit în mințile lor semințele adevărului, care aveau să se înalțe în anii următori și să aducă roadă în viața veșnică.
Când le-a spus ucenicilor să nu-i oprească pe copii să vină la El, Isus Se adresa urmașilor Săi din toate veacurile — slujbașilor din biserică, pastorilor, ajutoarelor lor și tuturor creștinilor. Isus îi atrage pe copii la Sine și ne poruncește: „Lăsați-i să vină”, vrând să spună cu aceasta: „Ei vor veni, dacă nu-i împiedicați”.
Caracterul vostru necreștin să nu-L reprezinte greșit pe Isus. Nu-i țineți pe micuți la distanță de El, prin răceala și asprimea voastră. Nu le dați niciodată motiv să simtă că cerul nu ar fi un loc plăcut pentru ei, dacă ați fi și voi acolo. Nu vorbiți despre religie ca fiind un lucru pe care copiii nu îl pot înțelege și nici nu vă purtați ca și cum nu este de așteptat din partea lor să-L primească pe Hristos în copilărie. Nu le dați impresia greșită că religia lui Hristos este o religie a întristării și că, venind la Mântuitorul, ei trebuie să renunțe la tot ceea ce face viața fericită.
Pe măsură ce Duhul Sfânt influențează inimile copiilor, alăturați-vă lucrării Sale. Învățați-i că Mântuitorul îi cheamă, că nimic nu-I poate provoca o bucurie mai mare decât aceea ca ei să I se predea în floarea și prospețimea anilor lor.
Responsabilitatea părintească
Mântuitorul privește cu o duioșie infinită asupra sufletelor pe care le-a răscumpărat cu sângele Său. Îi pretinde ca rod al iubirii Sale. Îi privește cu o dorință de nespus. Inima Sa nu este atrasă numai de copiii cei mai drăguți și mai bine pregătiți, ci și de aceia care, prin moștenire și prin neglijență, au trăsături de caracter inadmisibile. Mulți părinți nu înțeleg cât de mult sunt răspunzători de aceste trăsături ale copiilor lor. Ei nu se poartă cu blândețe și înțelepciune cu cei greșiți, pe care ei înșiși i-au făcut ceea ce sunt. Însă Isus îi privește pe acești copii cu milă. El face legătura de la cauză la efect.
Lucrătorul creștin poate fi unealta lui Hristos, pentru a-i atrage la Mântuitorul pe cei greșiți și cu lipsuri. Prin înțelepciune și tact, el îi poate lega de inima sa, le poate da curaj și speranță și, prin harul lui Hristos, îi poate vedea transformați în ce privește caracterul, astfel încât să se poată spune despre ei: „Împărăția lui Dumnezeu este a celor ca ei.”
Cele cinci pâini de orz au hrănit mulțimea
Toată ziua veniseră o mulțime de oameni după Hristos și ucenicii Săi, în timp ce El îi învăța, lângă mare. Ascultaseră cuvintele Sale pline de har, atât de simple și lămurite, încât erau asemenea balsamului din Galaad pentru sufletele lor. Puterea vindecătoare a mâinii Sale divine adusese sănătate celor bolnavi și viață celor muribunzi. Ziua le păruse ca fiind cerul pe pământ și nu-și dădeau seama cât timp trecuse de când mâncaseră ceva.
Soarele cobora spre apus și oamenii încă mai zăboveau. În cele din urmă, ucenicii au venit la Hristos, susținând că, pentru binele lor, mulțimea ar trebui să fie lăsată să plece. Mulți veniseră de departe și nu mâncaseră nimic de dimineață. În cetățile și satele din vecinătate, ei ar fi putut găsi ceva de mâncare. Dar Isus a zis: „Dați-le voi să mănânce” (Matei 14, 16.) Apoi, întorcându-Se către Filip, El a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?” (Ioan 6, 5.)
Filip a privit asupra mulțimii de capete și s-a gândit că ar fi imposibil să procure hrană pentru o asemenea masă de oameni. El a răspuns că nu va fi suficientă pâinea pe care ar putea s-o cumpere, de două sute de dinari, ca s-o împartă între aceștia, încât fiecare să poată avea puțin.
Isus S-a interesat ce cantitate de hrană se poate găsi printre cei adunați acolo. „Este aici un băiețel”, a zis Andrei, „care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?” (Ioan 6, 9.) Isus a dat poruncă să le aducă. Apoi le-a zis ucenicilor să le spună oamenilor să se așeze pe iarbă. Când acest lucru s-a făcut, a luat hrana, „Și-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat, a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărțit noroadelor. Toți au mâncat și s-au săturat; și s-au ridicat douăsprezece coșuri pline cu rămășițele de firimituri.” (Matei 14, 19.20.)
Printr-o minune a puterii divine a hrănit Hristos mulțimea; și totuși, cât de umilă a fost masa oferită — doar peștii și pâinile de orz, care constituiau hrana zilnică a pescarilor din Galilea.
Hristos ar fi putut întinde o masă bogată pentru popor, însă hrana pregătită numai pentru satisfacerea apetitului n-ar fi dus la nici o lecție care să fie pentru binele lor. Prin această minune, Hristos dorea să dea o lecție despre simplitate. Dacă oamenii de astăzi ar păstra simplitatea în obiceiurile pe care le au, trăind în armonie cu legile naturii, așa cum au făcut-o Adam și Eva la început, ar exista o cantitate abundentă de hrană pentru nevoile familiei omenești. Însă egoismul și îngăduința apetitului au adus păcatul și mizeria, din pricina excesului, pe de o parte, și a lipsei, pe de altă parte.
