„Izbăvește-i pe cei care sunt duși la moarte și ai grijă ca cei care sunt gata să fie uciși să scape”.
Orice reformă reală își are locul în lucrarea Evangheliei și este îndreptată către înălțarea sufletului la o viață nouă, nobilă. În special reforma în cumpătare cere sprijinul lucrătorilor creștini. Ei ar trebui să atragă atenția asupra acestei lucrări și să facă din ea o activitate viabilă. Ei ar trebui să prezinte pretutindeni oamenilor principiile adevăratei cumpătări și să cheme semnatari ai angajamentului de cumpătare. Ar trebui să se facă un efort serios pentru aceia care se află în robia obiceiurilor rele.
Pretutindeni, există de făcut o lucrare pentru aceia care au căzut din pricina necumpătării. În mijlocul bisericilor, a instituțiilor religioase și a căminelor celor care mărturisesc că sunt creștini, mulți tineri aleg calea către distrugere. Prin obiceiuri necumpătate, ei aduc asupra lor boala, iar prin lăcomia de a obține bani pentru îngăduințe păcătoase, ei ajung la practici necinstite. Sănătatea și caracterul sunt ruinate. Străine de Dumnezeu, lepădate de societate, aceste biete suflete simt că sunt fără nădejde atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare. Inimile părinților sunt frânte. Oamenii vorbesc despre acești greșiți ca fiind lipsiți de speranță. Însă Dumnezeu nu-i privește în același fel. El înțelege toate împrejurările care au făcut din ei ceea ce sunt și privește asupra lor cu milă. Aceasta este o clasă de persoane care au nevoie de ajutor. Să nu le dai niciodată ocazia să spună: „Nici unui om nu-i pasă de sufletul meu”.
Printre victimele necumpătării, se numără oameni de orice condiție și profesie. Oameni având o poziție înaltă, cu talente remarcabile și mari realizări, au cedat îngăduinței poftei până când au devenit incapabili să mai reziste ispitei. Unii dintre ei, care au avut odată avere, au rămas fără un cămin, fără prieteni, în suferință, mizerie, boală și degradare. Ei și-au pierdut stăpânirea de sine. Dacă nu li se întinde o mână de ajutor, ei se vor scufunda din ce în ce mai mult. În cazul acestora, cedarea în fața plăcerilor nu este numai un păcat moral, ci și o boală fizică.
Adesea, când îi ajutăm pe cei necumpătați, trebuie, așa cum a făcut de atâtea ori Hristos, să acordăm mai întâi atenție stării lor fizice. Ei au nevoie de hrană și băutură absolut nestimulative, de îmbrăcăminte curată, de posibilitatea de a-și păstra curățenia fizică. Ei au nevoie să fie înconjurați de o atmosferă a unei influențe creștine înălțătoare și de ajutor. În fiecare oraș ar trebui să existe un loc în care cei ce sunt robi ai obiceiului rău să poată primi ajutor, pentru a rupe lanțurile care îi țin legați. Băutura tare este privită de unii ca fiind singura alinare în necaz; dar lucrurile nu ar sta astfel dacă, în loc să joace rolul preotului și al levitului, creștinii ar urma exemplul bunului samaritean.
Când avem de-a face cu victimele necumpătării, trebuie să ne amintim că nu lucrăm cu oameni sănătoși, ci cu unii care, pe moment, se află sub puterea unui demon. Fiți îngăduitori și răbdători. Nu vă gândiți la înfățișarea urâtă, respingătoare, ci la viața prețioasă pentru răscumpărarea căreia a murit Hristos. Când bețivul ajunge să-și dea seama de degradarea la care a ajuns, fă tot ce-ți stă în putere să-i arăți că-i ești prieten. Nu rosti nici un cuvânt de admonestare. Nici un gest și nici o privire să nu exprime reproșul sau dezaprobarea. Este foarte probabil ca bietul suflet să se blesteme singur. Ajută-l să se ridice. Spune-i cuvinte care îi vor încuraja credința. Caută să întărești fiecare trăsătură bună a caracterului său. Învață-l cum să se înalțe. Arată-i că poate trăi în așa fel, încât să câștige respectul semenilor săi. Ajută-l să vadă valoarea talentelor pe care i le-a dat Dumnezeu, dar pe care el a neglijat să le cultive.
