Divina vindecare

„El i-a trimis să predice despre Împărăția lui Dumnezeu și să vindece pe cei bolnavi.”

Când i-a trimis pe cei doisprezece ucenici în primul lor tur misionar, Hristos le-a spus: „Și pe drum, propovăduiți și ziceți: «Împărăția cerurilor este aproape!» Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși, scoateți afară demonii. Fără plată ați primit, fără plată să dați.” (Matei 10, 7.8.)

Celor șaptezeci, trimiși mai târziu, le-a zis: „În orice cetate veți intra, ... să vindecați pe bolnavii care vor fi acolo și să le ziceți: «Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi».” (Luca 10, 8.9.) Prezența și puterea lui Hristos îi însoțea, „iar cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie, și au zis: «Doamne, chiar și demonii ne sunt supuși în Numele Tău».” (Luca 10, 17.)

După înălțarea Domnului Hristos, a fost continuată aceeași lucrare. Scenele propriei Sale lucrări s-au repetat. „Din cetățile vecine”, în Ierusalim au venit mulți oameni, aducând „pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate: și toți se vindecau.” (Faptele Apostolilor 5, 16.)

Iar ucenicii „au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei.” (Marcu 16, 20.) „Filip s-a coborât în cetatea Samariei, și le-a propovăduit pe Hristos. Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip.... Căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri; ... mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți. Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.” (Faptele Apostolilor 8, 5-8.)

Lucrarea ucenicilor

Luca, cel care a scris Evanghelia ce-i poartă numele, a fost un misionar medical. În Scripturi, el este numit „doctorul prea iubit.” (Coloseni 4, 14.) Apostolul Pavel a auzit de îndemânarea lui ca medic, l-a căutat și l-a descoperit ca fiind unul căruia Domnul îi încredințase o lucrare specială. El i-a câștigat cooperarea și, o vreme, Luca l-a însoțit în călătoriile sale din loc în loc. După un timp, Pavel l-a lăsat pe Luca la Filipi, în Macedonia. Aici, el a continuat să lucreze mai mulți ani, atât ca medic, cât și ca predicator al Evangheliei. În lucrarea pe care o făcea ca medic, el slujea celor bolnavi și apoi se ruga pentru ca puterea vindecătoare a lui Dumnezeu să coboare asupra celor năpăstuiți. Astfel, era deschisă calea pentru solia Evangheliei. Succesul ca medic al lui Luca l-a ajutat să câștige multe ocazii de a-L predica pe Hristos printre păgâni. Planul divin este ca și noi să lucrăm cum au lucrat ucenicii. Vindecarea fizică este legată de însărcinarea evanghelică. În lucrarea Evangheliei, predicarea și vindecarea nu trebuie separate niciodată.

Lucrarea ucenicilor era de a răspândi cunoașterea Evangheliei. Lor le era încredințată lucrarea de vestire pentru întreaga lume a veștilor bune pe care Hristos le-a adus oamenilor. Ei au împlinit acea lucrare pentru oamenii din timpul lor. Într-o singură generație, Evanghelia a fost dusă fiecărui neam sub cer.

Proclamarea Evangheliei pentru lume este lucrarea pe care Dumnezeu a încredințat-o celor ce-I poartă Numele. Pentru păcatul și mizeria pământului, Evanghelia este singurul antidot. A face cunoscut întregii omeniri mesajul harului lui Dumnezeu este prima lucrare a celor care îi cunosc puterea vindecătoare.

„Duhul Domnului, Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, și prinșilor de război izbăvirea.” (Isaia 61, 1.)

Când Hristos i-a trimis pe ucenici cu solia Evangheliei, credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său aproape că dispăruse din lume. În poporul evreu, care mărturisea că se bucură de o cunoaștere a lui Iehova, Cuvântul Său fusese dat la o parte pentru tradiție și speculații omenești. Ambiția egoistă, iubirea de paradă a lăudăroșeniei și lăcomia după orice câștig stăpâneau gândurile oamenilor. Așa cum dispăruse respectul față de Dumnezeu, tot așa dispăruse și compasiunea față de oameni. Egoismul era principiul conducător, iar Satana lucra după placul lui în atmosfera de mizerie și degradare a neamului omenesc.

Agenții satanici au pus stăpânire pe oameni. Trupurile ființelor omenești, făcute ca vase în care să locuiască Dumnezeu, au devenit lăcașuri ale demonilor. Simțurile, nervii, organele oamenilor erau împinse de către agenți supranaturali înspre îngăduința celor mai murdare patimi. Pe fețele oamenilor era imprimată chiar pecetea demonilor. Înfățișarea lor reflecta expresia legiunilor răului, de care erau posedați.

Și care este situația din lume astăzi? Nu este credința în Biblie aproape nimicită de către „critica înaltă” și speculațiile zilelor noastre, așa cum a fost distrusă de către tradiție și „rabinism” în zilele lui Hristos? Nu au lăcomia, ambiția și iubirea de plăceri o înrâurire la fel de puternică asupra inimilor oamenilor acum ca și atunci? În lumea care-și spune creștină, chiar în bisericile care mărturisesc că sunt ale lui Hristos, cât de puțini sunt conduși de principii creștine! În cercurile de afaceri, în cele sociale, familiale și chiar religioase — cât de puțini fac din învățăturile lui Hristos regula de viețuire zilnică! Nu este adevărat că „mântuirea a stat deoparte; ... neprihănirea nu poate să se apropie; ... și cel ce se depărtează de rău este jefuit”? (Isaia 59, 14.15.)

