„Du-te și arată ce lucruri mari a făcut Dumnezeu pentru tine.”
E dimineață pe marea Galileii. Isus și ucenicii Săi au ajuns la țărm după o noapte furtunoasă petrecută pe apă și lumina soarelui abia răsărit atinge marea și uscatul, aducând parcă o binecuvântare a păcii. Când pășesc însă pe țărm, sunt întâmpinați de o priveliște mult mai grozavă decât marea frământată de vijelie. Dintr-un loc ascuns, dintre morminte, doi oameni ieșiți din minți se aruncă asupra lor, parcă pentru a-i rupe în bucăți. De acești oameni atârnă resturi din lanțurile pe care le-au rupt când au scăpat din locul în care fuseseră legați. Carnea le este sfâșiată și sângerândă și ochii lor aruncă priviri pline de ură prin părul lung și încâlcit — pare că din ei a fost ștearsă orice asemănare cu ființele omenești. Arătau mai degrabă ca niște fiare sălbatice decât ca oamenii.
Ucenicii și tovarășii lor o iau la fugă, îngroziți; dar numaidecât observă că Isus nu este cu ei și se întorc să-L caute. El stă acolo unde L-au lăsat. El, care a liniștit furtuna, care l-a înfruntat mai înainte pe Satana și l-a biruit, nu fuge dinaintea acestor demoni. Când cei doi oameni se apropie de El, scrâșnind din dinți și făcând spume la gură, Isus ridică acea mână care a făcut semn valurilor să se calmeze, iar oamenii nu pot să se apropie mai mult. Ei stau doar înaintea Lui, turbând, dar neputincioși.
El poruncește cu autoritate spiritelor necurate să iasă din ei. Bieții oameni își dau seama că au în apropierea lor pe Unul care îi poate salva de demonii care îi torturează. Cad la picioarele Mântuitorului pentru a implora îndurare; însă, când își deschid buzele, demonii vorbesc prin ei, strigând: „Ce avem noi cu Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuiești înainte de vreme?” (Matei 8, 29.)
Duhurile rele sunt forțate să elibereze victimele și o schimbare minunată se petrece cu cei demonizați. Lumina strălucește în mințile lor. Ochii lor reflectă conștiența de sine. Înfățișarea lor, deformată atât de mult timp după chipul lui Satana, devine dintr-o dată blândă, mâinile lor mânjite de sânge se liniștesc și oamenii își înalță vocile în laudă la adresa lui Dumnezeu.
Între timp, demonii, aruncați afară din sălașurile trupurilor omenești, au intrat în porci și i-au împins către nimicire. Păzitorii porcilor pleacă în grabă pentru a spune ce s-a întâmplat și tot poporul de acolo se adună pentru a-L întâlni pe Isus. Cei doi demonizați fuseseră teroarea acelui ținut. Acum, acești oameni sunt îmbrăcați și cu mintea întreagă, șezând la picioarele lui Isus, ascultând cuvintele Sale și slăvind Numele Celui care îi vindecase. Însă cei care privesc această scenă minunată nu se bucură. Pierderea porcilor li se pare mai importantă decât izbăvirea acestor ostateci ai lui Satana. Îngroziți, ei se strâng cu toții în jurul lui Isus, implorându-L să plece de la ei, iar El acceptă, îmbarcându-Se imediat pentru a ajunge pe celălalt mal.
„Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului.” (Romani 1, 16.)
Sentimentul pe care-l încearcă demonizații eliberați este însă cu totul diferit. Ei doresc tovărășia Izbăvitorului lor. În prezența Sa, ei nu se mai simt amenințați de demonii care le-au torturat viețile și le-au irosit bărbăția. Când Isus este pe punctul de a intra în barcă, ei se țin după El, îngenunchează la picioarele Sale și Îl roagă umili să-i lase să rămână lângă El, unde puteau asculta cuvintele Sale. Însă Isus îi îndeamnă să meargă acasă și să spună ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Iată o lucrare pe care o au de făcut — să meargă într-un cămin păgân și să spună despre binecuvântările pe care le-au primit de la Isus. Le este greu să fie despărțiți de Mântuitorul lor. Mari dificultăți îi vor împovăra când se vor alătura consătenilor lor păgâni. Iar îndelunga lor izolare de societate se pare că i-a descalificat pentru această lucrare. Însă, de îndată ce El le arată care este sarcina lor, ei sunt gata să se supună.
