Divina vindecare

Capitolul 4

Atingerea credinței

[AUDIO]

„Credința este mâna care atinge infinitul.”

„Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” O biată femeie a rostit aceste cuvinte, o femeie care timp de doisprezece ani suferise de o boală care îi făcuse viața o povară. Își cheltuise toate mijloacele de trai pe doctori și leacuri, și aceasta numai pentru a fi declarată incurabilă. Însă, când a auzit de marele Vindecător, speranțele ei au renăscut. Ea a gândit astfel: „Dacă m-aș putea apropia suficient de mult ca să-I pot vorbi, aș putea fi vindecată.”

Hristos tocmai Se îndrepta către casa lui Iair, rabinul iudeu care Îl rugase să vină și să-i vindece fiica. Rugămintea venită din adâncul unei inimi zdrobite: „Fetița mea este pe moarte; Te rog să vii și să-ți pui mâinile peste ea ca să se facă sănătoasă.” (Marcu 5, 23) mișcase inima gingașă, plină de compasiune a lui Hristos, pornind de îndată alături de conducător, către casa acestuia.

Ei înaintau însă încet, căci mulțimea Îl împingea pe Isus din toate părțile. Făcându-și drum prin marea de oameni, Mântuitorul a ajuns în apropiere de locul în care se afla femeia suferindă. Ea încercase iarăși și iarăși, fără succes, să se apropie de El. Acum venise și ocazia ei. Nu vedea cum I-ar fi putut vorbi. Ea nu voia să-I împiedice înaintarea, și așa destul de anevoioasă. Însă auzise că vindecarea avusese loc de la o atingere a veșmintelor Sale; și, temătoare că și-ar putea pierde și singura ei șansă de vindecare, ea înaintă cu trudă, zicându-și: „Dacă aș putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.”

Hristos cunoștea fiecare gând din mintea ei și Își îndrepta pașii către locul în care se afla ea. El și-a dat seama de marea ei nevoie și o ajuta să-și exercite credința.

În timp ce El trecea, ea se întinse înainte și abia reuși să atingă marginea veșmântului Său. În acel moment, ea a știut că a fost vindecată. În acea singură atingere se concentrase credința vieții ei și pe loc încetară durerea și slăbiciunea. A simțit imediat cum fiecare fibră a ființei sale este străbătută de un fior, ca acela al unui curent electric. Asupra ei se lăsă simțământul unei sănătăți perfecte. „Și a simțit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală.” (Marcu 5, 29.)

Femeia, recunoscătoare, dorea să-și exprime mulțumirea față de puternicul Vindecător care făcuse pentru ea, printr-o singură atingere, mai mult decât făcuseră doctorii în doisprezece ani întregi; însă nu îndrăznea. Ea încercă să se retragă din mulțime, cu inima plină de recunoștință. Deodată, Isus Se opri și, privind în jur, întrebă: „Cine s-a atins de Mine?”

Uitându-se la El cu uimire, Petru răspunse: „Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc, și mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?»” (Luca 8, 45.)

„S-a atins cineva de Mine”, a spus Isus, „căci am simțit că a ieșit din Mine o putere.” (Luca 8, 46.) El putea să deosebească atingerea credinței de atingerea întâmplătoare a mulțimii nepăsătoare. Cineva Îl atinsese cu un scop profund și primise răspuns.

Hristos nu a pus întrebarea pentru propria Sa informare. El avea o lecție pentru popor, pentru ucenicii Săi și pentru femeie. El dorea să insufle speranță celor năpăstuiți. Dorea să arate că ceea ce adusese puterea vindecătoare era credința. Încrederea femeii nu trebuia trecută cu vederea fără nici un comentariu. Dumnezeu trebuia să fie slăvit prin mărturisirea ei plină de recunoștință. Hristos dorea ca femeia să înțeleagă că El aproba actul ei de credință. Nu voia ca ea să plece numai cu o jumătate de binecuvântare. Nu trebuia să rămână în necunoștință de faptul că El îi cunoștea suferința sau fără să știe ce dragoste plină de compătimire are El și că îi recunoaște credința în puterea Lui de a mântui în chip desăvârșit pe toți cei ce vin la El.

