„Binecuvântat este cel care își amintește de cei săraci.”
Când se va fi făcut totul pentru ca cei săraci să se ajute singuri, rămân totuși văduva și orfanul, cei în vârstă, cei lipsiți de ajutor și cei bolnavi, care cer compătimire și grijă. Aceștia nu ar trebui neglijați niciodată. Ei sunt încredințați de Însuși Dumnezeu milei, iubirii și grijii pline de duioșie a tuturor celor pe care El i-a făcut intendenți ai Săi.
Casa credinței
„Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în credință.” (Galateni 6, 10.)
Într-un sens special, Hristos a pus asupra bisericii Sale datoria de a îngriji de cei nevoiași dintre propriii săi membri. El admite ca săracii Săi să existe în sânul fiecărei biserici. E lăsat ca ei să fie întotdeauna printre noi, iar El pune asupra membrilor bisericii răspunderea personală de a le purta de grijă.
Așa cum membrii unei familii integre își poartă de grijă unul celuilalt, slujind celor bolnavi, sprijinindu-i pe cei slabi, învățându-i pe cei neștiutori, pregătindu-i pe cei lipsiți de experiență, tot așa trebuie ca frații în credință să îngrijească de nevoiașii și neputincioșii săi. Pentru nici un motiv, aceștia nu trebuie trecuți cu vederea.
Văduvele și orfanii
Văduva și orfanul sunt obiectivul grijii deosebite a Domnului.
„El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor, El, Dumnezeu, care locuiește în locașul Lui cel sfânt.” (Psalmii 68, 5.)
„Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui, și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El Se numește Dumnezeul întregului pământ.” (Isaia 54, 5.)
„Lasă pe orfanii tăi! Eu îi voi ține în viață; și văduvele tale să se încreadă în Mine.” (Ieremia 49, 11.)
Mulți părinți, când au fost chemați să se despartă de cei dragi, au murit mângâiați de credința în făgăduința că Dumnezeu va avea grijă de ei. Domnul Se îngrijește de văduvă și de orfan nu printr-un miracol, trimițând mană din cer, nici trimițând corbi care să le aducă hrană; ci printr-un miracol asupra inimilor omenești, izgonind de acolo egoismul și deschizând izvoarele iubirii creștine. El îi încredințează urmașilor Săi pe cei năpăstuiți și sărmani ca un bun prețios. Ei pot pretinde cu cea mai mare îndreptățire compasiunea noastră.
În căminele în care există comoditățile necesare vieții, în sacii și hambarele umplute cu roadele unor recolte bogate, în depozitele înțesate cu produse ieșite de sub războaiele de țesut și în subsolurile ascunse încărcate cu aur și argint, Dumnezeu a păstrat mijloace de susținere a acestor nevoiași. El ne cheamă să fim canale ale bogăției Sale.
Tămăduiește pe cei cu inima zdrobită, și le leagă rănile. (Psalmii 147, 3.)
Multe mame rămase văduve, cu copii orfani, luptă cu vitejie pentru a-și duce îndoita povară, trudindu-se adesea cu mult peste puterile lor pentru a-i putea păstra pe micuții lor cu ele și pentru a le asigura cele necesare traiului. Ce puțin timp au ele pentru pregătirea și educația lor, ce ocazii sărace pentru a-i înconjura de influențe care să le lumineze viețile! Ele au nevoie de încurajare, simpatie și ajutor material.
Dumnezeu ne cheamă să umplem, pe cât ne stă în putință, golul făcut de absența purtării de grijă a unui tată. În loc să stăm deoparte, rezervați, plângându-ne de greșelile lor și de necazul pe care-l pot provoca, ajutați-le în orice mod este cu putință. Căutați să o ajutați pe mama epuizată de atâtea griji. Ușurați-i poverile.
Apoi există o mulțime de copii care au fost complet lipsiți de călăuzirea părinților și de influența pătrunzătoare a unui cămin creștin. Creștinii să-și deschidă inimile și căminele înaintea acestora lipsiți de ajutor. Lucrarea pe care le-a încredințat-o Dumnezeu, ca datorie a fiecăruia în parte, n-ar trebui să fie lăsată în seama vreunei instituții de binefacere sau în voia sorții, la mila lumii. În cazul în care copiii nu au rude care să poată avea grijă de ei, membrii bisericii să le găsească un cămin. Cel care ne-a întocmit a rânduit să fim uniți în familii, iar firea copilului se va dezvolta cel mai bine în atmosfera plină de iubire a căminului creștin.
Mulți care nu au copii ar putea face o lucrare bună, îngrijind de copiii altora. În loc să dea atenție unor animale preferate, risipindu-și afecțiunea asupra unor necuvântătoare, ar trebui să dea atenție copilașilor, ale căror caractere le pot modela după chipul divin. Investiți iubirea voastră în membrii familiei umane lipsiți de cămin. Vedeți câți astfel de copii puteți crește în cunoașterea și teama de Domnul. Mulți ar fi ei înșiși binecuvântați în acest mod.