Ei nu numai că au spus despre Isus familiilor lor și vecinilor, dar au bătut cu piciorul întregul Decapole, vestind pretutindeni puterea Sa de a mântui și descriind cum au fost eliberați de demoni.
Deși oamenii din Gherghesa nu-L primiseră pe Isus, El nu i-a lăsat în întunericul ales de ei. Când L-au rugat să plece de la ei, nu auziseră cuvintele Sale. Erau în necunoștință de ceea ce respingeau. De aceea, El a trimis lumina către ei, prin aceia pe care nu ar fi refuzat să-i asculte.
Provocând nimicirea porcilor, Satana avea în plan să-i îndepărteze pe oameni de Mântuitorul și să împiedice predicarea Evangheliei în acea regiune. Însă, chiar această întâmplare a ridicat întregul ținut în picioare, așa cum nimic altceva n-ar fi reușit s-o facă, și le-a atras atenția asupra lui Hristos. Deși Hristos plecase, oamenii pe care îi vindecase rămăseseră ca martori ai puterii Lui. Cei care fuseseră unelte ale prințului întunericului au devenit canale de lumină, mesageri ai Fiului lui Dumnezeu. Când Isus S-a reîntors în Decapole, oamenii s-au adunat în număr mare în jurul Său și, timp de trei zile, mii de persoane din toate ținuturile învecinate au auzit solia mântuirii.
Cei doi foști demonizați au fost primii misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în ținutul Decapole. Acești oameni ascultaseră cuvintele Sale numai un scurt timp. Urechile lor nu mai auziseră vreodată vreo predică de pe buzele Sale. Ei nu puteau instrui poporul așa cum puteau s-o facă ucenicii, care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar erau în stare să spună ceea ce știau; ceea ce văzuseră, auziseră și simțiseră ei înșiși cu privire la puterea Mântuitorului. Acesta este un lucru pe care îl poate face orice persoană a cărei inimă a fost atinsă de harul lui Dumnezeu. Acesta este tipul de martor pe care îl cheamă Domnul nostru și din lipsa căruia lumea piere.
Evanghelia trebuie să fie prezentată nu ca o teorie lipsită de viață, ci ca o forță vie, capabilă să schimbe viața. Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să dea mărturie despre faptul că, prin harul Său, oamenii pot avea un caracter asemenea lui Hristos și se pot bucura în siguranța marii Sale iubiri. El vrea ca noi să dăm mărturie despre faptul că nu va putea fi satisfăcut până când toți cei ce vor accepta mântuirea nu sunt refăcuți și repuși în privilegiile lor sfinte ca fii și fiice ale Sale.
El îi acceptă cu bucurie chiar și pe aceia ale căror căi au fost jignitoare în cel mai înalt grad înaintea Sa. Când ei se căiesc, El le dă Spiritul Său divin și îi trimite în tabăra celor neloiali Lui, pentru a vesti îndurarea Sa. Suflete care au fost degradate până la starea de instrumente ale lui Satana sunt totuși, prin puterea lui Hristos, transformate în mesageri ai dreptății și sunt trimise pentru a spune ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ele și cum a avut milă față de ele.
Pe Tine te voi lăuda fără încetare
După ce femeia din Capernaum fusese vindecată prin atingerea credinței, Isus a vrut ca ea să recunoască binecuvântarea pe care o primise. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie să fie însușite prin furt și nici nu trebuie să ne bucurăm de ele în taină.
„«Voi Îmi sunteți martori», zice Domnul, «că Eu sunt Dumnezeu.»” (Isaia 43, 12.)
Mărturisirea noastră despre credincioșia Sa este mijlocul ales de Cer pentru dezvăluirea lui Hristos lumii. Noi trebuie să recunoaștem harul Său așa cum este făcut cunoscut prin oamenii sfinți din vechime; însă lucrul care va fi cel mai eficient este mărturia venită din propria noastră experiență. Suntem martori ai lui Dumnezeu în măsura în care descoperim în noi înșine lucrarea unei puteri de sorginte divină. Fiecare individ are o viață deosebită de a tuturor celorlalți și o experiență care diferă în mod radical de a lor. Dumnezeu dorește ca lauda noastră să se înalțe către El, purtând amprenta specifică a personalității noastre. Aceste prețioase recunoașteri spre lauda slavei harului Său, când sunt sprijinite de o viață asemănătoare cu a lui Hristos, au o putere irezistibilă, care lucrează pentru salvarea de suflete.