Deși voința i-a fost slăbită și stricată, există nădejde pentru el în Hristos. El va trezi în inimă porniri mai înalte și dorințe mai sfinte. Încurajează-l să se prindă de nădejdea pusă înaintea lui în Evanghelie. Deschide Biblia înaintea celui ispitit care se luptă și citește-i iarăși și iarăși făgăduințele lui Dumnezeu. Aceste făgăduințe vor fi pentru el asemenea frunzelor din pomul vieții. Continuă-ți eforturile cu răbdare, până când se va prinde cu o mână tremurătoare și cu bucurie recunoscătoare de nădejdea răscumpărării prin Hristos.
Trebuie să te ții cu putere de cei pe care încerci să-i ajuți, căci altfel nu vei avea niciodată biruință. Ei vor fi ispitiți tot timpul să facă rău. Din nou și din nou, ei vor fi aproape învinși de dorința puternică de a bea ceva tare; din nou și din nou, ei pot cădea; dar să nu-ți încetezi lucrarea din pricina aceasta.
Ei s-au hotărât să facă un efort pentru a trăi pentru Hristos; dar puterea voinței lor este slăbită și trebuie să fie păziți cu multă grijă de aceia care veghează asupra sufletelor, ca unii care trebuie să dea socoteală. Ei și-au pierdut bărbăția și trebuie să și-o recâștige. Mulți trebuie să se lupte cu înclinații ereditare puternice către rău. Pofte anormale, impulsuri senzuale, iată ce moștenire au avut la naștere. Trebuie păziți cu grijă împotriva acestora. Binele și răul se luptă pentru stăpânire și înăuntru, și afară. Cei care n-au trecut prin asemenea experiențe niciodată nu pot cunoaște ce putere aproape covârșitoare are pofta sau cu ce violență se desfășoară conflictul dintre obiceiurile îngăduinței de sine și hotărârea de a fi cumpătat în toate lucrurile. Bătălia trebuie dată din nou și din nou.
Mulți care sunt atrași de Hristos nu vor avea curajul moral de a continua războiul împotriva apetitului și patimii. Dar lucrătorul nu trebuie să se descurajeze din această pricină. Numai cei salvați din cele mai mari adâncimi apostaziază?
Amintește-ți că nu lucrezi singur. Îngeri slujitori se unesc în serviciul acesta cu fiecare fiică sau fiu credincios al lui Dumnezeu. Și Hristos este Cel care aduce refacerea. Însuși marele Medic stă alături de lucrătorii Săi credincioși, spunând sufletului care se pocăiește: „Copile, păcatele îți sunt iertate.” (Marcu 2, 5.)
Mulți sunt acei paria care se vor prinde de nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie și vor intra în Împărăția cerurilor, câtă vreme alții, care au fost binecuvântați cu mari ocazii și mare lumină — pe care nu le-au folosit — vor fi lăsați în întunericul de afară.
Victimele obiceiurilor rele trebuie să fie conștientizate să depună un efort pentru ei înșiși. Alții se pot strădui cu cea mai adâncă seriozitate să-i ridice, harul lui Dumnezeu poate fi oferit fără plată, Domnul Hristos poate stărui fierbinte și îngerii Săi pot sluji; dar totul va fi în van dacă nu se ridică ei înșiși să ducă bătălia pentru sufletul lor.
Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon, pe atunci un tânăr care avea să primească în curând coroana lui Israel, au fost: „Întărește-te și fii om.” (1 Împărați 2,2.) Fiecărui copil al umanității, candidat la coroana nemuririi, i se spun aceste cuvinte ale inspirației: „Întărește-te și fii om.”
Cei care cedează înaintea plăcerilor trebuie să fie călăuziți pentru a vedea și simți că este nevoie de o mare reformă pe tărâm moral, dacă vor să fie oameni. Dumnezeu îi cheamă să se ridice și, în tăria lui Hristos, să-și recâștige bărbăția care le-a fost dată de Dumnezeu, dar care a fost sacrificată prin îngăduințe păcătoase.
Simțind puterea îngrozitoare a ispitei, pornirea dorinței care duce la îngăduință, mulți oameni strigă cu disperare: „Nu pot să mă împotrivesc răului”. Spune-le că pot, că trebuie să i se împotrivească. Este posibil să fi fost biruit din nou și din nou, dar nu este neapărată nevoie să fie mereu așa. Ei sunt slabi în ce privește puterea morală, sub stăpânirea obiceiurilor dobândite printr-o viață de păcat. Făgăduințele și hotărârile pe care le iau sunt ca niște funii de nisip. Amintirea promisiunilor și angajamentelor încălcate le slăbește încrederea în propria lor sinceritate și îi face să simtă că Dumnezeu nu-i poate primi și nici nu se poate folosi de eforturile lor. Dar nu trebuie să se lase cuprinși de disperare.