Cei vârstnici
Și cei vârstnici au nevoie de influențele binefăcătoare ale familiei. În căminul fraților și surorilor în Hristos, pot fi consolați aproape deplin de pierderea propriului cămin. Dacă sunt încurajați să ia parte la interesele și nevoile gospodărești, acest lucru îi va ajuta să simtă că ajutorul pe care-l pot da nu s-a sfârșit. Faceți-i să simtă că ajutorul lor este apreciat, că mai există încă ceva de făcut pentru ei în slujirea altora, și aceasta le va înveseli inimile și viața lor va fi importantă pentru ei.
Pe cât este posibil, faceți în așa fel, încât aceia ai căror peri albi și pași șovăitori arată că se apropie de mormânt să rămână în mijlocul prietenilor și reuniunilor familiale. Să se închine înconjurați de aceia pe care i-au cunoscut și iubit. Să fie îngrijiți de mâini iubitoare și atente.
Ori de câte ori le va sta în putință, ar trebui ca membrii fiecărei familii să se folosească de privilegiul lor de a sluji celor cu care se înrudesc. Când acest lucru nu este posibil, lucrarea îi aparține bisericii și ar trebui acceptată atât ca un privilegiu, cât și ca o datorie. Toți cei care au Duhul lui Hristos vor privi cu duioșie asupra celor slabi și în vârstă.
Prezența în familiile noastre a unuia dintre acești neajutorați este o ocazie prețioasă de a coopera cu Hristos în lucrarea sa plină de har, pentru a dezvolta trăsături de caracter ca ale Sale. Există o binecuvântare în strângerea laolaltă a celor bătrâni cu cei tineri. Cei tineri pot aduce raze de soare în inimile și viețile celor vârstnici. Cei care se prind de viață cu din ce în ce mai multă greutate au nevoie de binecuvântarea contactului cu optimismul și energia sufletească a tinereții. Iar cei tineri pot fi ajutați de înțelepciunea și experiența celor bătrâni. Mai presus de orice, ei au nevoie să învețe lecția slujirii dezinteresate. Prezența unei persoane care are nevoie de dragoste jertfitoare de sine, de simpatie și îndelungă răbdare ar fi pentru multe cămine o binecuvântare neprețuită. Ar îndulci și rafina viața de familie și ar dezvolta în tineri și bătrâni acele haruri de la Hristos, care le-ar da o frumusețe divină și o comoară cerească nepieritoare.
Un test al caracterului
„Căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi”, a spus Hristos, „Și le puteți face bine oricând voiți.” (Marcu 14, 7.) „Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este: să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iacov 1, 27.)
Punându-i pe cei lipsiți de ajutor și pe cei săraci în mijlocul lor, pentru ca aceștia să depindă de grija lor, Hristos îi pune la probă pe cei care mărturisesc că sunt urmașii Săi. Prin iubirea și slujirea noastră îndreptate către copiii Săi nevoiași, dăm dovadă de o adevărată iubire față de El. A-i neglija înseamnă să ne declarăm ucenici mincinoși, străini de Hristos și de dragostea Sa.
Dacă s-ar face tot ce poate fi făcut pentru a găsi cămine pentru cei orfani în sânul unor familii, ar rămâne încă foarte mulți care au nevoie de îngrijire. Mulți dintre ei au primit o moștenire rea. Ei sunt nepromițători, neatrăgători și vicioși, dar sunt și ei răscumpărați prin sângele lui Hristos, iar înaintea Sa, ei sunt la fel de scumpi ca și micuții noștri. Dacă nu li se întinde o mână de ajutor, vor crește în neștiință și vor lua calea viciului și delincvenței. Mulți dintre acești copii ar putea fi salvați prin lucrarea în orfelinate.
Pentru a avea maximum de eficiență, asemenea instituții ar trebui să fie modelate cât mai mult cu putință după planul unui cămin creștin. În locul unor instituții mari, care să cuprindă un număr mare de persoane, să fie înființate instituții mici în locuri diferite. În loc să se afle în sau în apropierea vreunui oraș mai mic sau mai mare, acestea ar trebui să se afle la țară, unde poate fi găsit pământ arabil, unde copiii sunt aduși în contact cu natura și pot avea avantajele învățării unei îndeletniciri.
Cei care conduc un asemenea cămin ar trebui să fie toleranți, educați și altruiști, oameni care primesc această lucrare din iubire față de Hristos și care îi pregătesc pe copii pentru El. Sub o asemenea purtare de grijă, mulți dintre cei lipsiți de un cămin și neglijați pot fi pregătiți pentru a deveni membri folositori ai societății, onorându-L pe Hristos prin ei înșiși și ajutându-i pe alții la rândul lor.
