„Ca să știți că fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele.”
Mulți dintre cei care au venit la Hristos pentru a fi ajutați își provocaseră singuri boala; totuși, El nu a refuzat să-i vindece. Iar când puterea din El a pătruns în aceste suflete, ei au fost convinși de păcatul lor și mulți au fost vindecați atât de boala spirituală, cât și de cea fizică.
Printre aceștia, era și paraliticul din Capernaum. Asemenea leprosului, acest paralitic își pierduse orice nădejde de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieți păcătoase, iar suferințele sale erau și mai amare din pricina remușcărilor. Degeaba apelase el la farisei și la doctori după ajutor; ei l-au declarat incurabil, l-au numit păcătos și au susținut că va muri sub mânia lui Dumnezeu.
Cel paralizat se cufundase în deznădejde. Apoi a auzit despre lucrările lui Isus. Alții, la fel de păcătoși și neajutorați ca și el, fuseseră vindecați, iar el prinse curaj să creadă că și el ar putea fi tămăduit dacă ar fi dus la Mântuitorul. Speranța începu să i se năruie când își aminti cauza bolii sale, dar totuși nu putu să înlăture posibilitatea vindecării.
Marea sa dorință era ușurarea de povara păcatului. El voia mult să-L vadă pe Isus și să primească asigurarea iertării și a împăcării cu cerul. Atunci ar fi fost mulțumit să trăiască sau să moară, după voia lui Dumnezeu.
Nu era timp de pierdut; carnea sa flască purta deja semnele morții. El îi imploră pe prietenii săi să îl ducă cu patul său la Isus, iar ei s-au învoit să facă aceasta cu bucurie. Mulțimea care se adunase în interiorul și împrejurul casei în care Se afla Mântuitorul era însă atât de înghesuită, încât celui bolnav și prietenilor lui le era imposibil să ajungă la El sau măcar să se apropie într-atât, încât să-I audă glasul. Isus dădea învățătură în casa lui Petru. După cum era obiceiul lor, ucenicii Săi stăteau aproape de El și „niște Farisei și învățători ai Legii, care veniseră din toate satele Galileii și Iudeii și din Ierusalim, stăteau acolo.” (Luca 5, 17.) Mulți dintre aceștia veniseră ca iscoade, căutând motive să-L acuze pe Isus. Dincolo de aceștia, se înghesuiau o mulțime de oameni care formau o masă haotică, cei dornici, cei cuviincioși, cei curioși și cei necredincioși. Erau reprezentate acolo diferite naționalități și toate păturile sociale. „Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.” (Luca 5, 17.) Duhul vieții plutea deasupra celor adunați acolo, dar fariseii și învățătorii nu erau conștienți de prezența Sa. Ei nu erau încercați de nici un simțământ al vreunei nevoi, iar vindecarea nu era pentru ei. „Și îndată și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor.” „Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.” (Luca 1, 53.)
Din nou și din nou, cei ce-l duceau pe paralitic încercară să-și facă drum împingând prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul se uita împrejur, pradă unui chin de nespus. Cum să-și piardă nădejdea când ajutorul mult dorit era atât de aproape? La sugestia lui, prietenii îl purtară până sus pe casă și, desfăcând acoperișul, îl coborâră la picioarele lui Isus.
Cuvântarea a fost întreruptă. Mântuitorul privi înfățișarea îndurerată și văzu ochii rugători fixați asupra Sa. Cunoștea bine dorința fierbinte a acelui suflet împovărat. Hristos fusese Cel care adusese convingerea de păcat în conștiința lui, pe când era încă acasă. Când s-a căit de păcatele lui și a crezut în puterea lui Isus de a-l face bine, îndurarea Mântuitorului îi binecuvântase deja inima. Isus privise cum prima licărire de credință crește, transformându-se în convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului, și văzuse cum se întărea cu fiecare efort de a veni în prezența Sa. Hristos îl atrăsese pe suferind la Sine. Acum, în cuvinte ce atinseră urechea ascultătorului asemenea unui cânt, Mântuitorul zise: „Îndrăznește, fiule. Păcatele îți sunt iertate”. (Matei 9, 2.)