Trăim în mijlocul unei „epidemii infracționale”, care îi uluiește pe oamenii înțelepți, temători de Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Stricăciunea generală este prea mare pentru ca pana omenească să o poată descrie. Fiecare zi aduce știri proaspete cu privire la dispute politice, mită și înșelăciune. Fiecare zi își desfășoară bilanțul sfâșietor al violenței și nelegiuirii, al indiferenței față de suferința umană, al distrugerii brutale și pline de cruzime a vieții omenești. Fiecare zi este o nouă mărturie despre creșterea nebuniei, înmulțirea crimelor și sinuciderilor. Cine se poate îndoi că agenții satanici se află la lucru printre oameni, extinzându-și activitatea de distragere și corupere a minții, de întinare și distrugere a corpului?

Iar în timp ce lumea este plină de aceste rele, Evanghelia este prea adesea prezentată într-un spirit de asemenea indiferență, încât nu impresionează decât într-o mică măsură conștiințele sau viețile oamenilor. Pretutindeni există inimi care strigă pentru a primi ceea ce le lipsește. Ele tânjesc după o putere care să le dea stăpânire asupra răului, o putere care să-i elibereze din legăturile răului, o putere care să le dea sănătate, viață și pace. Mulți care au cunoscut odată puterea Cuvântului lui Dumnezeu au locuit acolo unde nu există o recunoaștere a lui Dumnezeu și tânjesc după prezența divină.

Lumea are nevoie astăzi de ceea ce a avut nevoie și acum o mie nouă sute de ani — o descoperire a lui Hristos. Se cere o mare lucrare de reformă, și numai prin harul lui Hristos se poate împlini această lucrare de vindecare — fizică, mintală și spirituală.

Numai metoda lui Hristos va aduce un succes real în încercarea de a ajunge la inima oamenilor. Mântuitorul S-a unit cu oamenii ca unul care le dorea binele. El și-a arătat simpatia față de ei, a îngrijit de nevoile lor și le-a câștigat încrederea. Apoi le-a spus: „Urmați-Mă!”

Este nevoie să ne apropiem de oameni prin eforturi personale. Dacă am petrece mai puțin timp predicând și mai mult timp în lucrare personală de slujire, s-ar vedea rezultate mai mari. Celor săraci trebuie să li se ușureze povara, cei bolnavi să fie îngrijiți, cei întristați și cei care au pierdut pe cineva drag să fie mângâiați, cei neștiutori instruiți, cei lipsiți de experiență sfătuiți. Trebuie să plângem cu cei care plâng și să ne bucurăm cu cei care se bucură. Însoțită de puterea de convingere, de puterea rugăciunii și de puterea iubirii lui Dumnezeu, această lucrare nu va fi și nici nu poate fi lipsită de roade.

Ar trebui să ne amintim necontenit că lucrarea misionarului medical este aceea de a îndrepta atenția bărbaților și femeilor bolnavi de păcat către Omul de pe Calvar, care ridică păcatele lumii. Privindu-L, ei vor fi schimbați după asemănarea Sa. Trebuie să-i încurajăm pe cei bolnavi și suferinzi să privească înspre Isus și să trăiască. Lucrătorii să-L prezinte pe Hristos, Marele Medic, neîncetat înaintea celor cărora boala trupului și sufletului le-a provocat descurajare. Puneți-i să privească înspre Acela care poate vindeca atât boala fizică, cât și cea spirituală. Spuneți-le despre Acela care este mișcat de înțelegerea neputințelor noastre. Încurajați-i să se lase în grija Celui care și-a dat viața pentru ca ei să poată avea viața veșnică. Vorbiți despre iubirea Sa; spuneți despre puterea Sa de a mântui.

Aceasta este înalta datorie și prețiosul privilegiu al misionarului medical. Iar lucrarea personală pregătește adesea calea pentru aceasta. Adesea, Dumnezeu ajunge la inimi prin eforturile noastre, pentru a le ușura suferința fizică.

Lucrarea misionarului medical este lucrarea de pionierat a Evangheliei. În lucrarea de propovăduire a Cuvântului și în cea misionară medicală, Evanghelia trebuie să fie predicată și trăită.

Aproape în orice comunitate există mulți care nu ascultă predicarea Cuvântului lui Dumnezeu sau nu participă la nici un serviciu religios. Pentru ca Evanghelia să ajungă la ei, trebuie să fie dusă în familiile lor. Deseori, ușurarea durerilor fizice este singura cale prin care pot fi abordați. Infirmierele misionare, care îi îngrijesc pe cei bolnavi și ușurează strâmtorarea în care se găsesc cei săraci, vor găsi multe ocazii de a se ruga împreună cu ei, de a le citi din Cuvântul lui Dumnezeu și de a le vorbi despre Mântuitorul. Ele se pot ruga cu și pentru cei lipsiți de ajutor, care nu au tăria voinței de a-și controla poftele degradate de pasiune. Ele pot aduce o rază de speranță în viețile celor înfrânți și deznădăjduiți. Iubirea lor altruistă, manifestată în fapte de bunătate dezinteresată, vor face ca acestor suferinzi să le fie mai ușor să creadă în dragostea lui Hristos.