Mulți disprețuiesc economia, confundând-o cu zgârcenia și îngustimea de caracter. Însă economia se armonizează cu cea mai mare generozitate. Într-adevăr, fără economie nu poate exista o dărnicie veritabilă. Avem datoria de a economisi pentru a putea dărui.
Nimeni nu poate da dovadă de o bunăvoință reală fără tăgăduire de sine. Numai printr-o viață caracterizată prin simplitate, tăgăduire de sine și economie strictă ne va fi cu putință să împlinim lucrarea ce ne-a fost încredințată, ca reprezentanți ai lui Hristos. Mândria și ambiția lumească trebuie alungate din inimile noastre. În toată lucrarea noastră, trebuie pus în practică principiul altruismului descoperit în viața lui Hristos. Pe pereții căminelor noastre, pe tablouri și pe mobilier, trebuie să citim: „Și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost.” (Isaia 58, 7.) Trebuie să vedem scris pe garderoba noastră, ca și cu degetul lui Dumnezeu, „îmbracă-i pe cei goi”. În camera de zi, pe masa încărcată cu mâncare îmbelșugată, ar trebui să vedem înscris: „Împarte-ți pâinea cu cel flămând!” (Isaia 58, 7.)
Înaintea noastră se află o mie de uși prin care putem fi de folos. Adesea, ne plângem de resursele sărace de care dispunem, dar, dacă ar fi cu adevărat sinceri, creștinii și-ar putea înmulți mijloacele de o mie de ori. Egoismul, îngăduința de sine sunt cele care stau în calea folosului pe care l-am putea aduce.
Cât de multe cheltuieli se fac pentru lucruri care nu sunt altceva decât idoli care ne acaparează gândurile, timpul și tăria ce ar trebui folosite pentru un scop mai înalt! Cât de mulți bani sunt irosiți pe case și mobilier scump, pe plăceri egoiste, pe o hrană sofisticată și dăunătoare, pe îngăduințe vătămătoare! Cât de mult se aruncă în vânt pe daruri care nu sunt de folos nimănui! Cei care mărturisesc că sunt creștini cheltuiesc pe lucruri inutile, adesea vătămătoare, mai mult, de multe ori mai mult decât cheltuiesc pentru salvarea de suflete din mâna ispititorului.
Mulți care mărturisesc că sunt creștini cheltuiesc atât de mult pe îmbrăcăminte, încât nu le mai rămâne nimic pentru nevoile altora. Ei cred că trebuie să aibă podoabe costisitoare, indiferent de nevoile acelora care-și pot procura cu greutate chiar și cea mai simplă îmbrăcăminte.
Surorile mele, dacă veți face în așa fel încât modul vostru de a vă îmbrăca să fie conform cu regulile date în Biblie, veți avea din belșug cu ce să le ajutați pe surorile voastre mai sărace. Nu veți avea numai mijloace, ci și timp. Adesea, acesta este cel mai necesar. Sunt mulți pe care i-ați putea ajuta cu sugestiile, tactul și priceperea voastră. Arătați-le cum să se îmbrace simplu și totuși cu gust. Multe femei nu calcă în casa lui Dumnezeu pentru că hainele lor sărăcăcioase, croite prost, sunt într-un contrast izbitor cu îmbrăcămintea altora. Multe suflete sensibile nutresc un simțământ de umilință amară și nedreptățire din pricina acestui contrast. Și din această cauză, mulți ajung să se îndoiască de adevărul religiei și să-și împietrească inimile față de Evanghelie.
Hristos ne îndeamnă: „Adunați firimiturile care rămân, ca să nu se piardă nimic.” În vreme ce mii de oameni pier în fiecare zi de foame, din pricina vărsării de sânge, incendiilor și molimelor, este potrivit ca oricine gândește la fel ca Isus să aibă grijă să nu se piardă nimic, să nu se cheltuiască nimic în mod inutil, nimic din ceea ce ar putea fi de folos unei ființe omenești.
„Adunați firimiturile care rămân, ca să nu se piardă nimic.”
Este rău să ne irosim timpul, este rău să ne irosim gândurile. Pierdut este fiecare moment pe care îl consacrăm lăcomiei. Dacă fiecare clipă ar fi prețuită și folosită corect, ar trebui să avem timp pentru tot ceea ce este nevoie să facem pentru noi sau pentru lume. Când cheltuiește bani, când folosește timpul, tăria, ocaziile, fiecare creștin să privească spre Dumnezeu după călăuzire. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată.” (Iacov 1, 5.)
„Dați și vi se va da”
„Faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți ceva în schimb. Și răsplata voastră va fi mare și veți fi fiii Celui Prea Înalt; căci El este bun și cu cei nemulțumitori și cu cei răi.” (Luca 6, 35.)
„Cine dă săracului nu duce lipsă, dar cine închide ochii va fi încărcat cu blesteme.” (Proverbe 28, 27.)
„Dați și vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra.” (Luca 6, 38.)