Povara vinei se rostogoli de pe sufletul bolnavului. El nu se poate îndoi. Cuvintele lui Hristos dau pe față puterea Sa de a citi inima. Cine poate tăgădui puterea Sa de a ierta păcatele? Speranța ia locul disperării și bucuria, locul tristeții apăsătoare. Durerea fizică a omului a dispărut și întreaga sa făptură este schimbată. Fără să mai ceară vreun alt lucru, stă întins, cufundat într-o tăcere plină de pace, prea fericit să mai scoată vreun cuvânt.
Mulți priveau cu un interes care îi lăsase fără răsuflare, pentru a prinde fiecare gest în această comunicare ciudată. Mulți simțeau că spusele lui Hristos erau un îndemn pentru ei — oare nu aveau ei sufletele bolnave din pricina păcatului? Nu erau ei înșiși dornici să fie eliberați de această povară? Însă fariseii, temându-se să nu-și piardă influența asupra mulțimii, își ziseră în inimile lor: „Hulește! Cine poate să ierte păcatele, decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7.)
Fixându-și privirea asupra lor, sub apăsarea căreia se ascunseră și se traseră înapoi, Isus zise: „Pentru ce aveți gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Iertate îți sunt păcatele» sau a zice: «Scoală-te și umblă»? Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, «Scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ți patul și du-te acasă.»” (Matei 9, 4-6.)
Atunci, cel care fusese adus pe o targă la Isus se ridică în picioare cu elasticitatea și tăria tinereții. Și îndată „și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți și slăveau pe Dumnezeu, și ziceau: «Niciodată n-am văzut așa ceva!»” (Marcu 2, 12.)
În afară de puterea creatoare, nimic altceva nu ar fi putut restabili sănătatea acelui trup degenerat. Același glas care, vorbind, a insuflat viață omului creat din țărâna pământului vorbise insuflând viață paraliticului muribund. Și aceeași putere care a dat viață trupului reînnoise și inima. El, care la creațiune „a zis și s-a făcut”, care „a poruncit și a luat ființă” (Psalmii 33, 9), vorbise insuflând viață sufletului mort în păcate și nelegiuiri. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care reînnoise inima. Hristos i-a poruncit paraliticului să se ridice și să umble, „ca să știți”, a zis El „că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele”.
Paraliticul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât și pentru trup. El avea nevoie de sănătate sufletească înainte să se poată bucura de sănătate trupească. Înainte ca tulburarea fizică să poată fi vindecată, Hristos trebuie să despovăreze mintea și să curețe sufletul de păcat. Această lecție nu ar trebui trecută cu vederea. Astăzi există mii de oameni care suferă de boli fizice și care, asemenea paraliticului, tânjesc după cuvintele: „Păcatele îți sunt iertate”. Povara păcatului, cu dorințele lui neliniștite și nemulțumite, este temelia bolilor lor. Ei nu pot găsi ușurare până nu vin la Vindecătorul sufletului. Pacea, pe care numai El poate s-o dea, ar reda vigoare minții și sănătate corpului.
Un asemenea efect a avut asupra poporului vindecarea paraliticului, de parcă s-ar fi deschis cerul și ar fi descoperit strălucirile unei lumi mai bune. În timp ce omul care fusese vindecat trecea prin mulțime, binecuvântând pe Dumnezeu la fiecare pas și ducându-și povara de parcă era un fulg, oamenii se trăgeau înapoi ca să-i facă loc și îl priveau având pe fețe o expresie de teamă amestecată cu respect, șoptind încet între ei: „Ciudate1 lucruri am văzut astăzi.” (Luca 5, 26.)
În căminul paraliticului a fost mare bucurie când acesta s-a întors în familie, ducând cu ușurință patul pe care fusese luat cu grijă dinaintea lor numai cu puțin timp în urmă. Se strânseseră împreună cu lacrimi de bucurie, abia venindu-le să-și creadă ochilor. El stătea înaintea lor în toată puterea bărbăției. Brațele, pe care ei se obișnuiseră să le vadă lipsite de viață, acum erau gata să se supună voinței lui. Carnea, care fusese smochinită și care avea o culoare plumburie, era acum vie și roșie. Umbla cu pași siguri, sănătoși. Bucuria și speranța se citeau pe fiecare trăsătură a feței sale; iar în locul semnelor păcatului și suferinței, era acum o expresie de curățenie și pace. Lauda plină de recunoștință se înălța din mijlocul acelui cămin, iar Dumnezeu era slăvit prin Fiul Său, care redase nădejdea celui deznădăjduit și tăria celui lovit. Acest bărbat și familia sa erau gata să-și dea viețile pentru Isus. Nici o îndoială nu umbrea credința lor, nici o nehotărâre nu tulbura loialitatea lor față de Acela care adusese lumina în căminul lor întunecat.
„Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt. Binecuvântează, suflete, pe Domnul și nu uita nici una din binefacerile Lui! El îți iartă toate fărădelegile tale; El îți vindecă toate bolile tale; El îți izbăvește viața din groapă; ... și te face să întinerești iarăși ca vulturul. Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.... nu ne face după păcatele noastre, Nu ne pedepsește după fărădelegile noastre.... Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei care se tem de El. Căci El știe din ce suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână.” (Psalmii 103, 1-14.)
„Vrei să te faci sănătos?”
„În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreiește Betesda, care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, care așteptau mișcarea apei.” (Ioan 5, 2.3.)
La anumite intervale de timp, apele bazinului acestuia erau tulburate, iar credința populară era că acest lucru se datora unei puteri supranaturale și că oricine intra primul în scăldătoare, după tulburarea apelor, era vindecat de orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi veneau în acel loc; însă erau așa de mulți când apa era tulburată, încât se repezeau înainte, călcând în picioare bărbați, femei și copii mai slabi decât ei. Mulți nu se puteau apropia de scăldătoare. Mulți care reușiseră să ajungă lângă ea mureau pe marginea ei. Fuseseră ridicate adăposturi în jurul acestui loc, pentru ca bolnavii să fie feriți de arșiță în timpul zilei și de răcoarea nopții. Existau unii care petreceau noaptea stând în aceste pridvoare, târându-se zi de zi până la marginea bazinului, în speranța zadarnică de a fi vindecați.
Isus Se afla în Ierusalim. Umblând singur, părând că meditează și Se roagă, El veni la scăldătoare. El îi văzu pe bieții suferinzi în așteptarea acelui lucru pe care ei îl credeau singura lor șansă de tămăduire. El dorea fierbinte să-și exercite puterea de vindecare și să tămăduiască pe fiecare suferind. Însă era ziua Sabatului. Mulțimile mergeau la templu pentru a se închina și El știa că o astfel de lucrare de vindecare ar fi ațâțat atât de mult prejudecățile evreilor, încât lucrarea Sa ar fi fost scurtată.
Dar Mântuitorul văzu un caz peste măsură de nenorocit. Era acela al unui bărbat care fusese un olog neajutorat timp de treizeci și opt de ani. Boala sa era în mare măsură rezultatul propriilor lui obiceiuri rele și era considerată ca o judecată venită de la Dumnezeu. Singur și fără prieteni, cu simțământul că era condamnat să nu aibă parte de îndurarea lui Dumnezeu, suferindul petrecuse ani lungi de mizerie. La vremea când se credea că apele se vor tulbura, cei care îi deplângeau starea de neajutorare îl purtau până în pridvor. Dar, în clipa mult râvnită, nu avea pe nimeni care să-l ajute să intre în apă. El văzuse clipocitul apei, dar nu putuse niciodată să ajungă mai departe de marginea bazinului. Alții, mai puternici decât el, aveau să plonjeze în unde înaintea sa. Bietul suferind, lipsit de ajutor, era incapabil să concureze cu succes mulțimea egoistă aflată în busculadă. Eforturile sale stăruitoare îndreptate înspre singurul său obiectiv, neliniștea și continua sa dezamăgire îi consumau cu repeziciune și ultimele rămășițe de tărie.
Bolnavul stătea întins pe așternutul său, ridicându-și uneori capul să privească înspre bazin, când un chip plin de blândețe și compasiune se aplecă spre el și atenția îi fu stârnită de cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?” Nădejdea i se înfiripă în inimă. Simțea că în vreun fel anume avea să primească ajutor. Dar licărirea curajului simțit se stinse curând. Își aminti de câte ori încercase să ajungă la scăldătoare și că șansele de a mai trăi până când apa avea să se tulbure din nou erau mici. Se întoarse, spunând obosit: „Doamne, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; și, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea.”