Privind către femeie, Hristos a insistat să afle cine se atinsese de El. Văzând că este în zadar să se ascundă, ea înaintă tremurătoare și se aruncă la picioarele Sale. Printre lacrimi de recunoștință, ea I-a spus, înaintea tuturor oamenilor, de ce I-a atins veșmântul și cum fusese vindecată numaidecât. Ea se temu ca nu cumva gestul său de a-I atinge veșmântul să nu fi fost o încumetare; însă, de pe buzele lui Isus, nu ieși nici un cuvânt de reproș. El nu rosti decât vorbe de aprobare. Ele veneau dintr-o inimă a iubirii, plină de compasiune pentru suferința umană. „Îndrăznește fiică”, a zis Isus cu blândețe, „credința ta te-a mântuit; du-te în pace.” (Luca 8, 48.) Cât de încurajatoare erau aceste cuvinte pentru ea! Acum, nici o temere că L-ar fi supărat nu-i mai umbrea bucuria de amărăciune.

Mulțimii curioase care se împingea în Isus nu i-a fost dată nici o putere vitală. Însă femeia suferindă care L-a atins cu credință a primit vindecare. Tot așa și în cele spirituale, contactul de circumstanță este diferit de atingerea credinței. A avea credință în Hristos numai ca Mântuitor al lumii nu poate aduce niciodată vindecare sufletului. Credința care lucrează spre mântuire nu este doar o aprobare a adevărului Evangheliei. Credința adevărată este aceea care Îl primește pe Hristos ca Mântuitor personal. Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu născut, pentru ca eu, prin credința în El, „să nu pier, ci să am viață veșnică”. Când vin la Hristos după cuvântul Său, trebuie să cred că primesc harul Său mântuitor. „Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.” (Galateni 2, 20.)

Mulți păstrează credința doar ca o opinie personală. Credința mântuitoare este o tranzacție, prin care cei care Îl primesc pe Hristos se unesc într-o relație de legământ cu Dumnezeu. O credință vie înseamnă o creștere a vigorii, o încredere sinceră prin care, în harul lui Hristos, sufletul devine o putere biruitoare.

Credința este o biruitoare mai puternică decât moartea. Dacă cei bolnavi ar putea fi îndrumați să-și ațintească ochii în credință asupra puternicului Vindecător, vom vedea rezultate minunate. Aceasta va aduce viață corpului și sufletului.

Când lucrați pentru victimele obiceiurilor rele, în loc să le faceți să privească înspre disperarea și ruina către care se grăbesc, întoarceți-le privirile către Isus. Fixați-le atenția asupra măreției celor cerești. Aceasta va înfăptui mai mult pentru mântuirea trupului și sufletului decât vor reuși toate lucrurile îngrozitoare ale mormântului, când sunt puse înaintea celor neajutorați și în mod aparent lipsiți de orice speranță.

„El ne-a mântuit pentru îndurarea Sa”

Slujitorul unui centurion zăcea bolnav de paralizie. Printre romani, slujitorii erau sclavi, cumpărați și vânduți în piețe și adesea tratați cu răutate și cruzime; dar centurionul era legat afectiv de slujitorul său și dorea mult ca acesta să se refacă. El credea că Isus îl putea tămădui. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, însă ceea ce auzise despre El îi inspira credință. În ciuda formalismului iudeilor, acest roman era convins că religia lor era superioară religiei sale. El deja dăduse la o parte barierele prejudecăților și urii naționaliste, care îi separa pe cuceritori de poporul aflat sub cucerire. El manifestase respect față de serviciul divin și se arătase plin de bunătate față de iudeii care-I slujeau lui Dumnezeu. În învățătura lui Hristos — după cum i se spusese — el a găsit ceea ce împlinea nevoia sufletului. Tot ceea ce era spiritual în el vibra la cuvintele Mântuitorului. Însă el se considera nevrednic să se apropie de Isus și a apelat la iudeii bătrâni, pentru a cere vindecarea slujitorului său.

Bătrânii au prezentat cazul înaintea lui Isus și au stăruit la El că „face să-i faci acest bine, căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.” (Luca 7, 4.5.)

Pe când era însă în drum spre casa centurionului, Isus primește un mesaj chiar de la acest ofițer: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu.” (Luca 7, 6.)

Totuși, Mântuitorul Își continuă drumul, iar sutașul vine personal pentru a explica mesajul său, zicând: „De aceea nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci, zi o vorbă și robul meu va fi tămăduit. Căci și eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostași. Și zic unuia: «Du-te!» și se duce; altuia: «Vino!» și vine; și robului meu: «Fă acest lucru!» și-l face.” (Luca 7, 7; Matei 8, 8.9.)