Mulți nu au deloc credință în Dumnezeu și și-au pierdut încrederea în oameni. Dar ei apreciază dovezile de simpatie și ajutorul primit. Văzând pe unul care nu urmărește lauda pământească sau răsplata intrând în căminele lor, slujindu-le celor bolnavi, hrănindu-i pe cei înfometați, îmbrăcându-i pe cei dezbrăcați, mângâindu-i pe cei triști și îndrumându-i pe toți către Acela a cărui iubire și milă lucrătorul uman nu face decât s-o vestească — văzând aceasta, inimile lor sunt atinse. Recunoștința se înalță din sufletele lor. Credința se aprinde. Ei văd că Dumnezeu are grijă de ei și sunt pregătiți să asculte când Cuvântul Său este deschis.

Fie că sunt misionari în străinătate, fie că se află în câmpul misionar de acasă, atât bărbații, cât și femeile vor avea acces mult mai degrabă la inimile oamenilor și vor fi cu mult mai folositori dacă sunt în stare să le slujească celor bolnavi. Femeile care merg ca misionari în ținuturi păgâne pot găsi în acest fel ocazia de a vesti Evanghelia femeilor din aceste țări, când orice altă cale de acces este închisă. Toți lucrătorii Evangheliei ar trebui să știe cum să aplice tratamentele simple care fac atât de mult pentru ușurarea durerii și îndepărtarea bolii.

Învățând principiile sănătății

Lucrătorii Evangheliei ar trebui, de asemenea, să fie în stare să dea instrucțiuni în ce privește principiile unei viețuiri sănătoase. Boala se află pretutindeni și multe cazuri pot fi prevenite dând atenție legilor sănătății. Oamenii au nevoie să vadă care sunt urmările respectării principiilor sanitare asupra bunăstării lor fizice, atât pentru viața aceasta, cât și pentru aceea ce va veni. Ei trebuie să fie conștientizați în privința vasului omenesc care a fost pregătit de Creatorul lor, ca să fie locul în care să poată locui El și peste care să fim administratori credincioși. Trebuie să fie impresionați de adevărul cuprins în cuvintele Sfintei Scripturi:

„Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu, cum a zis Dumnezeu: «Eu voi locui și voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu».” (2 Corinteni 6, 16.)

Mii de oameni au nevoie și ar primi cu bucurie instrucțiuni cu privire la metodele simple de tratare a celor bolnavi — metode care să ia locul consumului de medicamente otrăvitoare. Este o mare nevoie de învățătură în ce privește reforma alimentară. Obiceiurile greșite de a mânca și de a folosi alimente nesănătoase nu sunt răspunzătoare doar într-o mică măsură pentru necumpătare, crime și nenorocirile care sunt un blestem pentru lume.

Când dați învățătură despre principiile sănătății, păstrați viu înaintea minții marele obiectiv al reformei — că scopul său este de a asigura cea mai înaltă dezvoltare a corpului, minții și sufletului. Arătați că legile naturii corpului nostru, fiind date de Dumnezeu, există pentru binele nostru; că supunerea față de ele aduce fericirea în această viață și ajută în pregătirea pentru viața viitoare.

Îndrumați-i pe oameni să studieze manifestarea iubirii și înțelepciunii lui Dumnezeu în lucrările naturii umane. Îndrumați-i să studieze acel organism minunat, cel omenesc, și legile de care este guvernat. Aceia care văd dovezile iubirii lui Dumnezeu, care înțeleg ceva din înțelepciunea și bunătatea care rezultă din legile Sale și care văd rezultatele ascultării vor ajunge să privească datoriile și obligațiile lor dintr-un punct de vedere complet diferit. În loc să considere păzirea legilor sănătății ca o chestiune de sacrificiu sau tăgăduire de sine, ei o vor privi ca pe ceea ce este, de fapt, o neprețuită binecuvântare.

Fiecare lucrător al Evangheliei ar trebui să simtă că a instrui pe oameni în principiile viețuirii sănătoase este o parte din lucrarea ce i s-a încredințat. Este mare nevoie de această lucrare, iar lumea este deschisă pentru ea.

Există pretutindeni o tendință ca lucrarea organizațiilor să înlocuiască efortul individual. Înțelepciunea omenească tinde spre concentrare, centralizare, spre construirea unor mari biserici și instituții. Mulțimile lasă lucrarea de binefacere în grija instituțiilor și organizațiilor; ei își scuză prin acest lucru lipsa de legătură cu lumea, iar inimile lor se răcesc. Devin preocupați de ei înșiși și ajung nepăsători. Iubirea de Dumnezeu și de oameni moare în suflet.

Hristos încredințează urmașilor Săi o lucrare individuală — o lucrare care nu poate fi înfăptuită prin procură. Slujirea celor bolnavi și celor săraci, vestirea Evangheliei celor pierduți nu trebuie lăsate în seama comitetelor sau organizațiilor de binefacere. Răspunderea individuală, efortul individual, sacrificiul personal, aceasta este cerința Evangheliei.

„Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre”, este porunca lui Hristos, „ca să mi se umple casa.” (Luca 14, 23.) El îi aduce pe oameni în contact cu aceia pe care caută să-i binecuvânteze. „Să aduci în casa ta pe nenorociții fără adăpost”, spune El. „Dacă vezi pe un om gol, acoperă-l”. „Își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoșa.” (Isaia 58, 7; Marcu 16, 18.) Prin contact direct, prin slujire personală trebuie împărtășite binecuvântările Evangheliei.

Când a dăruit lumină poporului Său din vechime, Dumnezeu nu a lucrat în mod exclusiv printr-o clasă socială anume. Daniel era un prinț din Iuda. Și Isaia era descendent regal. David a fost un păstor, Amos a fost văcar, Zaharia rob în Babilon, Elisei lucrător al pământului. Domnul a ridicat ca reprezentanți ai Săi profeți și prinți, dintre cei nobili și cei de condiție umilă, și i-a învățat adevărurile pe care urma să le dea lumii.

Fiecărui om care devine părtaș al harului, Domnul îi încredințează o lucrare pentru alții. Trebuie să stăm fiecare în locul nostru, cu sarcina ce ne revine, zicând: „Iată-mă, trimite-mă.” (Isaia 6, 8.) Răspunderea stă asupra tuturor — asupra slujitorului Cuvântului, infirmierei misionare, medicului creștin, creștinului de rând, fie el comerciant sau fermier, jurist sau mecanic. Este lucrarea noastră aceea de a le descoperi oamenilor Evanghelia mântuirii lor. Orice întreprindem ar trebui să servească drept mijloc pentru atingerea acestui scop.

Aceia care primesc lucrarea ce le-a fost încredințată nu vor fi numai o binecuvântare pentru alții, ci vor fi ei înșiși binecuvântați. Conștiinciozitatea datoriei pe care o duc cu bine la îndeplinire va avea o influență directă asupra propriilor lor suflete. Cel disperat va uita de disperarea sa, cel slab va deveni puternic, cel neștiutor va deveni cunoscător și toți vor găsi un ajutor nesecat în Acela care i-a chemat.

Biserica lui Hristos este organizată în vederea slujirii. Deviza ei este cuvântul „lucrare”. Membrii săi sunt ostași care trebuie pregătiți pentru luptă, sub conducerea Căpeteniei mântuirii lor. Slujitorii creștini, medicii, învățătorii au o lucrare mai mare decât au crezut mulți. Ei nu au numai datoria de a sluji poporului, ci și de a-i învăța pe oameni cum să lucreze. Ei nu trebuie doar să dea învățătură în ce privește principiile corecte, ci să-i educe pe ascultătorii lor să împărtășească și altora aceste principii. Adevărul care nu este trăit, care nu este comunicat, își pierde puterea dătătoare de viață, virtuțile sale vindecătoare. Binecuvântarea sa poate fi reținută numai în măsura în care este dată și altora.

Monotonia serviciului nostru divin trebuie să înceteze. Fiecare membru al bisericii trebuie să fie angajat într-un sector de slujire pentru Maestru. Unii nu pot face atât de mult ca alții, însă fiecare ar trebui să-și dea toată silința pentru a respinge avalanșa de boli și nenorociri care se revarsă asupra lumii noastre. Mulți ar dori să lucreze, dacă ar fi învățați cum să înceapă. Ei trebuie să fie instruiți și încurajați.

Fiecare biserică ar trebui să fie o școală de pregătire a lucrătorilor creștini. Membrii ei ar trebui să fie învățați cum să facă ședințe de lecturi biblice, cum să conducă și să predea la școala de Sabat, cum să-i ajute cel mai bine pe cei săraci și să îngrijească de cei bolnavi, cum să lucreze pentru cei neconvertiți. Ar trebui să existe școli sanitare, școli de gastronomie și cursuri în diverse domenii ale lucrării de ajutorare creștină. N-ar trebui doar să se predea, ci să se lucreze efectiv sub supravegherea unor instructori experimentați. Învățătorii să deschidă calea, lucrând în mijlocul poporului, iar ceilalți, alăturându-li-se, vor învăța din exemplul dat de aceștia. Exemplul este mai valoros decât multe precepte.

Toți să-și cultive puterile fizice și mintale la capacitatea lor maximă, pentru a putea lucra pentru Dumnezeu acolo unde îi va chema providența Sa. Același har care a venit de la Hristos la Pavel și Apolo, și i-a consacrat ca somități pe tărâm spiritual, va fi oferit astăzi creștinilor misionari devotați. Dumnezeu dorește ca fiii Săi să aibă discernământ și cunoștințe, pentru ca slava Sa să poată fi descoperită în lumea noastră cu o claritate și o putere imposibil de trecut cu vederea.

Lucrătorii educați, care sunt consacrați lui Dumnezeu, pot sluji în mult mai multe feluri și pot efectua o lucrare mult mai extinsă decât aceia care sunt needucați. Disciplina minții lor îi plasează pe un teren avantajos. Însă și aceia care nu au nici talente mari, nici o educație prea înaltă pot lucra acceptabil pentru alții. Dumnezeu îi va folosi pe acei bărbați care doresc să fie folosiți. Nu persoanele cele mai strălucite și cele mai talentate sunt acelea a căror lucrare produce rezultatele cele mai mari și mai trainice. Este nevoie de bărbați și femei care au auzit o solie din cer. Cei mai eficienți lucrători sunt aceia care dau curs invitației: „Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine.” (Matei 11, 29.)