Isus îi poruncește: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă.” (Ioan 5, 6-8.) Cu speranțe noi, bolnavul privește către Isus. Expresia feței Sale, tonul vocii Sale sunt ceva cu totul aparte. Dinspre El vine parcă iubire și putere. Credința ologului se prinde de cuvântul lui Hristos. Fără să pună vreo întrebare, își concentrează voința spre a I se supune și, făcând aceasta, tot corpul său îl ascultă.
Fiecare nerv, fiecare mușchi pulsează, străbătut de o viață nouă, și membrele sale bolnave se pun în mișcare, pline de sănătate. Ridicându-se în picioare, plecă în calea sa cu pași siguri, sănătoși, lăudându-L pe Dumnezeu și bucurându-se de tăria pe care abia o căpătase.
Isus nu-i dăduse paraliticului nici o asigurare că va primi ajutor divin. Omul ar fi putut spune: „Doamne, dacă vrei să mă faci sănătos, mă voi supune cuvântului Tău.” S-ar fi putut poticni în îndoială și astfel și-ar fi pierdut singura lui șansă de tămăduire. Dar nu, el a crezut cuvântul lui Hristos, a crezut că fusese făcut sănătos; el a făcut imediat un efort, iar Dumnezeu i-a dat puterea; a vrut să meargă și a mers cu adevărat. Acționând după cuvântul lui Hristos, el a fost însănătoșit.
Prin păcat, am fost desprinși de viața lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt cuprinse de paralizie. Prin noi înșine, nu suntem în stare să ducem o viață de sfințenie, așa cum nu era în stare să umble cel paralizat. Mulți își dau seama de neputința lor; ei tânjesc după acea viață spirituală care îi va aduce în armonie cu Dumnezeu și se străduiesc s-o obțină. Dar în zadar. Ei strigă cu disperare: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” (Romani 7, 24.) Acești oameni descurajați, încleștați în luptă, să privească în sus. Mântuitorul Se pleacă asupra celor răscumpărați prin sângele Său, spunând cu o gingășie și o milă de nedescris: „Vrei să te faci sănătos?” El îți spune să te ridici în sănătate și pace. Nu aștepta să simți că ești însănătoșit. Crede în cuvântul Mântuitorului. Pune-ți voința de partea lui Hristos. Voința de a-I sluji — și făcând după cuvântul Său, vei primi tărie. Oricare ar putea fi răul practicat, patima dominantă care, prin îndelunga îngăduință, leagă atât trupul, cât și sufletul, poți fi izbăvit de ea prin Hristos, care dorește mult să o facă. El va da viață sufletului care este „mort în păcate.” (Efeseni 2, 1.) El va elibera robul care este ținut prin slăbiciune și nenorocire în lanțurile păcatului.
Sentimentul păcătuirii a otrăvit izvoarele vieții. Dar Hristos spune: „Voi ridica păcatele tale; îți voi da pace, te-am răscumpărat cu sângele Meu. Ești al Meu. Harul Meu va întări voința ta slăbită; voi îndepărta de la tine căința pentru păcat.” Când ispitele te asaltează, când grijile și nedumeririle te înconjoară, când, deprimat și descurajat, ești gata să te lași cuprins de disperare, privește la Isus și întunericul care te învăluie va fi risipit de strălucirea puternică a prezenței Sale. Când păcatul se luptă pentru a stăpâni sufletul tău și îți împovărează conștiința, privește către Mântuitorul. Harul Său este îndestulător pentru a birui păcatul. Inima ta recunoscătoare, care tremură din pricina nesiguranței, să se întoarcă spre El. Prinde-te de nădejdea pusă înaintea ta. Hristos așteaptă să te adopte în familia Sa. Tăria Sa va ajuta slăbiciunii tale; El te va conduce pas cu pas. Puneți mâna într-a Lui și lasă-L să te călăuzească.
Să nu simți niciodată că Hristos este departe. El este întotdeauna aproape. Prezența Sa iubitoare te înconjoară. Caută-L ca pe Unul care dorește să fie găsit de tine. El dorește nu numai să-I atingi veșmintele, ci să și umbli cu El într-o comuniune neîncetată.