Cei care-și pun încrederea în Hristos nu vor fi robiți nici unui obicei sau tendință, ereditară sau cultivată. În loc să fie prizonierii naturii inferioare, ei trebuie să fie stăpâni peste orice poftă și pasiune. Dumnezeu nu ne-a lăsat să ne luptăm împotriva răului prin propria noastră tărie limitată. Oricare ar fi tendințele noastre către rău, moștenite sau cultivate, le putem birui prin puterea pe care El este gata să ne-o ofere.
Puterea voinței
Cel ispitit trebuie să înțeleagă adevărata forță a voinței. Aceasta este puterea stăpânitoare din firea omului — puterea de decizie, puterea alegerii libere. Totul depinde de acțiunea corectă a voinței. Dorințele de bine și puritate sunt bune în sine; dar, dacă ne oprim aici, ele nu vor sluji la nimic. Mulți se vor îndrepta către ruină, în timp ce speră și doresc să-și învingă înclinațiile rele. Ei nu-și predau voința lui Dumnezeu. Ei nu fac alegerea de a-I sluji.
Dumnezeu ne-a dat puterea de a alege liber; ne-o putem exercita, căci este a noastră. Noi nu ne putem schimba inimile, nu ne putem controla gândurile, pornirile, afecțiunile. Nu ne putem face pe noi înșine curați, potriviți pentru serviciul lui Dumnezeu. Dar putem alege să-I slujim lui Dumnezeu, Îi putem da voința noastră; atunci va lucra în noi voința și înfăptuirea după bunul Său plac. Astfel, întreaga noastră fire va fi adusă sub controlul lui Hristos.
Prin corecta exercitare a voinței, poate fi făcută o schimbare totală în viață. Predându-ne voința în mâinile lui Hristos, ne aliem cu puterea divină. Primim tărie de sus pentru a ne păstra statornici. O viață curată și nobilă, o viață de biruință asupra apetitului și lascivității este posibilă pentru oricine își va uni voința slabă și șovăitoare a omului, cu voința atotputernică și neclintită a lui Dumnezeu.
Aceia care se luptă împotriva puterii apetitului ar trebui să fie instruiți în ce privește principiile unei viețuiri sănătoase. Ar trebui să li se arate că încălcarea legilor sănătății, prin crearea unor stări morbide și a unor pofte anormale, pune temelia obiceiului de a consuma alcool. Numai trăind în ascultare de principiile sănătății pot ei spera să fie eliberați de dorința de a lua stimulenți nenaturali. Atâta timp cât depind de tăria divină pentru a rupe legăturile poftei, ei trebuie să coopereze cu Dumnezeu prin ascultare de legile Sale, atât de cele morale, cât și de cele fizice.
Aceia care doresc o reformă ar trebui să primească de lucru. Cei care sunt în stare să muncească nu ar trebui să fie învățați să aștepte gratuit hrană, îmbrăcăminte și adăpost. Pentru binele lor, dar și pentru al altora, trebuie găsit un mod prin care să poată plăti cumva pentru ceea ce primesc. Încurajați orice efort de a se întreține singuri. Acest lucru va întări respectul de sine și o independență cu o motivație nobilă. Iar ocuparea minții și trupului într-o muncă utilă este esențială ca pavăză împotriva ispitei.
Dezamăgiri, primejdii
Cei care lucrează pentru cei căzuți vor fi dezamăgiți de mulți care promit să facă o reformă. Mulți nu vor face decât o schimbare superficială în obiceiurile și practicile lor. Ei acționează din impuls și, pentru o vreme, poate părea că s-au îndreptat; însă nu există o schimbare reală a inimii. Ei nutresc aceeași dragoste de sine, au aceeași „foame” după plăceri nesăbuite, aceeași dorință de a ceda în fața comodităților. Ei nu știu ce înseamnă zidirea caracterului și nu poți avea încredere în ei ca oameni cu principii solide. Ei și-au degradat puterile mintale și spirituale pentru satisfacerea poftei și pasiunii, și aceasta îi face să fie slabi. Sunt nestatornici, capricioși. Pornirile lor sunt îndreptate către senzualitate. Aceste persoane sunt adesea o sursă de pericol pentru alții. Fiind considerați bărbați și femei care s-au pocăit, li se încredințează răspunderi și sunt puși acolo unde influența lor îi corupe pe cei nevinovați.