Misionarii inimoși sunt cei de care este nevoie. Cel a cărui inimă o atinge Dumnezeu este umplut de o dorință arzătoare, îndreptată către aceia care n-au cunoscut niciodată iubirea Sa. Condiția lor îl umple cu un simțământ al nenorocirii acestora pe care îl resimte personal. Luându-și propria viață în mâini, el pornește ca sol trimis și inspirat de cer, pentru a înfăptui o lucrare la care pot coopera și îngerii.

Dacă aceia cărora Dumnezeu le-a încredințat talente intelectuale mari folosesc aceste daruri într-un scop egoist, ei vor fi lăsați, după o perioadă de încercare, să urmeze propria lor cale. Dumnezeu îi va primi pe bărbații care nu par să fie atât de bogat înzestrați, care nu prea au încredere în ei înșiși, și îi va face tari pe cei slabi, pentru că ei au încredere că El va face ceea ce ei înșiși nu pot săvârși. Dumnezeu va accepta serviciul făcut din toată inima și va îndrepta El Însuși deficiențele.

Adesea, Domnul și-a ales colaboratorii dintre bărbații care au avut ocazia să obțină numai o educație școlară limitată. Acești oameni și-au folosit puterile cu cea mai mare sârguință, iar Domnul a răsplătit fidelitatea lor în lucrarea Sa, zelul și setea lor de cunoaștere. El a fost martor când ei au vărsat lacrimi și le-a auzit rugăciunile. Așa cum binecuvântările Sale au venit asupra robilor de la curțile Babilonului, tot așa dă El înțelepciune și cunoștințe lucrătorilor Săi de astăzi.

Prin harul lui Hristos, bărbații cărora le lipsea educația primită în sistemul de învățământ, și care erau umili ca poziție socială, au avut uneori un succes minunat în lucrarea de câștigare de suflete pentru El. Secretul succesului a fost încrederea lor în Dumnezeu. Ei au învățat zilnic de la Acela care este minunat la sfat și puternic ca nimeni altul.

Asemenea lucrători trebuie să fie încurajați. Domnul îi aduce în legătură cu cei care se bucură de înzestrări superioare, pentru a umple golurile lăsate de alții. Agerimea lor de a vedea ce e de făcut, disponibilitatea lor de a-i ajuta pe cei în nevoie, cuvintele și faptele lor pline de bunătate deschid uși care aduc mult folos, uși care altfel ar rămâne închise. Ei se apropie de cei aflați în necaz, iar influența convingătoare a cuvintelor lor are puterea de a atrage multe suflete tremurătoare către Dumnezeu. Lucrarea lor arată ce-ar putea face mii de alți oameni numai dacă ar vrea.

O viață mai largă

Nimic nu va trezi un zel plin de jertfire de sine, nu va lărgi și întări caracterul într-o așa măsură ca angajarea în lucrarea pentru alții. Mulți dintre cei ce mărturisesc că sunt creștini, căutând legături în cadrul bisericii, se gândesc numai la ei înșiși. Ei doresc să se bucure de tovărășie în sânul bisericii și de grijă pastorală. Devin membri ai unor biserici mari și prospere și se mulțumesc să facă puțin pentru alții. În acest fel, ei își răpesc cele mai prețioase binecuvântări. Mulți ar avea un mare câștig dacă și-ar sacrifica prieteniile lor plăcute, care îi conduc la comoditate. Ei trebuie să meargă acolo unde este nevoie de descătușarea energiei lor în lucrarea creștină și unde pot învăța să poarte răspunderi.

„Purtați-vă sarcinile unii altora, și veți împlini astfel legea lui Hristos.” (Galateni 6, 2.)

Copacii care sunt înghesuiți unii într-alții nu cresc sănătoși și puternici. Grădinarul îi replantează, pentru ca aceștia să aibă spațiu pentru a se putea dezvolta. O lucrare similară va fi folositoare pentru mulți membri din bisericile mari. Ei au nevoie să fie aduși acolo unde vor fi chemați să depună un efort creștin activ. Ei își pierd viața spirituală, devenind niște pigmei ineficienți, din pricina lipsei de lucrare jertfitoare de sine pentru alții. Replantați într-un anumit câmp misionar, ei ar crește puternici și viguroși.

Dar nimeni nu trebuie să aștepte până când este chemat în vreun câmp aflat departe, înainte să înceapă să-i ajute pe alții. Uși pentru slujire se deschid pretutindeni. Toți cei din jur au nevoie de ajutorul nostru. Văduva, orfanul, cel bolnav și cel muribund, cel îndurerat și cel descurajat, cel neștiutor și cel de la periferia societății, toți aceștia se găsesc pretutindeni.

