„Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți unul pe celălalt.”
Hristos ne-a iubit nu pentru că noi L-am fi iubit mai înainte, ci, „pe când eram noi păcătoși”, El a murit pentru noi. El nu ne tratează după cum am merita. Deși după păcatele noastre merităm condamnarea, El nu ne osândește. An după an, El ne-a suportat slăbiciunea și neștiința, nerecunoștința și încăpățânarea. În ciuda rătăcirilor noastre, împietririi inimii, neglijării Cuvântului Său Sfânt, mâna Sa este încă întinsă.
Harul este un atribut al lui Dumnezeu, exercitat față de ființele omenești nedemne. Noi nu l-am căutat — acesta a fost trimis în căutarea noastră. Dumnezeu are plăcere să-și reverse harul asupra noastră nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că suntem deznădăjduit de nevrednici. Singura pretenție pe care o putem aduce pentru a primi îndurarea Sa este însăși marea noastră nevoie de a o avea.
Prin Isus Hristos, Domnul Dumnezeu Își întinde mâna cât este ziua de mare, invitându-i pe cei păcătoși și căzuți. El dorește să îi primească pe toți. Toți sunt bineveniți. Este slava Sa să-l ierte și pe cel mai păcătos. El va lua prada de la cel puternic, îl va elibera pe prizonier, va scoate tăciunele din foc. Va coborî lanțul de aur al îndurării Sale în cele mai mari adâncimi ale ticăloșiei umane și va ridica sufletul degradat, contaminat de păcat.
Fiecare ființă omenească este obiectul interesului iubitor al Celui care și-a dat viața pentru a-i putea aduce pe oameni înapoi la Dumnezeu. Sufletele vinovate și lipsite de ajutor, gata să fie distruse de șireteniile și capcanele lui Satana, sunt îngrijite așa cum un păstor îngrijește de oile turmei sale.
Exemplul Mântuitorului trebuie să fie modelul slujirii pe care o acordăm celor ispitiți și greșiți. Noi trebuie să manifestăm față de alții același interes, blândețe și îndelungă răbdare pe care a manifestat-o El față de noi. „Cum v-am iubit Eu”, spune El, „așa să vă iubiți și voi unul pe altul.” (Ioan 13, 32.) Dacă Hristos locuiește în noi, vom da pe față iubirea Sa dezinteresată față de toți cu care avem de-a face. Văzând bărbați și femei care au nevoie de înțelegere și ajutor, să nu întrebăm: „Sunt ei vrednici?”, ci „Cum le pot fi de folos?”
Fie că sunt bogați, fie că sunt săraci, liberi sau robi, mari sau mici, toți sunt moștenirea lui Dumnezeu. Cel care și-a dat viața pentru a răscumpăra pe om vede în fiecare ființă umană o valoare care depășește orice evaluare a oamenilor mărginiți. Din taina și gloria crucii, noi trebuie să descoperim la cât estimează Domnul Isus valoarea sufletului. Când facem aceasta, vom simți că ființele omenești, oricât de degradate ar fi, au costat prea mult pentru a fi tratate cu răceală sau dispreț. Ne vom da seama de importanța lucrării pentru semenii noștri, astfel încât să poată fi înălțați până la tronul lui Dumnezeu.
Banul pierdut, din parabola Mântuitorului, măcar că zăcea în murdărie și gunoi, era totuși o piesă de argint. Posesoarea lui l-a căutat pentru că era de valoare. Tot așa, orice suflet, oricât de degradat de păcat, trece în ochii lui Dumnezeu ca prețios. Așa cum banul purta chipul și inscripția puterii cârmuitoare, tot așa și omul purta la crearea sa chipul și inscripția lui Dumnezeu. Deși stricată și ștearsă acum prin influența păcatului, urmele acestei inscripții rămân asupra fiecărui suflet. Dumnezeu dorește să îndrepte acel suflet și să-l remodeleze după propriul Său chip, în neprihănire și sfințenie.
Cât de puțin ne potrivim cu Hristos în ceea ce ar trebui să fie cea mai trainică legătură dintre noi și El — compasiunea pentru sufletele depărtate, vinovate, suferinde, moarte în păcate și fărădelege! Lipsa de omenie este cel mai mare păcat al nostru. Mulți cred că ei reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce eșuează total în reprezentarea blândeții și marii Sale iubiri. Adesea, aceia pe care ei îi întâmpină cu rigiditate și severitate se află sub presiunea ispitei. Satana se luptă cu aceste suflete, iar cuvintele dure, lipsite de simpatie, le descurajează și le fac să cadă pradă puterii ispititorului.