Chiar și aceia care caută în mod sincer să se schimbe n-au trecut de pericolul de a cădea. Ei trebuie să fie tratați cu multă înțelepciune și, de asemenea, cu bunătate. Dispoziția de a-i flata și înălța pe cei care au fost salvați din cele mai mari adâncimi se dovedește uneori a fi chiar ruina lor. Obiceiul de a invita bărbați și femei să-și spună în public experiența vieții lor de păcat este foarte periculos atât pentru vorbitor, cât și pentru auditori. A te ocupa cu scene de păcat este un lucru care strică mintea și sufletul. Iar importanța dată celor salvați este dăunătoare pentru ei. Mulți ajung să creadă că viața lor păcătoasă le-a conferit o anumită distincție. Sunt încurajate dragostea de a deveni notoriu și spiritul de încredere de sine infatuată, care se dovedesc fatale pentru suflet. Numai în neîncredere față de sine și în dependență de îndurarea lui Hristos pot ei rămâne neclintiți.
Toți aceia care dovedesc o adevărată convertire ar trebui să fie încurajați să lucreze pentru alții. Nimeni să nu întoarcă înapoi un suflet care părăsește serviciul lui Satana pentru a intra în serviciul lui Hristos. Când cineva dovedește că Duhul lui Dumnezeu lucrează în el, dați-i toate încurajările pentru a intra în serviciul Domnului. „Să arătați înțelegere față de cei care se îndoiesc.” (Judecători 22.) Aceia care au înțelepciunea care vine de la Dumnezeu vor vedea suflete care au nevoie de ajutor, pe aceia care s-au pocăit în mod sincer, dar care, fără încurajare, nici nu ar îndrăzni să nădăjduiască. Domnul va pune în inimile slujitorilor Săi dorința de a-i pofti pe acești pocăiți sfioși la tovărășia lor plină de iubire. Oricare au fost păcatele lor persistente, oricât de jos au căzut, când vin la Hristos cu sufletul sfâșiat, El îi primește. Atunci dați-le să facă ceva pentru El! Dacă doresc să lucreze pentru ridicarea altora din groapa distrugerii din care ei înșiși au fost salvați, dați-le această ocazie. Aduceți-i în compania creștinilor cu experiență, pentru a putea câștiga tărie spirituală. Umpleți-le inimile și mâinile cu lucrarea pentru Maestru.
Când lumina strălucește în suflet, unii care păreau dedați păcatului cu totul vor deveni lucrători încununați de succes pentru exact același tip de păcătoși cum au fost ei înșiși odinioară. Prin credința în Hristos, unii se vor ridica până la locuri înalte de slujire și li se vor încredința răspunderi în lucrarea de salvare a sufletelor. Ei văd unde stă propria lor slăbiciune, își dau seama de stricăciunea firii lor. Ei cunosc tăria păcatului, puterea obiceiului rău. Își dau seama de incapacitatea lor de a birui fără ajutorul lui Hristos, iar strigătul lor neîncetat este: „Mă prind cu sufletul meu neputincios de Tine.”
Aceștia îi pot ajuta pe alții. Cel care a fost ispitit și încercat, a cărui speranță dispăruse aproape complet, dar care a fost salvat auzind o solie de iubire, poate pricepe știința salvării de suflete. El, a cărui inimă este umplută cu dragoste pentru Hristos, pentru că el însuși a fost căutat de Mântuitorul și adus înapoi la turmă, el știe cum să-i caute pe cei pierduți. El îi poate îndruma pe păcătoși către Mielul lui Dumnezeu. El s-a predat fără rezerve lui Dumnezeu și a fost acceptat în Fiul iubit. Mâna care a fost întinsă în slăbiciune după ajutor a fost prinsă. Prin lucrarea unor astfel de suflete, mulți fii rătăcitori vor fi aduși la Tatăl.
Pentru fiecare suflet care se luptă să se ridice dintr-o viață de păcat la o viață de curățenie, marele element de putere stă în singurul „Nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4, 12.) „Dacă însetează cineva” după o nădejde dătătoare de odihnă, după o izbăvire de înclinații păcătoase, Hristos spune „să vină la Mine și să bea.” (Ioan 7, 37.) Singurul remediu împotriva viciului sunt harul și puterea lui Hristos.
Hotărârile bune luate în propria tărie nu sunt de nici un folos. Nici toate jurămintele din lume nu vor stinge puterea obiceiului rău. Oamenii nu vor exercita cumpătarea în toate lucrurile, până când inimile lor nu sunt înnoite prin har divin. Nu ne putem opri să păcătuim nici o clipă. În fiecare moment, suntem dependenți de Dumnezeu.
Adevărata schimbare începe prin curățirea sufletului. Lucrarea noastră pentru cei căzuți va avea un succes real numai când harul lui Hristos remodelează caracterul, iar sufletul este adus într-o legătură vie cu Dumnezeu.