Este spre propriul nostru câștig să păstrăm în memorie amintirea nealterată a fiecărui dar al lui Dumnezeu. Prin acest mijloc, credința este întărită să ceară și să primească mai mult și mai mult. Există încurajare mai mare pentru noi în cea mai măruntă dintre binecuvântările pe care le primim noi înșine de la Dumnezeu decât în toate relatările pe care le putem citi despre credința și experiența altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea îi va înflori cu repeziciune; lumina lui va răsări în întuneric, iar slava Domnului se va vedea asupra lui.
„Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui față de mine? Voi înălța paharul izbăvirilor și voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruințele făcute Domnului în fața întregului Său popor.” (Psalmii 116, 12-14.)
„Voi cânta Domnului cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi. Fie plăcute Lui cuvintele mele! Mă bucur de Domnul.” (Psalmii 104, 33.34.)
„Cine va putea spune isprăvile mărețe ale Domnului? Cine va putea vesti lauda Lui?” (Psalmii 106, 2.)
„Lăudați pe Domnul, chemați Numele Lui! Faceți cunoscut printre popoare isprăvile Lui! Cântați, cântați în cinstea Lui.” (Psalmii 105, 1.2.)
„Vorbiți despre toate minunile Lui! Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!” (Psalmii 105, 2.3.)
„Fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai mult decât viața, de aceea buzele mele cântă laudele Tale ... Mi se satură sufletul ca de niște bucate grase și miezoase și gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în așternutul meu și când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopții. Căci Tu ești ajutorul meu, și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.” (Psalmii 63, 3-7.)
„Mă încred în Dumnezeu și nu mă tem de nimic: Ce pot să-mi facă niște oameni? Dumnezeule, trebuie să împlinesc juruințele pe care ți le-am făcut; Îți voi aduce jertfe de mulțumire. Căci mi-ai izbăvit sufletul de la moarte, mi-ai ferit picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.” (Psalmii 56, 11-13.)
„Sfântul lui Israel! Când Te voi lăuda, voi fi cu bucuria pe buze, cu bucuria în sufletul pe care mi l-ai izbăvit; și limba mea va vesti zi de zi dreptatea Ta....” (Psalmii 71, 22-24.5.6.)
„Căci Tu ești nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinerețea mea.... Pe Tine Te laud fără încetare. Din neam în neam Îți voi pomeni Numele: de aceea în veci de veci Te vor lăuda popoarele.” (Psalmii 45, 17.)
„Fără plată ați primit, fără plată să dați.”
Invitația Evangheliei nu trebuie îngustată și prezentată numai câtorva aleși, care, credem noi, ne onorează dacă o acceptă. Solia trebuie vestită tuturor. Când Dumnezeu Își binecuvântează copiii, n-o face doar pentru propriul lor bine, ci și pentru binele lumii. Când El Își revarsă darurile asupra noastră, aceasta este pentru ca noi să le putem înmulți, dăruindu-le și altora.
Femeia din Samaria care a vorbit cu Isus la fântâna lui Iacov abia-L găsise pe Mântuitorul, că a și adus pe alții la El. Ea s-a dovedit o misionară mai eficientă decât propriii Săi ucenici. Aceștia n-au văzut nimic în Samaria care să fie un semn că aici se deschidea un câmp promițător. Gândurile lor erau fixate asupra unei mari lucrări, care avea să fie înfăptuită în viitor. Ei n-au văzut că tocmai în jurul lor era o recoltă de cules. Însă, prin femeia pe care ei au disprețuit-o, o cetate întreagă a fost adusă în ascultare de Isus. Ea a dus de îndată lumina concetățenilor ei.
Această femeie reprezintă lucrarea unei credințe practice în Hristos. Orice ucenic sincer se naște în Împărăția lui Dumnezeu ca misionar. Nici nu apucă să-L cunoască bine pe Mântuitorul, că dorește să le facă și altora cunoștință cu El. Adevărul mântuitor și sfințitor nu poate fi închis în inima lui. Cel care bea din apa vie devine un izvor al vieții. Cel ce primește devine un dătător. Harul lui Hristos în suflet este ca un izvor în deșert, țâșnind pentru a-i înviora pe toți și făcându-i pe cei ce sunt gata să piară dornici să bea din apa vieții. Făcând această lucrare, este primită o binecuvântare mai mare decât dacă am lucra doar spre folosul nostru personal. Lucrând pentru a răspândi veștile bune ale mântuirii, suntem aduși aproape de Mântuitorul.