„Du-te și nu mai păcătui”
Sărbătoarea Corturilor abia se terminase. Preoții și rabinii din Ierusalim fuseseră înfrânți în uneltirile lor împotriva lui Isus și, când s-a lăsat seara, „s-a întors fiecare acasă. Dar Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.” (Ioan 7, 53; 8, 1.)
Din frământarea și zăpăceala cetății, depărtându-se de mulțimile neliniștite și de rabinii perfizi, Isus S-a întors în liniștea dumbrăvilor de măslini, unde putea fi singur cu Dumnezeu. Însă dis-de-dimineață, El S-a reîntors la templu; și când poporul s-a strâns în jurul Său, S-a așezat și a început să-i învețe.
Însă curând a fost întrerupt. Un grup de farisei și cărturari se apropie de El, târând cu ei o femeie de-a dreptul îngrozită, pe care o acuzau cu strigăte aprinse de ură de a fi călcat porunca a șaptea. Împingând-o înaintea lui Isus, ei ziseră, arătându-I respect în mod ipocrit: „Învățătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise, în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe unele ca acestea. Tu deci ce zici?” (Ioan 8, 4.5.)
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire subtilă, menită să-L distrugă. Dacă o achita pe femeie, Isus putea fi acuzat că a disprețuit legea lui Moise. Dacă declara că e vrednică de moarte, putea fi acuzat înaintea romanilor ca fiind unul care își asumă o autoritate care nu le aparține decât lor.
Isus privi această scenă — victima tremurând, cuprinsă de rușine, demnitarii cu fețe împietrite, lipsiți și de cea mai ușoară milă omenească. Duhul Său, de o puritate nepătată, se înfioră la această priveliște. Fără să dea vreun semn că auzise întrebarea, Se aplecă și, fixându-și privirile în pământ, începu să scrie în praf.
Pierzându-și răbdarea din cauza întârzierii Lui și aparentei Sale indiferențe, acuzatorii se traseră mai aproape, insistând ca El să acorde atenție acestei chestiuni. Însă, când privirile lor, care o urmăreau pe cea a lui Isus, căzură asupra caldarâmului, la picioarele Sale, glasurile le amuțiră. Acolo, scrise înaintea lor, erau secretele vinovate ale propriilor lor vieți.
Ridicându-Se și fixându-și ochii asupra mai marilor care uneltiseră împotriva Lui, Isus spuse: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” (Ioan 8, 7.) Și, plecându-Se iarăși, continuă să scrie.
El nu îndepărtase legea mozaică și nici nu violase principiul autorității Romei. Acuzatorii erau înfrânți. Acum, cu veșmintele pretinsei lor sfințenii sfâșiate de pe ei, stăteau — vinovați și condamnați — în prezența curățeniei infinite. Tremurând de teamă ca nu cumva fărădelegea ascunsă a vieților lor să fie dată în vileag înaintea mulțimii, se furișară de acolo cu capetele plecate și privirile în pământ, părăsindu-și victima în prezența milostivului Mântuitor.
Isus Se sculă și spuse, privind către femeie: „Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” „Nimeni, Doamne”, I-a spus ea. Și Isus i-a zis: „Nici Eu nu te condamn. Du-te și să nu mai păcătuiești!” (Ioan 8, 10.11.)
Femeia stătuse înaintea lui Isus, ghemuindu-se de frică. Cuvintele Sale: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”, ajunseseră la urechile ei ca o sentință la moarte. Ea nu îndrăznea să-și ridice ochii către fața Mântuitorului, ci își aștepta moartea în tăcere. Cu uimire, văzu cum acuzatorii ei pleacă fără un cuvânt și teribil de buimăciți; apoi ajunseră la ea acele cuvinte pline de speranță: „Nici Eu nu te condamn. Du-te și să nu mai păcătuiești”. Inima i se topi și, aruncându-se la picioarele lui Isus, își declară, suspinând, dragostea plină de recunoștință și își mărturisi păcatele, vărsând lacrimi amare.