Ar trebui să simțim că este datoria noastră specială aceea de a lucra pentru cei ce trăiesc în vecinătatea noastră. Studiați modul în care puteți să-i ajutați cel mai bine pe cei care nu manifestă nici un interes pentru lucrurile religioase. Când vă vizitați prietenii și vecinii, arătați-vă interesul atât pentru bunăstarea lor spirituală, cât și pentru cea vremelnică. Vorbiți-le despre Hristos ca Mântuitor care iartă păcatul. Invitați-vă vecinii acasă și citiți împreună cu ei din prețioasa Biblie și din cărți care îi explică adevărurile. Invitați-i să vi se alăture în cântare și rugăciune. Însuși Hristos va fi prezent la aceste mici adunări, după cum a făgăduit, iar inimile vor fi atinse de harul Său.

Membrii bisericii ar trebui să se autoeduce să facă această lucrare. Acest lucru este la fel de vital ca și salvarea sufletelor aflate în întuneric, în țări străine. În timp ce unii simt povara pentru sufletele aflate departe, mulți dintre cei care stau acasă ar trebui să simtă povara sufletelor prețioase care trăiesc în jurul lor și să lucreze tot atât de sârguincios pentru mântuirea lor.

„Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19, 10.)

Mulți regretă că duc o viață îngustă. Dar ei înșiși ar putea să-și facă viața mai plină și mai influentă, dacă ar dori aceasta. Aceia care îl iubesc pe Isus cu inima, mintea și sufletul și pe aproapele lor ca pe ei înșiși au un câmp larg în care să-și folosească talentul și influența.

Ocaziile mărunte

Nimeni să nu treacă pe lângă ocaziile mărunte pentru a căuta o lucrare mai mare. Ai putea să înfăptuiești bine mica lucrare, dar să eșuezi teribil încercând s-o faci pe cea mare și să te descurajezi. Făcând cu hotărâre ceea ce găsești de făcut, vei dezvolta aptitudini pentru o lucrare mai mare. Disprețuind ocaziile zilnice, neglijând lucrurile mărunte aflate la îndemână, mulți ajung ofiliți și neroditori.

Să nu depindeți de ajutorul omenesc. Priviți dincolo de ființele umane, către Acela hotărât de Dumnezeu să poarte durerile noastre, să ducă suferințele noastre și să îngrijească de nevoile noastre. Dându-I crezare lui Dumnezeu, începeți oriunde găsiți o lucrare de făcut și înaintați cu credință nestrămutată. Credința în prezența lui Hristos este cea care dă tărie și statornicie. Lucrați în mod dezinteresat, dându-vă toată osteneala, cu o energie mereu crescândă.

„Isus a răspuns: „Tu zici: «Dacă poți!»... Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9, 23.)

În câmpurile unde condițiile sunt atât de neplăcute și descurajante, încât mulți nu doresc să meargă acolo, s-au produs schimbări remarcabile prin eforturile lucrătorilor jertfitori de sine. Ei au trudit cu răbdare și perseverență, fără a se bizui pe puterea omenească, ci pe Dumnezeu, iar harul Său i-a susținut. Binele care a fost astfel înfăptuit nu va fi cunoscut niciodată în această lume, însă, în lumea măreață ce va urma, vor fi văzute rezultate binecuvântate.

Misionari care se întrețin singuri

Misionarii care se întrețin singuri pot lucra cu succes în multe locuri. Ca misionar independent a lucrat apostolul Pavel, pentru răspândirea cunoașterii lui Hristos în întreaga lume. Deși predica zilnic Evanghelia în marile orașe din Asia și Europa, el lucra la atelierul unui meșteșugar, pentru întreținerea sa și a tovarășilor săi. Cuvintele de despărțire adresate prezbiterilor din Efes, care arătau ce fel de muncă presta, conțin lecții prețioase pentru fiecare lucrător al Evangheliei:

„Știți cum m-am purtat cu voi în toată vremea.”, a zis el.... „Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case.... N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva. Singuri știți că mâinile acestea au lucrat pentru trebuințele mele și ale celor ce erau cu mine. În toate privințele v-am dat o pildă, și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: «Este mai ferice să dai decât să primești».” (Faptele Apostolilor 20, 18-35.)

Astăzi, dacă ar fi pătrunși de același spirit al jertfirii de sine, mulți ar putea face o lucrare bună într-un mod asemănător. În lucrarea evanghelistică, să pornească împreună câte doi sau mai mulți. Să-i viziteze pe oameni, rugându-se, cântând, dând învățătură, explicând Scripturile și slujind celor bolnavi. Unii se pot întreține ca librari ambulanți1, alții, asemenea apostolului, pot practica o anumită meserie sau pot depune eforturi în alte tipuri de munci. În timp ce înaintează în acea lucrare, dându-și seama de neputința lor, dar depinzând cu umilință de Dumnezeu, ei câștigă o experiență binecuvântată. Domnul Isus merge înaintea lor, iar ei găsesc favoare și ajutor printre cei bogați și printre cei săraci.

Cei care s-au pregătit pentru lucrare misionară medicală pentru alte țări ar trebui să fie încurajați să meargă fără nici o întârziere acolo unde cred că pot lucra și să înceapă să muncească printre cei din acel popor, învățându-le limba în timp ce lucrează. Foarte curând, ei vor fi în stare să predice adevărurile simple din Cuvântul lui Dumnezeu.