Cum să abordăm modurile diferite de gândire este o chestiune delicată. Numai Acela care citește inima știe cum să-i aducă pe oameni la pocăință. Numai înțelepciunea Sa ne poate asigura succesul în încercarea de a-i sensibiliza pe cei pierduți. Poți privi de sus, cu gâtul țeapăn, simțind că „eu sunt mai sfânt decât tine și nu contează cât de corect este raționamentul tău sau cât de adevărate sunt cuvintele tale”; acestea nu vor atinge niciodată inimile. Dragostea lui Hristos, manifestată în cuvânt și faptă, își va croi drum către suflet, când repetarea preceptelor sau argumentelor nu va aduce nici un rezultat.
Avem nevoie de mai multă simpatie ca aceea arătată de Hristos; simpatie nu doar pentru cei care ne par fără greșeală, ci simpatie pentru bietele suflete suferinde, care se află în stare de conflict, care cad adesea în greșeală, care păcătuiesc și se pocăiesc, care sunt ispitite și descurajate. Avem datoria să mergem la semenii noștri, asemenea milostivului nostru Mare Preot, și să le înțelegem neputințele.
Pe cei fără căpătâi i-a chemat Hristos, pe vameș și pe păcătos, iar prin bunătatea Sa plină de iubire, i-a silit să vină la El. Singurii oameni pe care nu i-a băgat niciodată în seamă au fost aceia care se țineau deoparte, în iubirea pe care o aveau pentru ei înșiși, și se uitau disprețuitori asupra celorlalți.
„Ieșiți la drumuri și la garduri și siliți-i să intre”, ne poruncește Hristos, „ca să mi se umple casa.” În ascultare de acest cuvânt, trebuie să mergem la păgânii care sunt în apropiere de noi și la aceia care sunt departe. „Vameșii și desfrânatele” trebuie să audă invitația Mântuitorului. Prin bunătatea și îndelunga răbdare a solilor Săi, invitația devine o putere coercitivă, spre ridicarea celor scufundați în cele mai mari adâncimi ale păcatului.
Rațiunile de ordin creștin ne cer să lucrăm urmărind în mod constant țelul nostru, cu un interes neabătut, cu o stăruință mereu mai mare, pentru sufletele pe care Satana caută să le distrugă. Nimic nu trebuie să ne înghețe energia pe care o punem cu seriozitate și pasiune în lucrarea de salvare a celor pierduți.
„De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna. De veți voi și veți asculta, veți mânca cele mai bune roade ale țării.” (Isaia 1, 18.19.)
Observați cum se descoperă, peste tot în Cuvântul lui Dumnezeu, acest spirit de urgență, de implorare a oamenilor să vină la Hristos. Trebuie să folosim orice ocazie, în particular și în public, prezentând orice argument, descoperind orice motiv de o greutate infinită, pentru a-i atrage pe oameni la Mântuitorul. Cu toată puterea noastră, trebuie să-i facem să se uite la Isus și să accepte viața Lui de sacrificiu și tăgăduire de sine. Trebuie să arătăm că așteptăm de la ei să aducă bucurie inimii lui Hristos prin folosirea tuturor darurilor Sale, pentru onoarea Numelui Său.
Mântuiți prin speranță
„Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiți.” (Romani 8, 24.) Cei căzuți trebuie aduși acolo unde pot simți că nu este prea târziu să devină bărbați integri. Hristos l-a onorat pe om prin încrederea Sa, aducându-l astfel în postura de a-L cinsti la rândul său. El i-a tratat cu respect chiar și pe aceia care căzuseră pe treptele cele mai de jos. Pentru Hristos, a fi în contact neîncetat cu vrăjmășia, stricăciunea și necurăția însemna o durere continuă; însă El n-a rostit niciodată vreo expresie prin care să arate că sensibilitatea Sa suferise un șoc sau că gustul Său rafinat fusese ofensat. Oricare ar fi fost obiceiurile rele, prejudecățile adânci sau pasiunile care stăpâneau ființele umane, El i-a întâmpinat pe toți cu o blândețe plină de milă. Când vom fi părtași ai Duhului Său, îi vom privi pe toți oamenii ca pe frați, având aceleași ispite și încercări, căzând adesea și luptându-se să se ridice din nou, războindu-se cu descurajările și dificultățile, însetând după compasiune și ajutor.
