Divina vindecare

„Tovărășia sufletului cu cel care este viața sa.”

Legătura care există între minte și trup este foarte strânsă. Când unul este afectat, celălalt se resimte. Starea minții afectează sănătatea într-o măsură mult mai mare decât își dau seama mulți. Multe dintre bolile de care suferă oamenii sunt rezultatul depresiei mintale. Durerea, neliniștea, nemulțumirea, remușcarea, vinovăția, neîncrederea, toate au tendința să zdrobească forțele vitale și să producă degenerare și moarte.

Boala este uneori produsul imaginației și este adesea agravată de aceasta. Mulți care ar fi putut fi sănătoși numai dacă s-ar fi gândit la aceasta sunt invalizi pe viață. Mulți își închipuie că fiecare expunere ușoară va produce boala, iar efectul cel rău are loc pentru că este așteptat. Mulți mor de o boală a cărei cauză este cu desăvârșire imaginară.

Curajul, speranța, credința, simpatia, iubirea dau sănătate și prelungesc viața. O minte împăcată, un spirit voios înseamnă sănătate pentru corp și tărie pentru suflet. „O inimă veselă este un bun1 leac.” (Proverbe 17, 22.)

În tratamentul celor bolnavi, efectul influenței minții nu ar trebui trecut cu vederea. Folosită cum se cuvine, această influență oferă un mijloc mai eficient pentru combaterea bolii.

Stăpânirea unei minți de către o alta

Există totuși o formă de vindecare a minții care constituie unul dintre mijloacele cele mai eficiente ale răului. Prin această așa-numită știință, o minte este adusă sub stăpânirea alteia, astfel încât individualitatea celei mai slabe se dispersează în cea a minții mai puternice. O persoană acționează după voința alteia. În felul acesta, se pretinde că se poate schimba conținutul gândurilor, că pot fi împărtășite impulsuri dătătoare de viață și pacienții pot fi făcuți în stare să se împotrivească bolii și s-o biruie.

Această metodă de vindecare a fost folosită de persoane care nu știau care este natura ei reală și tendința acesteia și care credeau că reprezintă un mijloc de a face bine celor bolnavi. Însă această așa-zisă știință este întemeiată pe principii false. Este străină de natura și spiritul lui Hristos. Ea nu conduce către Acela care este viață și mântuire. Cel care atrage mințile către sine le călăuzește pe calea despărțirii de adevăratul Izvor al tăriei lor.

Nu este scopul lui Dumnezeu acela ca vreo ființă omenească să-și lase mintea și voința sub stăpânirea altui om, devenind un instrument pasiv în mâinile sale. Nimeni nu trebuie să-și dizolve individualitatea în aceea a altuia. Nu trebuie să privească la nici o făptură umană ca fiind izvorul său de vindecare. Dependența sa trebuie să fie față de Dumnezeu. În demnitatea bărbăției pe care i-a dat-o Dumnezeu, trebuie să fie controlat de Însuși Dumnezeu, și nu de vreo inteligență umană.

Dumnezeu vrea să-i aducă pe oameni într-o legătură directă cu El Însuși. În toate procedeele pe care le folosește cu ființele omenești, Domnul recunoaște principiul responsabilității personale. El caută să încurajeze un simțământ de dependență personală și să imprime nevoia călăuzirii personale. Dorește să aducă umanul în strânsă legătură cu divinul, pentru ca oamenii să poată fi preschimbați după asemănarea Sa. Satana lucrează pentru a zădărnici acest scop. El caută să încurajeze dependența de oameni. Când mințile sunt întoarse de la Dumnezeu, ispititorul le poate aduce sub stăpânirea lui. El poate controla firea omenească.

Teoria minții aflate sub stăpânirea altei minți a fost elaborată de Satana, pentru a se prezenta drept lucrător principal, pentru a pune filozofia omenească acolo unde ar trebui să fie filozofia divină. Dintre toate rătăcirile care găsesc sprijin printre cei care mărturisesc că fac parte din poporul creștin, nu este nici o amăgire mai periculoasă ca aceasta, care-l separă în mod sigur pe om de Dumnezeu. Oricât de nevinovată ar putea părea, dacă este aplicată pacienților, le va aduce distrugere, și nu alinare și refacere. Ea deschide o ușă prin care Satana va intra pentru a lua în stăpânire atât mintea care a cedat controlului alteia, cât și mintea care exercită controlul.

„Domnul este tăria mea și scutul meu; în El mi se încrede inima, și sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima, și-L laud prin cântările mele.” (Psalmii 28, 7.)