Este nevoie în întreaga lume de soli ai îndurării. Familii creștine sunt chemate să meargă în comunități care se află în întuneric și eroare, să meargă în câmpuri din străinătate, să afle care sunt nevoile semenilor lor și să lucreze pentru cauza Maestrului. Dacă asemenea familii s-ar stabili în locurile întunecate ale pământului, locuri în care oamenii sunt învăluiți în negură spirituală, și ar lăsa ca lumina lui Hristos să strălucească prin ei, ce lucrare nobilă s-ar înfăptui!

Această lucrare reclamă jertfire de sine. În timp ce mulți așteaptă ca toate obstacolele să fie îndepărtate, lucrarea pe care ar putea-o face rămâne nefăcută și mulțimi de oameni mor fără nădejde și fără Dumnezeu. Unii, de dragul avantajelor comerciale sau pentru a dobândi date științifice, se vor aventura în regiuni în care nu sunt așezări omenești și vor îndura cu bucurie sacrificii și greutăți; dar, de dragul semenilor lor, cât de puțini sunt gata să meargă împreună cu familiile lor în regiunile care au nevoie de Evanghelie!

Să ajungem la oameni, oriunde ar fi ei și oricare ar fi condiția și poziția lor socială, și să-i ajutăm în orice mod posibil — aceasta este slujire adevărată. Printr-un asemenea efort, puteți câștiga inimi și deschide o ușă înaintea sufletelor care pier.

În tot timpul lucrării voastre, amintiți-vă că sunteți legați de Hristos, că sunteți o parte din marele plan de răscumpărare. Iubirea lui Hristos trebuie să curgă în viața voastră într-un șuvoi vindecător, dătător de viață. În timp ce căutați să-i trageți pe alții în cercul iubirii Sale, faceți în așa fel încât puritatea exprimării voastre, altruismul slujirii voastre, bucuria ce strălucește pe înfățișarea voastră să dea mărturie despre puterea harului Său. Aduceți înaintea lumii o reprezentare a Sa de o asemenea puritate și neprihănire, încât oamenii să-L privească în toată frumusețea Sa.

Este aproape nefolositor să încercăm să-i reformăm pe alții, atacând ceea ce noi am putea privi ca fiind obiceiuri greșite. Rezultatele unor asemenea eforturi aduc adesea mai mult rău decât bine. În discuția Sa cu femeia samariteancă, în loc să disprețuiască fântâna lui Iacov, Hristos a prezentat ceva mai bun. „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau», tu ai fi cerut să bei și El ți-ar fi dat apă vie.” (Ioan 4, 10.) El a deviat discuția către comoara pe care o avea de oferit, dându-i femeii ceva mai bun decât ceea ce avea ea, chiar apa vie, bucuria și nădejdea Evangheliei.

Aceasta este o ilustrație a modului în care trebuie să lucrăm. Trebuie să le oferim oamenilor ceva mai bun decât ceea ce au ei, însăși pacea lui Hristos, care depășește orice înțelegere. Trebuie să le spunem despre Legea sfântă a lui Dumnezeu, transcrierea caracterului Său și o expresie a ceea ce El dorește să devenim. Arătați-le cum slava nepieritoare a cerului este infinit superioară bucuriilor și plăcerilor fugare ale lumii. Spuneți-le despre libertatea și odihna pe care le pot afla în Mântuitorul. „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.” (Ioan 4, 14), a declarat El.

Înălțați-L pe Isus, strigând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Numai El poate satisface dorința fierbinte a inimii și poate da pace sufletului.

Dintre toți oamenii din lume, reformatorii ar trebui să fie cei mai dezinteresați, cei mai blânzi, cei mai politicoși. În viețile lor, ar trebui să se vadă adevărata bunătate a faptelor dezinteresate. Lucrătorul care dă pe față lipsă de amabilitate, care arată nerăbdare față de neștiința sau îndărătnicia altora, care vorbește precipitat sau acționează fără să reflecteze mai întâi, poate închide ușa inimilor, încât să nu mai poată ajunge niciodată la ele.

Așa cum roua și ploile liniștite cad asupra plantelor care se ofilesc, tot așa de blânde să fie și cuvintele voastre, când căutați să-i scoateți pe oameni din întunericul în care se află. Planul lui Dumnezeu este ca mai întâi să atingă inima. Trebuie să rostim adevărul cu iubire, având încredere că El îi va da putere pentru transformarea vieții. Duhul Sfânt va lipi de suflet cuvântul care este rostit cu iubire.

Din fire, suntem egocentrici și prea siguri de noi înșine. Dar, când învățăm lecțiile pe care Hristos dorește să ni le predea, devenim părtași ai naturii Sale; din acel moment, trăim viața Sa. Exemplul minunat al lui Hristos, blândețea de neegalat cu care a pătruns în sentimentele altora, plângând cu cei care plângeau, bucurându-Se cu cei care se bucurau, trebuie să aibă o influență profundă asupra caracterului tuturor celor care Îl urmează cu sinceritate. Prin cuvinte și fapte pline de bunătate, ei vor încerca să netezească drumul pentru picioarele obosite.

„Domnul Dumnezeu, mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez printr-un cuvânt spus la vreme2 celui oboist.” (Isaia 50, 4.)

Toți cei din jurul nostru sunt suflete rănite. Le putem găsi aici, acolo, pretutindeni. Să-i descoperim pe acești suferinzi și să le spunem un cuvânt la vreme, pentru a le mângâia inimile. Să fim întotdeauna canale prin care vor curge apele înviorătoare ale compasiunii.