Despre cei ce primesc harul Său, Domnul spune:
„Le voi face, pe ele și împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, și aceasta va fi o ploaie binecuvântată!” (Ezechiel 34, 26.)
„În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare și a strigat: «Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura».” (Ioan 7, 37.38.)
Cei ce primesc trebuie să le facă parte și altora. Din toate părțile vin strigăte de ajutor. Dumnezeu îi cheamă pe oameni să le slujească semenilor lor cu bucurie. Trebuie câștigate coroane nemuritoare; Împărăția cerurilor trebuie dobândită; lumea, care piere în necunoștință, trebuie luminată.
„Nu ziceți voi că mai sunt patru luni până la seceriș? Iată, Eu vă spun: Ridicați-vă ochii și priviți holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriș. Cine seceră, primește o plată și strânge roadă pentru viața veșnică.” (Ioan 4, 35.36.)
Suie-te pe un munte înalt, ca să vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună; înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru!” (Isaia 40, 9.)
Timp de trei ani au avut ucenicii înainte exemplul minunat al lui Isus. Zi de zi au umblat și au vorbit cu El, auzind cuvintele Sale de înviorare adresate celor obosiți și împovărați și văzând manifestările puterii Lui în folosul celor bolnavi și năpăstuiți. Când a sosit timpul să-i lase, El le-a dat har și putere pentru ca ei să ducă mai departe lucrarea Sa, în Numele Lui. Trebuia ca ei să împrăștie pretutindeni lumina Evangheliei Sale de iubire și vindecare. Iar Mântuitorul a făgăduit că prezența Sa îi va însoți întotdeauna. Prin Duhul Sfânt, El avea să fie chiar mai aproape de ei ca atunci când umbla în mod vizibil printre oameni.
Lucrarea pe care au făcut-o ucenicii trebuie s-o facem și noi. Fiecare creștin trebuie să fie un misionar. Trebuie să slujim cu simpatie și compasiune celor ce au nevoie de ajutor, căutând cu o seriozitate lipsită de egoism să ușurăm necazurile omenirii suferinde.
Toți pot găsi ceva de făcut. Nimeni nu trebuie să simtă că nu există nici un loc în care poate lucra pentru Hristos. Mântuitorul Se identifică pe Sine cu fiecare copil al omenirii. Pentru ca noi să putem deveni membri ai familiei cerești, El a devenit membru al familiei omenești. El este Fiul omului și astfel este frate cu fiecare fiu și fiică a lui Adam. Urmașii Săi nu trebuie să se simtă izolați de lumea care piere în jurul lor. Ei sunt o parte din marea țesătură a omenirii, iar cerul îi privește ca fiind frați atât cu cei păcătoși, cât și cu sfinții.
Milioane și milioane de ființe omenești, aflate în boală, în ignoranță și păcat, nici măcar n-au auzit de dragostea lui Hristos pentru ei. Dacă s-ar inversa rolurile, ei trecând în locul nostru și noi în locul lor, ce-am dori ca ei să facă pentru noi? Ei bine, atât cât putem, trebuie să facem toate aceste lucruri pentru ei. Regula de viață a lui Hristos, după care fiecare dintre noi va trebui să stea în picioare sau să cadă, la judecată, este: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel.” (Matei 7, 12.)
Prin tot ceea ce a constituit un avantaj al nostru față de altul — fie că acesta a fost educația și rafinamentul, noblețea caracterului, instruirea creștină, experiența religioasă — suntem datori celor mai puțin favorizați; și, atât cât stă în puterea noastră, avem îndatorirea de a le sluji. Dacă suntem puternici, trebuie să ridicăm mâinile celor slabi.
Îngeri slăviți care privesc întotdeauna fața Tatălui din ceruri găsesc bucurie în slujirea micuților Săi. Îngerii sunt mereu prezenți acolo unde este cel mai mult nevoie de ajutorul lor, împreună cu cei care au de dus cele mai grele bătălii împotriva eului și ale căror anturaje sunt cele mai descurajante. Într-un mod deosebit, în sarcina lor se află suflete slabe și tremurătoare, care au multe trăsături inadmisibile de caracter. Ceea ce ar fi privit de inimile egoiste ca fiind o lucrare umilitoare, și anume slujirea celor care sunt jalnici și în toate privințele inferiori în caracter, este lucrarea ființelor fără păcat din curțile cerești.