„Eu reprezint puterea Romei și soldații mei recunosc autoritatea mea ca fiind supremă. Tot așa Tu reprezinți puterea Dumnezeului nesfârșit și toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poți porunci ca boala să plece, și aceasta ți se va supune. Spune numai un cuvânt și slujitorul meu va fi tămăduit”.

„Du-te, și facă-ți-se după credința ta”, a spus Hristos. „Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.” (Matei 8, 13.)

Bătrânii evrei l-au recomandat pe centurion lui Hristos din pricina favorului pe care acesta îl făcuse „neamului nostru”. „Face să-i faci acest bine”, au zis ei, „căci ... ne-a zidit sinagoga”. Însă centurionul a zis despre sine: „Nu sunt vrednic”. Totuși, nu s-a temut să ceară ajutor de la Isus. El nu se încredea în propria lui bunătate, ci în mila Mântuitorului. Singurul său temei era marea lui nevoie.

În același fel poate veni la Hristos orice ființă omenească. „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 5.) Ai tu cumva simțământul că nu poți spera să primești binecuvântare de la Dumnezeu pentru că ești un păcătos? Amintește-ți că Hristos a venit în lume pentru a mântui pe păcătoși. Nu avem nimic care ne-ar putea recomanda înaintea lui Dumnezeu; invocarea clemenței — pe care o putem înainta acum și întotdeauna — este chiar condiția noastră peste măsură de deznădăjduită, care face ca puterea Sa răscumpărătoare să devină o necesitate. Dacă renunțăm complet la independența noastră, putem privi către crucea Calvarului, spunând:

„Nu port vreun preț în mâna mea, Eu doar mă prind de crucea Ta.”

„«Dacă poți!»... Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede.” (Marcu 9, 23.) Credința este aceea care ne unește cu cerul și ne aduce tărie pentru a face față puterilor întunericului. În Hristos, Dumnezeu a rânduit posibilități pentru a birui orice trăsătură rea și a ne împotrivi oricărei ispite, oricât de tari. Dar mulți au sentimentul că le lipsește credința și de aceea rămân departe de Hristos. Aceste suflete, în nevrednicia lor deznădăjduită, să se prindă de îndurarea Mântuitorului lor plin de compasiune. Nu vă uitați la eu, ci la Hristos. El, care i-a vindecat pe cei bolnavi și a alungat demonii când umbla printre oameni, este încă același puternic Răscumpărător. Atunci, prindeți-vă de făgăduințele Sale, care sunt asemenea unor frunze din pomul vieții: „Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6, 37.) Când veniți la El, să credeți că vă primește, căci a făgăduit. Nu puteți pieri când faceți acest lucru. Niciodată!

„Căci Tu ești bun, Doamne, gata să ierți, și plin de îndurare cu toți cei ce Te cheamă. Pleacă-ți urechea, Doamne, la rugăciunea mea, ia aminte la glasul cererilor mele! Te chem, în ziua necazului meu, căci m-asculți.” (Psalmii 86, 5-7.)

„Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.... Israele, pune-ți nădejdea în Domnul, căci la Domnul este îndurarea, și la El este belșug de răscumpărare!” (Psalmii 130, 3-7.)

„Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.”(Romani 5, 8.)

Și „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 31.32.)

„Sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8, 38.39.)

„Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”

Dintre toate maladiile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei incurabil și contagios, precum și efectul său îngrozitor asupra victimelor îl umplea de teamă și pe cel mai curajos. Printre evrei, aceasta era privită ca o judecată în urma păcatului, fiind numită din această pricină „bătaia”, „degetul lui Dumnezeu”. Pentru că este adânc înrădăcinată, incurabilă și mortală, era considerată ca un simbol al păcatului.

Leprosul era, în prescripția legii ceremoniale, necurat. Orice atingea devenea necurat. Aerul era stricat de respirația sa. Ca unul care era deja mort, era îndepărtat de locuințele oamenilor. Cel care era bănuit că ar avea boala trebuia să se înfățișeze preoților, care trebuia să-l controleze și să decidă care era condiția sa. Dacă verdictul era lepră, era izolat de familia sa, despărțit de adunarea lui Israel și sortit să nu poată sta decât în compania celor care erau afectați de același flagel. Nici împărații și mai-marii nu făceau excepție. Monarhul care era lovit de această boală teribilă trebuia să predea sceptrul și să părăsească în grabă societatea.

Despărțit de prietenii și rudele sale, leprosul trebuia să poarte blestemul maladiei lui. Era obligat să își facă publică propria nenorocire, să-și sfâșie hainele de pe el și să dea alarma, avertizându-i pe toți să fugă din prezența sa vătămătoare. Strigătul „Necurat! Necurat!”, care venea pe un ton sfâșietor de la proscrisul însingurat, era un semnal auzit cu frică și oroare.

Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul. (Iov 14, 4.) Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic. (Psalmii 51, 10.)

În regiunea în care lucra Hristos, existau mulți astfel de suferinzi, iar atunci când veștile despre lucrarea Sa au ajuns și la ei, s-a găsit unul în a cărui inimă a încolțit credința. Dacă ar putea merge la Isus, ar putea fi vindecat. Dar cum să dea de Isus? Condamnat la veșnică izolare, cum să se înfățișeze înaintea Vindecătorului? Și îl va vindeca oare Hristos? Nu cumva, asemenea fariseilor — și chiar asemenea medicilor, va pronunța și El un blestem asupra lui și îi va porunci să fugă din vecinătatea oamenilor?

El se gândește la tot ceea ce i s-a spus despre Isus. Nici unul din cei care au căutat ajutorul Său nu a fost respins. Nenorocitul om se hotărăște să-L găsească pe Mântuitorul. Deși este oprit să intre în cetăți, poate că va reuși să-I iasă în cale pe vreun drum mai puțin umblat, pe cărările de munte, sau să dea de El când îi învață pe oameni în afara orașelor. Dificultățile sunt mari, dar aceasta este singura lui nădejde.

Stând la distanță, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede cum Își pune mâinile asupra celor bolnavi. Îi vede pe șchiopi, pe orbi, pe paralitici și pe cei care erau pe moarte din pricina diferitelor boli cum se ridică sănătoși, lăudându-L pe Dumnezeu pentru izbăvirea lor. Credința i se întărește. Se apropie mai mult și mai mult de mulțimea care ascultă. Restricțiile puse asupra lui, siguranța poporului, teama cu care îl privesc toți oamenii, toate sunt deopotrivă uitate. Se gândește numai la binecuvântata nădejde a vindecării.

El este o priveliște groaznică. Boala a săpat în el înfricoșător și trupul său care putrezește este oribil la privit. La vederea lui, oamenii se dau înapoi. În groaza care i-a cuprins, se calcă în picioare pentru a scăpa de atingerea lui. Unii încearcă să-l împiedice să se apropie de Isus, dar în zadar. El nici nu-i vede, nici nu-i aude. Expresiile de scârbă de pe fețele lor nu sunt luate în seamă. Nu-L vede decât pe Fiul lui Dumnezeu, nu aude decât glasul care aduce viață celor muribunzi.

Înaintând către Isus, se aruncă la picioarele Sale cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești.” (Matei 8, 2.)

Isus îi răspunde: „Da, vreau, fii curățit.” (Matei 8, 3.) Și Își pune mâna asupra lui.

De îndată, o schimbare se petrece cu leprosul. Sângele lui devine sănătos, nervii i se sensibilizează, mușchii i se întăresc. Crusta albă, solzoasă, nefirească, specifică leprei, dispare; iar carnea lui devine asemenea cărnii unui copilaș.

Dacă preoții ar afla împrejurările vindecării leprosului, ura lor față de Hristos i-ar putea împinge să pronunțe o sentință necinstită. Isus dorea să i se poată asigura omului o decizie imparțială. De aceea, El îi poruncește să nu spună nimănui despre vindecare, ci să se prezinte fără întârziere la templu cu un dar, înainte să se răspândească vreun zvon în legătură cu minunea. Înainte ca preoții să poată accepta un astfel de dar, li se cerea să-l cerceteze pe cel care adusese obolul și să confirme însănătoșirea sa completă.

Cercetarea aceasta a avut loc. Preoții care îl condamnaseră pe lepros la izolare au dat mărturie cu privire la refacerea sa. Cel vindecat a fost redat familiei lui și societății. El a simțit că darul sănătății era foarte prețios. El se bucură de vigoarea bărbăției și de întoarcerea sa în sânul familiei. Cu toată precauția luată de Isus, el nu mai putea ascunde faptul că fusese vindecat și umbla peste tot cu bucurie, vestind puterea Celui care îl însănătoșise.