În toate legăturile pe care le stabilim cu alții, trebuie să ne amintim că în experiența altora există capitole ascunse de privirea muritorilor. Pe paginile memoriei există istorii triste, care sunt păzite cu sfințenie de ochi curioși. Acolo sunt înregistrate bătălii lungi, grele, cu împrejurările lor apăsătoare, poate necazuri în viața de familie, care slăbesc zi de zi curajul, încrederea și credința. Cei care duc bătălia vieții în condiții foarte nefavorabile pot fi întăriți și încurajați prin mici atenții, care nu costă decât efortul de a iubi. Pentru astfel de persoane, faptul de a-și simți mâna prinsă întru ajutor de către un prieten adevărat valorează mai mult decât aur sau argint. Cuvintele pline de bunătate sunt tot atât de binevenite ca și zâmbetul îngerilor.

Există mulțimi de oameni care se luptă cu sărăcia, fiind siliți să trudească din greu pentru o plată mică și incapabili să-și asigure mai mult decât strictul necesar al vieții. Munca grea și lipsurile, fără vreo speranță că i-ar aștepta și lucruri mai bune, fac ca povara să le fie foarte grea. Când durerea și boala se alătură acestora, povara este aproape insuportabilă. Epuizați de griji și apăsați, ei nu știu încotro să apuce pentru a fi ușurați. Compătimiți-i, fiindu-le aproape în încercări, necazuri și dezamăgiri. Acest lucru vă va deschide calea pentru a-i ajuta. Vorbiți-le despre făgăduințele lui Dumnezeu, rugați-vă cu și pentru ei, inspirați-le nădejde.

Cuvintele de înviorare și încurajare rostite atunci când sufletul este bolnav, iar pulsul curajului este scăzut — acestea sunt privite de Mântuitorul ca fiind spuse către El Însuși. Când inimile sunt înviorate, îngerii cerești privesc, aprobând încântați.

Veac după veac, Domnul a încercat mereu să trezească în sufletele oamenilor sentimentul frăției lor divine. Fiți împreună lucrători cu El! În timp ce neîncrederea și înstrăinarea cuprind întreaga lume, ucenicii lui Hristos trebuie să dea pe față acel spirit care domnește în ceruri.

Vorbiți așa cum ar vorbi El, purtați-vă așa cum S-ar purta El. Descoperiți neîncetat farmecul caracterului Său. Descoperiți acea bogăție a iubirii care stă la baza tuturor învățăturilor Sale și a tuturor raporturilor Sale cu oamenii. Cei mai umili lucrători, cooperând cu Hristos, pot atinge corzi ale căror vibrații vor răsuna până la marginile pământului și se vor aduna într-un cânt ce va străbate veacurile nesfârșite.

Inteligențele cerești așteaptă să coopereze cu uneltele omenești, pentru a putea descoperi lumii ce pot deveni ființele umane și, prin unirea cu divinul, ce poate fi înfăptuit pentru salvarea sufletelor care sunt gata să piară. Nu există nici o limită a măsurii în care poate fi folositor cineva care, punând eul deoparte, face loc lucrării Duhului Sfânt asupra inimii sale și duce o viață pe deplin consacrată lui Dumnezeu. Toți cei care se consacră trup, suflet și spirit în slujba Sa vor primi în mod constant noi înzestrări cu puteri fizice, mintale și spirituale. Rezervele inepuizabile ale cerului le stau la dispoziție. Hristos le dă suflarea propriului Său Duh, viața propriei Sale vieți. Duhul Sfânt pune la lucru cele mai înalte puteri ale Sale în minte și inimă. Prin harul dat nouă, putem dobândi biruințe care, din pricina părerilor noastre eronate, preconcepute, a defectelor de caracter și a puținei noastre credințe, au părut imposibile.

Cel care se oferă cu totul Domnului spre slujire, fără a reține nimic, primește putere pentru atingerea unor rezultate nemăsurat de mari. Dumnezeu va face lucruri mari pentru aceștia. El va lucra asupra minților oamenilor, astfel încât chiar în această lume se va vedea în viețile lor o împlinire a făgăduinței stării lor viitoare.

„Pustia și țara fără apă se vor bucura; pustietatea se va înveseli, și va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori, și va sări de bucurie, cu cântece de veselie și strigăte de biruință, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului și a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreția Dumnezeului nostru.”

„Întăriți mâinile slăbănogite, și întăriți genunchii care se clatină. Spuneți celor slabi de inimă: «Fiți tari, și nu vă temeți: Iată Dumnezeul vostru!»”...

„Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci șchiopul va sări ca un cerb și limba mutului va cânta de bucurie; căci în pustie vor țâșni ape, și în pustietate pâraie; marea de nisip se va preface în iaz și pământul uscat în izvoare de apă....”

„Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinți; cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.”

„Pe calea aceasta nu va fi nici un leu, și nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpărați vor umbla pe ea. Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce, și vor merge spre Sion cu cântece de biruință. O bucurie veșnică le va încununa capul, veselia și bucuria, îi vor apuca iar durerea și gemetele vor fugi.” (Isaia 35, 1-10.)