Isus nu a considerat cerul ca fiind un loc vrednic de dorit, atâta vreme cât noi eram pierduți. El a părăsit curțile cerești pentru o viață plină de batjocuri și insulte și pentru o moarte de rușine. El, Cel bogat în comorile neprețuite ale cerului, a devenit sărac, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să putem fi bogați. Trebuie să înaintăm pe poteca pe care a umblat El.
Cel care devine un copil al lui Dumnezeu ar trebui ca de atunci înainte să se privească pe sine ca fiind o verigă în lanțul coborât pentru a mântui lumea, una cu Hristos în planul Său plin de îndurare, înaintând cu El pentru a-i căuta și salva pe cei pierduți.
Mulți au impresia că ar fi un înalt privilegiu acela de a vizita ținuturile unde a trăit Isus pe pământ, de a umbla pe acolo pe unde a trecut El, de a contempla lacul pe țărmul căruia Îi plăcea mult să dea învățătură, dealurile și văile asupra cărora se odihneau adesea privirile Sale. Însă n-avem nevoie să mergem la Nazaret, la Capernaum sau în Betania pentru a umbla pe urmele pașilor lui Isus. Vom găsi urmele Sale de pași lângă patul bolnavului, în cocioabele sărăciei, pe străzile aglomerate ale marilor orașe și în orice loc în care există inimi omenești care au nevoie de consolare.
Avem datoria de a-i hrăni pe cei înfometați, de a-i îmbrăca pe cei goi și de a-i mângâia pe cei suferinzi și năpăstuiți. Avem datoria de a sluji celor disperați și de a insufla speranță celor deznădăjduiți.
Iubirea lui Hristos, manifestată în slujire dezinteresată, va fi mult mai eficientă în îndreptarea răufăcătorului decât sabia sau curtea justiției. Acestea sunt necesare pentru a băga groaza în călcătorul legii, însă misionarul iubitor poate face mai mult de-atât. Adesea, inima care se întărește sub influența reproșurilor se va topi sub aceea a iubirii lui Hristos.
Misionarul nu numai că va putea să vindece maladii fizice, dar va reuși să-l conducă pe păcătos la marele Medic, care poate curăța sufletul de lepra păcatului. Prin robii Săi, Dumnezeu intenționează ca cei bolnavi, cei nenorociți și cei posedați de spirite rele să audă glasul Său. Prin agenții Săi umani, El dorește să fie un mângâietor cum n-a mai cunoscut lumea.
Mântuitorul și-a dat prețioasa Sa viață pentru a întemeia o biserică în stare să le slujească celor suferinzi, celor întristați și celor ispitiți. Unii credincioși pot fi săraci, needucați și necunoscuți; cu toate acestea, ei pot face o lucrare, în cămin, în comunitate și chiar în alte țări, ale cărei rezultate se vor măsura cu etalonul veșniciei.
Pentru urmașii de astăzi ai lui Hristos, la fel ca și pentru primii ucenici, sunt rostite aceste cuvinte:
„Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate popoarele”. „Duceți-vă în toată lumea și predicați Evanghelia la orice făptură.” (Matei 28, 18.19; Marcu 16, 15.)
Făgăduința prezenței Sale este și pentru noi: „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.)
Astăzi, nu mai există mulțimi care să se adune în locurile pustii pentru a-L vedea și auzi pe Isus. Glasul Său nu Se face auzit pe străzile aglomerate. Nu se mai aud strigăte la margine de drum: „Trece Isus din Nazaret!” (Luca 18, 37.) Și totuși, acest cuvânt este valabil și astăzi. Hristos umblă nevăzut pe străzile noastre. Cu solii ale îndurării, El ne vizitează familiile. El așteaptă să coopereze cu toți cei care caută să slujească în Numele Său. El Se află în mijlocul nostru pentru a vindeca și a binecuvânta, dacă vrem să Îl primim.
„Așa vorbește mai departe Domnul: «La vremea îndurării Te voi asculta și în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi și Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor de război „Ieșiți!” Și celor ce sunt în întuneric: „Arătați-vă!”»” (Isaia 49, 8.9.)
„Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărățește!»” (Isaia 52, 7.)
„Izbucniți cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său ... Domnul Își descoperă brațul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor; și toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru.” (Versetul 9, 10.)
Lucrarea medicului
„V-am dat un exemplu, ca să faceți cum am făcut Eu.”