Așa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuși lui Dumnezeu. Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic, care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire. (Romani 14, 12.13.)
Atunci îi vom întâmpina într-un asemenea mod, încât să nu-i descurajăm sau să-i scârbim, ci să trezim speranța în inimile lor. Când ei sunt astfel încurajați, vor putea spune cu încredere: „Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși, chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea!” „El îmi va apăra pricina și-mi va face dreptate; El mă va scoate la lumină, și voi privi dreptatea Lui.” (Mica 7, 8.9.)
„Dumnezeu privește pe toți locuitorii pământului. El le întocmește inima la toți.” (Psalmii 33, 14.15.)
Domnul Hristos ne îndeamnă, când ne ocupăm de cei ispitiți și greșiți, să luăm seama „să nu fii ispitit și tu.” (Galateni 6, 1.) Pătrunși de sentimentul propriilor noastre slăbiciuni, vom avea compasiune pentru slăbiciunile altora.
„Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” (1 Corinteni 4, 7.) „Unul singur este Învățătorul vostru ... și voi toți sunteți frați.” (Matei 23, 8.) „Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce disprețuiești tu pe fratele tău?” (Romani 14, 10.) „Să nu ne mai judecăm dar unii pe alții. Ci mai bine judecați să nu faceți nimic care să fie pentru fratele vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” (Romani 14, 13.)
Întotdeauna este umilitor să ți se arate greșelile. Nimeni nu trebuie să amărască experiența cuiva și mai mult prin admonestări inutile. Nimeni nu a fost recâștigat vreodată prin certare; dar mulți au fost respinși în felul acesta și au fost conduși să-și oțelească inimile împotriva unei convingeri proprii. Un duh blând, o purtare gingașă, care să te câștige, îi pot salva pe cei greșiți și pot acoperi o mulțime de păcate.
Apostolul Pavel a găsit necesar să condamne răul, dar cu câtă grijă a căutat să arate că era un prieten al celor greșiți! Cu câtă neliniște le-a explicat motivul purtării sale! I-a făcut să înțeleagă faptul că, provocându-le lor durere, și-ar fi provocat durere lui însuși. El și-a arătat încrederea și simpatia față de aceia care se luptau să iasă biruitori.
„V-am scris cu multă mâhnire și strângere de inimă”, a spus el, „cu ochii scăldați în lacrimi, nu ca să vă întristați, ci ca să vedeți dragostea nespus de mare pe care o am față de voi.” (2 Corinteni 2, 4.) „Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău, ... acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință.... Căci uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu, ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta.... De aceea am fost mângâiați.” (2 Corinteni 7, 8-13.)
„Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privințele.” (2 Corinteni 7, 16.) „Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez față de voi. În toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu bucurie, pentru partea pe care o luați la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum. Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos. Este drept să gândesc astfel despre voi toți, fiindcă vă port în inima mea.” (Filipeni 1, 3-5; 1, 6.7.) „De aceea, prea iubiții și mult doriții mei frați, bucuria și cununa mea, rămâneți astfel tari în Domnul, prea iubiților!” (Filipeni 4, 1.) „Acum, da, trăim, fiindcă voi stați tari în Domnul.” (1 Tesaloniceni 3, 8.)
Pavel le-a scris acestor frați, exprimându-se: „sfinți în Hristos Isus”; dar el nu le scria celor care aveau un caracter desăvârșit. El le-a scris unor bărbați și femei care luptau împotriva ispitei și care se aflau în primejdia de a cădea. El le-a îndreptat atenția către Dumnezeul păcii, care a adus înapoi dintre cei morți pe Domnul nostru Isus, Marele Păstor al oilor. El i-a asigurat că, „prin sângele legământului veșnic”, El vă va face „desăvârșiți în orice lucru bun, ca să faceți voia Lui, și să lucreze în noi ce-I este plăcut, prin Isus Hristos.” (Evrei 13, 20.21.)