Hristos a trăit o viață de ascultare desăvârșită față de Legea lui Dumnezeu și, prin aceasta, a stabilit un exemplu pentru fiecare ființă omenească. Trebuie să trăim viața pe care a trăit-o El în această lume, prin puterea Sa și sub învățătura Sa.
În lucrarea noastră pentru cei căzuți, cerințele Legii lui Dumnezeu și nevoia de a-I fi loiali trebuie să fie imprimate asupra minții și inimii. Să nu uitați niciodată să arătați că există o diferență clară între unul care Îi slujește lui Dumnezeu și altul care nu Îi slujește. Dumnezeu este iubire, însă El nu poate scuza nesocotirea voită a poruncilor Sale. Prevederile legale ale guvernării Sale sunt de așa natură, încât oamenii nu se pot sustrage consecințelor lipsei de loialitate. El nu-i poate onora decât pe aceia care-L onorează. Comportamentul pe care-l are omul în această lume îi hotărăște soarta veșnică. El va secera ceea ce a semănat. Cauza va fi urmată de un efect.
Nimic mai prejos de supunere totală nu poate împlini standardul cerinței lui Dumnezeu. El nu a lăsat cerințele Sale nedeslușite. Nu a prescris nimic care să nu fie necesar pentru aducerea omului în armonie cu El. Avem datoria de a îndrepta atenția celor păcătoși către idealul stabilit de El pentru caracter și de a-i conduce la Hristos, acest ideal putând fi atins numai prin harul Său.
Mântuitorul a luat asupra Lui neputințele firii omenești și a dus o viață fără păcat, pentru ca oamenii să aibă siguranța biruinței, în ciuda slăbiciunii naturii umane. Hristos a venit să ne facă „părtași la natura divină”, iar viața Sa declară că umanul, combinat cu divinul, nu comite păcat.
Mântuitorul a biruit pentru a-i arăta omului cum poate birui la rândul său. Hristos a întâmpinat toate ispitele lui Satana cu Cuvântul lui Dumnezeu. Încrezându-Se în făgăduințele lui Dumnezeu, El a primit putere să asculte de poruncile Lui, iar ispititorul n-a putut câștiga nici un avantaj. La fiecare ispită, răspunsul Său era: „Stă scris”. Tot așa, Dumnezeu ne-a dat și nouă Cuvântul Său, prin care să ne împotrivim răului. Ne-au fost date făgăduințe enorm de mari și prețioase, pentru ca, prin acestea, „să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă.” (2 Petru 1, 4.)
Îndemnați-l pe cel ispitit să nu se uite la împrejurări, la slăbiciunea persoanei sau la puterea ispitei, ci la puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Toată tăria Sa ne aparține. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, spune psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” „După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori.” (Psalmii 119, 11; 17, 4.)
Insuflați-le oamenilor curaj, vorbindu-le; înălțați-i la Dumnezeu în rugăciune. Mulți care au fost biruiți de ispită sunt umiliți de eșecurile lor și simt că este în zadar să se apropie de Dumnezeu; dar acest gând este sugerat de vrăjmașul. Când au păcătuit și simt că nu se pot ruga, spuneți-le că atunci este momentul să se roage. Se poate să fie rușinați și într-o umilință adâncă; dar când își mărturisesc păcatele, El, care este credincios și drept, le va ierta păcatele și îi va curăți de orice nelegiuire.
„Pot totul în Hristos, care mă întărește. Și Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4, 13.19.)
Nimeni nu este practic mai neajutorat, dar de fapt invincibil, ca sufletul care își simte nimicnicia și se bizuie total pe meritele Mântuitorului. Prin rugăciune, prin studierea Cuvântului Său, prin credința în prezența Sa constantă, cea mai slabă ființă omenească poate trăi în continuare cu Hristos cel viu, iar El o va ține cu o mână care nu-i va da drumul niciodată.
Fiecare suflet care rămâne în Hristos își poate însuși aceste cuvinte prețioase. El poate spune:
„Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta. Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși; chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea.” (Mica 7, 7.8; 7, 19.)
Dumnezeu a făgăduit:
„Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.” (Isaia 13, 12.)
„Pe când voi vă odihniți în mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint și penele lui sunt de un galben auriu.” (Psalmii 68, 13.)
Cei cărora Hristos le-a iertat cel mai mult Îl vor iubi cel mai mult. Aceștia sunt cei care în ziua de pe urmă vor sta cel mai aproape de tronul Său.
„Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor.” (Apocalipsa 22, 4.)