Isus nu a căutat să-i atragă pe oameni la Sine, satisfăcând dorința care vizează belșugul. Pentru acea mare mulțime, obosită și înfometată în urma unei zile lungi și pline de emoții, hrana cea simplă a constituit o asigurare atât a puterii Sale, cât și a delicatei Sale purtări de grijă față de ei, în nevoile obișnuite ale vieții. Mântuitorul nu le-a făgăduit urmașilor Săi viață de abundență; soarta lor poate sta sub semnul sărăciei; însă cuvântul Său stă drept chezășie că nevoia lor va fi satisfăcută, iar El a promis ceva mai bun decât binele pământesc — mângâierea constantă a propriei Sale prezențe.
„Nu vă îngrijorați dar, zicând: «Ce vom mânca?» Sau: «Ce vom bea?» Sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?»... Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6, 31-33.)
După ce mulțimea fusese hrănită, a rămas o mare cantitate de hrană. Isus le-a zis ucenicilor Săi: „Strângeți firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic.” (Ioan 6, 12.) Aceste cuvinte însemnau mai mult decât a pune alimentele în coșuri. Lecția era dublă. Nimic nu trebuie irosit. Nu trebuie să lăsăm să se piardă nici un avantaj vremelnic. Nu ar trebui să neglijăm nimic din ceea ce ar putea sluji spre folosul unei ființe omenești. Să fie strâns tot ceea ce va acoperi din necesitățile celor flămânzi de pe pământ. Cu aceeași grijă trebuie să tezaurizăm pâinea venită din cer, pentru a satisface nevoile sufletului. Trebuie să trăim prin fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Nu trebuie să fie pierdut nimic din ceea ce a spus Dumnezeu. Nu trebuie să neglijăm nici măcar un singur cuvânt de care se leagă veșnica noastră mântuire. Nici un cuvânt nu trebuie să cadă nefolositor pe pământ.
Minunea înmulțirii pâinilor învață dependența de Dumnezeu. Când Hristos i-a hrănit pe cei cinci mii, hrana nu era la îndemână. După toate aparențele, El nu avea sub stăpânire nici un mijloc. Și iată-L cu cinci mii de oameni, în afară de femei și copii, în acel loc sălbatic. El nu chemase acea mulțime să-L urmeze acolo. Dornici de a se afla în prezența Sa, ei veniseră fără invitație sau poruncă; dar El știa că, după ce ascultaseră îndrumările Sale toată ziua, erau înfometați și slăbiți. Erau departe de casă și se apropia noaptea. Mulți dintre ei nu aveau cu ce să cumpere hrană. El, care postise de dragul lor patruzeci de zile în pustie, nu-i putea lăsa să se întoarcă postind la casele lor.
Providența lui Dumnezeu Îl adusese pe Isus în locul în care Se afla; iar El depindea de Tatăl Său ceresc pentru a căpăta mijloace prin care să facă față acelei necesități. Când ajungem în strâmtorări, trebuie să fim dependenți de Dumnezeu. În orice stare de urgență, trebuie să căutăm ajutor de la Cel care are la îndemână resurse infinite.
În acest miracol, Hristos a primit de la Tatăl; El a dat ucenicilor, ucenicii oamenilor, iar oamenii, unii altora. Tot astfel, toți care sunt uniți cu Hristos vor primi de la El pâinea vieții și o vor da și altora. Ucenicii Săi sunt mijloacele hotărâte de comunicare între Hristos și popor.
Când ucenicii au auzit sarcina venită de la Mântuitorul: „Dați-le voi să mănânce”, în mințile lor s-au ridicat tot felul de dificultăți. Ei au întrebat: „Să mergem în sate să cumpărăm hrană?” Dar ce a spus Hristos? — „Dați-le voi să mănânce”. Ucenicii au adus la Isus tot ce aveau; însă El nu i-a poftit să mănânce. El i-a îndemnat să slujească poporului. Mâncarea s-a înmulțit în mâinile Lui, iar mâinile ucenicilor, care se îndreptau către Hristos, nu rămâneau niciodată goale. Mica provizie era suficientă pentru toți. Când mulțimea s-a săturat, au mâncat și ucenicii împreună cu Isus din hrana prețioasă oferită de cer.
Cât de ades ni se descurajează inimile când vedem necesitățile celor săraci, celor neștiutori, celor bolnavi! Noi întrebăm: „Ce pot face resursele noastre limitate și puțina noastră tărie pentru a acoperi aceste nevoi teribile? N-ar fi mai bine să așteptăm ca altcineva, cu o pricepere mai mare, să conducă lucrarea sau vreo organizație să se ocupe de ea?” Hristos spune: „Dați-le voi să mănânce”. Folosiți mijloacele, timpul și priceperea pe care le aveți. Aduceți-vă pâinile de orz la Isus.
Deși resursele voastre pot fi insuficiente pentru a hrăni mii, ele pot fi îndeajuns pentru a hrăni o persoană. În mâna lui Hristos, ele pot hrăni pe mulți. Asemenea ucenicilor, dați ceea ce aveți. Hristos va înmulți darul. El va răsplăti simpla și sincera noastră nădejde pe care ne-o punem în El. Ceea ce nu pare să fie decât un ajutor sărac se va dovedi o masă îmbelșugată.
„Cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera.... Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună, după cum este scris:
«A împrăștiat, a dat săracilor, neprihănirea lui rămâne în veac.»
«Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine pentru hrană» vă va da și vă va înmulți și vouă sămânța de semănat și va face să crească roadele neprihănirii voastre. În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie.” (2 Corinteni 9, 6-11.)