Când a venit la Isus, acest om era „plin de lepră”. Otrava aceea mortală îi cuprinsese tot trupul. Ucenicii au căutat să-L împiedice pe Maestrul lor să îl atingă; căci acela care atingea un lepros devenea el însuși necurat. Însă, punându-și mâna peste lepros, Isus nu a fost contaminat. Lepra a fost curățită. Tot așa este și cu lepra păcatului — adânc înrădăcinată, mortală, imposibil de curățit prin puterea omenească. „Tot capul este bolnav și toată inima suferea de moarte. Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos; ci numai răni, vânătăi și carne vie.” (Isaia 1, 5.6.) Însă Isus, care a venit să umble în firea omenească, nu este întinat de nici o necurăție. Prezența Sa este o putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine va cădea la picioarele Sale, spunând cu credință: „Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”, va auzi răspunsul: „Da, vreau, fii curățit”.

În unele cazuri de vindecare, Isus nu a dat imediat binecuvântarea râvnită. Dar, în cazul leprei, nici nu a fost adusă bine cererea că a și fost ascultată. Când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciunea noastră poate întârzia sau Dumnezeu ne poate da ceva diferit de ceea ce am cerut; însă lucrurile nu stau așa când cerem să fim izbăviți de păcat. Este voia Sa să ne curețe de păcat, să ne facă pe toți copii ai Săi și în stare să ducem o viață de sfințenie. Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău1, după voia Dumnezeului și Tatălui nostru.” Și „îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. (Galateni 1, 4; 1 Ioan 5, 14.15.)

Isus a privit către cei deznădăjduiți și cu inimile împovărate, către aceia ale căror speranțe se năruiseră și care căutau să-și stingă dorința fierbinte a sufletului cu bucurii pământești și i-a îndemnat pe toți să găsească odihnă în El.

Veți găsi odihnă

Cu gingășie, El le-a spus oamenilor care trudeau: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11, 29.)

Prin aceste cuvinte, Isus S-a adresat fiecărei făpturi omenești. Toți oamenii sunt obosiți și împovărați, fie că o știu, fie că nu. Toți sunt aplecați sub poveri pe care numai Hristos le poate îndepărta. Cea mai grea povară pe care o ducem este aceea a păcatului. Dacă am fi lăsați să o purtăm, ne-ar strivi. Dar Acela fără păcat S-a pus în locul nostru. „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53, 6.)

Domnul Hristos a purtat povara vinovăției noastre. El va lua greutatea de pe umerii noștri osteniți. Ne va da odihnă. El va purta și povara grijii și întristării. Ne cheamă să punem asupra Lui toate grijile noastre; căci El ne poartă în inima Sa.

Fratele mai mare al neamului nostru omenesc Se află înaintea tronului veșnic și privește asupra fiecărui suflet care își întoarce fața către El, ca Mântuitor. Știe din experiență care sunt slăbiciunile firii omenești, care sunt lipsurile noastre și în ce constă tăria ispitelor cu care ne confruntăm; căci El a fost „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat.” (Evrei 4, 15.) El veghează asupra ta, copile tremurător al lui Dumnezeu. Ești ispitit? El va aduce izbăvire. Ești slab? El va da tărie. Ești neștiutor? El va da lumină. Ești rănit? El va aduce vindecare. Domnul „socotește numărul stelelor” și vindecă și „pe cei cu inima zdrobită și le leagă rănile.” (Psalmii 147, 4.3.)

Oricare ar fi neliniștile și încercările tale, deschide-ți sufletul înaintea Domnului. Duhul tău va fi îmbărbătat ca să poată suporta. Va fi deschisă pentru tine calea de a te elibera din încurcătura necazului și dificultății. Cu cât te știi mai slab și mai neajutorat, cu atât mai puternic vei deveni în tăria Sa. Cu cât sunt mai grele poverile, cu atât este mai binecuvântată odihna când le pui asupra Purtătorului de poveri.

Împrejurările îi pot despărți pe prieteni; apele mereu agitate ale mării celei întinse se pot arunca între ei. Însă nici un fel de situație și nici o distanță nu ne pot despărți de Mântuitorul. Oriunde ne-am afla, El este la dreapta noastră pentru a ne sprijini, păstra, susține și ridica moralul. Dragostea lui Hristos pentru cei răscumpărați ai Săi este mai mare decât iubirea unei mame pentru copilul ei. Este privilegiul nostru acela de a ne odihni în iubirea Sa; acela de a spune: „Voi avea încredere în El, căci El și-a dat viața pentru mine”.

Iubirea omenească se poate schimba; însă iubirea lui Hristos nu cunoaște schimbare. Când strigăm la El după ajutor, mâna Sa este întinsă pentru a mântui.

„Pot să se mute munții, să se clatine dealurile, Dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” (Isaia 54, 10.)