Când cineva care este vinovat își dă seama de greșeala sa, fiți atenți să nu-i distrugeți respectul față de sine însuși. Nu-l descurajați prin indiferență sau neîncredere. Nu spune: „Înainte să-i acord încrederea mea, am să aștept să văd dacă o să reziste.” Adesea, tocmai această neîncredere îl face pe cel ispitit să se poticnească.
Ar trebui să ne străduim să înțelegem slăbiciunea altora. Nu prea știm care sunt încercările inimii celor care au fost legați în lanțurile întunericului și cărora le lipsește hotărârea și puterea morală. Cea mai vrednică de milă este starea în care se află cel care suferă sub povara remușcărilor; acesta este ca unul paralizat, care se clatină și cade în țărână. El nu poate vedea nimic clar. Mintea îi este întunecată, nu știe ce pași să facă. Multe suflete nefericite sunt rău înțelese, disprețuite, nenorocite și agonizante — oi pierdute, rătăcitoare. Ele nu-L pot găsi pe Dumnezeu, și cu toate acestea au o mare dorință de a avea pace și iertare.
O, să nu spuneți nici un cuvânt care să provoace o durere mai adâncă! Sufletului obosit de o viață de păcat, dar care nu știe unde poate afla ușurare, prezentați-i-L pe Mântuitorul cel plin de compasiune. Luați-l de mână, ridicați-l, spuneți-i cuvinte de încurajare și de speranță. Ajutați-l să prindă mâna Mântuitorului.
Ne descurajăm prea repede pentru sufletele care nu răspund de îndată la eforturile noastre. N-ar trebui să încetăm niciodată să lucrăm pentru un suflet câtă vreme există o licărire de nădejde. Pentru Răscumpărătorul nostru, care S-a jertfit pe Sine, aceste suflete sunt prea prețioase ca să fie lăsate cu ușurință în puterea ispititorului.
Trebuie să ne punem în locul celor ispitiți. Luați în calcul puterea eredității, influența prieteniilor și mediului rău în care au trăit, puterea obiceiurilor greșite. Să ne mai minunăm că, sub imperiul acestor influențe, mulți se strică? Să ne mai întrebăm de ce răspund atât de încet la eforturile depuse pentru ridicarea lor?
Adesea, când sunt câștigați pentru Evanghelie, aceia care păreau neciopliți și nepromițători se vor afla printre cei mai loiali susținători și apărători. Ei nu sunt corupți cu totul. Dincolo de aparențele exterioare nepromițătoare, există porniri bune la care s-ar putea ajunge. Fără o mână de ajutor, mulți nu s-ar redresa niciodată, însă ei pot fi ridicați printr-un efort răbdător, stăruitor. Asemenea persoane au nevoie de cuvinte pline de blândețe, de atenție acordată cu bunătate și de un ajutor real. Ei au nevoie de acel sfat care nu va stinge slaba licărire de curaj în suflet. Lucrătorii care vin în contact cu ei să țină seama de aceasta.
Vor fi găsiți unii oameni ale căror minți au fost degradate o perioadă de timp atât de mare, încât ei nu vor mai deveni niciodată în această viață ceea ce ar fi putut fi în împrejurări mai favorabile. Dar razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii pot lumina în suflet. Este privilegiul lor acela de a avea o viață care se măsoară cu viața lui Dumnezeu. Sădiți în mințile lor gânduri înălțătoare, care înnobilează spiritul. Faceți ca viața voastră să le arate clar care este diferența între viciu și puritate, întuneric și lumină. Faceți ca în exemplul vostru să citească ce înseamnă să fii creștin. Hristos îi poate ridica și pe cei mai păcătoși și poate pune, acolo unde vor fi recunoscuți ca fiind copii ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Hristos ai unei moșteniri nemuritoare.
Prin miracolul harului divin, mulți pot fi pregătiți să ducă vieți folositoare. Disprețuiți și părăsiți, ei au ajuns teribil de descurajați; ei pot părea neclintiți și puternici. Dar sub lucrarea Duhului Sfânt, stupiditatea care face ca înălțarea lor să pară atât de lipsită de nădejde va dispărea. Mintea leneșă, încețoșată, se va trezi. Robul păcatului va fi eliberat. Viciul va dispărea, iar neștiința va fi depășită. Prin credința care lucrează prin iubire, inima va fi curățită și mintea luminată.