Acesta a fost pentru ea începutul unei noi vieți, o viață de curățenie și pace, devotată lui Dumnezeu. Prin ridicarea acestui suflet căzut, Isus a săvârșit o minune mai mare decât aceea a vindecării celei mai cumplite boli fizice; El a vindecat o maladie spirituală care duce la moarte veșnică. Această femeie care s-a pocăit a devenit una dintre cele mai statornice urmașe ale Sale. Ea și-a arătat recunoștința pentru îndurarea Sa iertătoare printr-un devotament și o iubire jertfitoare de sine. Pentru această femeie păcătoasă, lumea nu avusese decât dispreț și silă; însă Celui fără de păcat I-a fost milă de slăbiciunea ei și îi întinse mâna în ajutor. Când fariseii ipocriți au acuzat-o, Isus a îndemnat-o: „Du-te și să nu mai păcătuiești”.
Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. (Isaia 1, 18.) Isus cunoaște împrejurările în care evoluează fiecare suflet. Cu cât este mai mare vinovăția păcătosului, cu atât mai multă nevoie are acesta de Mântuitorul. Inima Sa plină de iubire și compasiune divină bate cu cea mai mare putere mai ales pentru cel care este prins în modul cel mai deznădăjduit în capcanele vrăjmașului. El a semnat actele de eliberare a neamului omenesc cu propriul Său sânge.
Isus nu dorește ca aceia care au fost cumpărați cu un asemenea preț să devină jucării ale ispitelor dușmanului. El nu vrea ca noi să fim biruiți și să pierim. El, care a închis gura leilor în groapa în care se aflau și care a umblat împreună cu martorii Săi credincioși în mijlocul flăcărilor, este tot atât de binevoitor să lucreze pentru noi, pentru a șterge orice rău din firea noastră. Astăzi, El stă în fața altarului îndurării, înfățișându-I lui Dumnezeu rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. El nu respinge nici un suflet înlăcrimat și pocăit. El va oferi iertare tuturor celor care vin la El pentru îndurare și refacere. El nu spune nimănui tot ce ar putea dezvălui, ci invită fiecare suflet temător să prindă curaj. Oricine vrea se poate prinde de tăria lui Dumnezeu și face pace cu El, iar El va accepta pacea.
Sufletele care vin la Isus pentru a se refugia sunt înălțate mai presus de cei care le acuză și de limbile gâlcevitoare. Nici un om și nici un înger rău nu poate pune sub acuzație aceste suflete. Hristos le unește cu propria Sa natură divino-umană. Ele stau lângă marele purtător al păcatelor, în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu.
Sângele lui Hristos curăță „de orice păcat.” (1 Ioan 1, 7.)
„Cine va ridica vreo acuzație împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care îndreptățește. Cine-i va condamna? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8, 33.34.)
Hristos a arătat că are un control deplin asupra vânturilor, valurilor și asupra oamenilor posedați de demoni. El, care a liniștit furtuna și a calmat marea agitată, a rostit cuvinte de pace minților rătăcite și înăbușite de Satana.
În sinagoga din Capernaum, Isus vorbea de misiunea Sa de a-i elibera pe cei care sunt robi ai păcatului. A fost întrerupt de un strigăt de groază. Un nebun a ieșit alergând din mijlocul oamenilor, țipând: „Ha!1 Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1, 24.)
Isus l-a certat pe demon, zicând: „Taci și ieși afară din omul acesta! Și demonul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i facă vreun rău.” (Luca 4, 35.)
Cauza nenorocirii acestui om se afla în propria sa viață. Fusese fascinat de plăcerile păcatului și se gândise să facă din viață o imensă distracție. Nestăpânirea de sine și frivolitatea pervertiseră atributele nobile ale naturii sale, iar Satana pusese stăpânire deplină asupra lui. Remușcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să-și sacrifice averea și plăcerile pentru a-și recâștiga bărbăția pierdută, devenise neputincios în strânsoarea celui rău.
În prezența Mântuitorului, se trezi în el dorința fierbinte după libertate; însă demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul încercă să ceară ajutor de la Isus, duhul cel rău puse cuvintele în gura lui și el strigă cu o frică agonizantă. Demonizatul înțelesese oarecum că se afla în prezența Unuia care îl putea elibera; însă, când încercă să se apropie cât să poată fi atins de acea mână puternică, voința altuia îl ținu; cuvintele altuia au fost rostite prin el.
Conflictul dintre puterea lui Satana și propria sa dorință de libertate era îngrozitor. Părea că omul acesta torturat trebuia să-și piardă viața în această luptă cu dușmanul, care însemnase pentru el ruina bărbăției sale. Însă Mântuitorul vorbi cu autoritate și îl eliberă pe cel robit. Omul care fusese posedat stătea înaintea oamenilor uluiți, în deplină stăpânire de sine.
Cu o voce din care răzbătea bucuria, Îl lăudă pe Dumnezeu pentru izbăvirea sa. Ochiul care nu demult era luminat de focul nebuniei acum strălucea, făcând dovada deplinei conștiențe, și se umpluse de lacrimi ale recunoștinței. Oamenii erau muți de uimire. De îndată ce își recăpătaseră graiul, exclamară unii către alții: „Ce este aceasta? Ce învățătură nouă este aceasta? El poruncește cu autoritate chiar și duhurilor necurate și ele Îl ascultă!” (Marcu 1, 27.)
Și astăzi există mulți oameni care se află sub puterea duhurilor rele, cum a fost demonizatul din Capernaum. Toți cei care se îndepărtează de bunăvoie de poruncile lui Dumnezeu se plasează sub controlul lui Satana. Mulți oameni se joacă cu răul, gândindu-se că se pot despărți de el după bunul lor plac; ei însă sunt ademeniți tot mai departe, până când descoperă că sunt stăpâniți de o voință mai puternică decât a lor. Ei nu pot scăpa de puterea ei misterioasă. Un păcat tainic sau o pasiune dominantă îi poate ține în robie, neputincioși ca și demonizatul din Capernaum.
Totuși, starea în care se află nu este fără scăpare. Dumnezeu nu ne controlează mințile fără consimțământul nostru; dar fiecare om e liber să aleagă ce putere vrea să stăpânească asupra sa. Nimeni n-a ajuns să decadă într-atât și nimeni nu este atât de rău, încât să nu mai poată găsi dezlegare în Hristos. În locul rugăciunii, demonizatul nu putea rosti decât cuvintele lui Satana; apelul nerostit al inimii a fost totuși auzit. Nici un strigăt al vreunui suflet aflat în nevoie, chiar dacă nu va consta în cuvinte inteligibile, nu va trece neluat în seamă. Cei care consimt să intre în relația de legământ cu Dumnezeu nu sunt lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunea propriei lor firi.
„Se poate lua prada de la cel puternic? Și poate să scape de asupritor cel care este prizonier? Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta cu cei care se luptă cu tine și voi scăpa pe fiii tăi.” (Isaia 49, 24.25.)
Minunată va fi lucrarea de transformare în cel care își deschide prin credință ușa inimii înaintea Mântuitorului.
Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului, alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinții voștri dincolo de Râu, sau dumnezeilor Amoriților în a căror țară locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului. (Iosua 24, 15.)
„Vă dau putere”
Ca și cei doisprezece apostoli, cei șaptezeci de ucenici pe care i-a trimis mai târziu Hristos au primit înzestrări supranaturale, ca o pecete a misiunii lor. Când lucrarea lor a fost împlinită, ei s-au întors bucuroși, zicând: „Doamne, chiar și demonii ne sunt supuși în Numele Tău!” Isus răspunse: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” (Luca 10, 17.18.)
Din acel moment, urmașii lui Hristos trebuia să-l privească pe Satana ca pe un dușman învins. Pe cruce, Isus avea să câștige biruința pentru ei; acea biruință dorea El să fie acceptată de către ei ca fiind a lor proprie. „Iată”, a zis El, „vă dau putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va putea vătăma.” (Luca 10, 19.)
Tăria atotputernică a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet zdrobit. Hristos nu va permite ca vreun om care în pocăință și credință I-a cerut protecție să treacă sub puterea vrăjmașului. Este adevărat că Satana este o ființă puternică; însă mulțumim lui Dumnezeu că avem un Mântuitor tare, care l-a aruncat pe cel rău din ceruri. Satana este mulțumit când preamărim puterea lui. De ce să nu vorbim despre Isus? De ce să nu preamărim puterea și iubirea Sa?
Curcubeul făgăduinței, care înconjoară tronul de sus, este o mărturie veșnică pentru faptul că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu născut pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16.) Acesta dă mărturie Universului că Dumnezeu nu-și va uita niciodată copiii în lupta cu răul. Pentru noi, el este o asigurare că vom avea tărie și protecție atâta timp cât însuși tronul va exista.