Înfricoșătoare este puterea dată în felul acesta oamenilor rău intenționați. Ce ocazii le oferă celor care trăiesc profitând de pe urma slăbiciunilor sau nebuniei altora! Cât de mulți, prin stăpânirea minților sărace sau bolnăvicioase, vor afla în aceasta un mijloc de a-și satisface pasiuni desfrânate sau lăcomia după câștig!

Există pentru noi un lucru mai bun în care să ne angajăm decât în controlul omului de către om. Medicul ar trebui să educe poporul să-și întoarcă privirile de la omenesc la dumnezeiesc. În loc să-i învețe pe cei bolnavi să depindă de ființele umane pentru vindecarea sufletului și trupului, el ar trebui să-i îndrume către Acela care-i poate mântui în chip desăvârșit pe toți cei ce vin la El. El, care a făcut mintea omului, știe care este nevoia minții. Numai Dumnezeu este Acela care poate tămădui. Cei ale căror minți și trupuri sunt bolnave trebuie să contemple în Hristos pe Cel care vindecă. „Pentru că Eu trăiesc”, spune El, „și voi veți trăi.” (Ioan 14, 19.) Aceasta este viața pe care trebuie să o înfățișăm celor bolnavi, spunându-le că, dacă au credință în Hristos ca vindecător, dacă vor conlucra cu El, ascultând de legile sănătății și străduindu-se să-și desăvârșească sfințenia în teamă de El, Domnul le va atribui viața Sa. Când le prezentăm pe Hristos în acest fel, noi oferim o putere, o tărie valoroasă; căci ea vine de sus. Aceasta este adevărata știință a vindecării trupului și sufletului.

Compasiunea

Este nevoie de multă înțelepciune când avem de-a face cu boli provocate prin intermediul minții. O inimă îndurerată, bolnavă, o minte descurajată are nevoie de un tratament blând. De multe ori, un anumit necaz legat de viețuirea în cămin roade, asemenea cangrenei, până în adâncul sufletului și slăbește forța vitală. Și uneori se întâmplă că remușcările pentru păcate subminează constituția individului și dezechilibrează intelectul. Numai printr-o compasiune plină de căldură pot fi ajutați astfel de bolnavi. Medicul ar trebui mai întâi să le câștige încrederea și după aceea să le îndrepte atenția către marele Vindecător. Dacă li se poate dirija credința către adevăratul Medic, iar ei pot avea încredere că El Se ocupă de cazul lor, aceasta va aduce ușurare minții și adesea sănătate corpului.

Compasiunea și tactul se vor dovedi adesea mult mai binefăcătoare pentru cei bolnavi decât o va putea face chiar cel mai expert tratament, aplicat într-o manieră rece, cu indiferență. Când un medic se apropie de patul bolnavului într-un mod apatic, indiferent, și se uită la cel afectat fără prea mult interes, dând impresia, prin vorbă sau faptă, că acel caz nu este unul care să reclame multă atenție, și îl lasă apoi pe pacient singur cu gândurile sale, el i-a făcut acelui pacient cel mai mare rău. Îndoiala și descurajarea produse de indiferența sa vor anihila adesea efectul pozitiv al remediilor pe care le-ar putea prescrie.

Dacă medicii s-ar putea pune în locul celui al cărui spirit este umilit, a cărui voință este slăbită de suferință și care tânjește după cuvinte de simpatie și asigurare, ar fi mai bine pregătiți să aprecieze care sunt simțămintele lui. Când iubirea și compasiunea pe care le-a dat pe față Hristos pentru cei bolnavi se combină cu cunoștințele medicului, însăși prezența sa va fi o binecuvântare.

Sinceritatea față de pacient îi inspiră acestuia încredere și se dovedește astfel un ajutor important pentru însănătoșirea sa. Sunt medici care consideră că este o politică înțeleaptă să-i ascundă pacientului natura și cauza bolii de care suferă. Mulți, temându-se că îl vor agita sau descuraja pe pacient spunându-i adevărul, vor întreține speranțe de însănătoșire nefondate și chiar îl vor lăsa pe pacient să coboare în mormânt fără a-l avertiza de primejdia care-l amenință. Acest lucru este neînțelept. S-ar putea ca nu întotdeauna să fie cel mai bine sau cel mai sigur să-i explice pacientului adevărata dimensiune a pericolului în care se află. Aceasta l-ar putea alarma și întârzia, ba chiar împiedica însănătoșirea. Și nu poate fi spus tot adevărul nici celor ale căror afecțiuni sunt în mare măsură imaginare. Multe dintre aceste persoane sunt iraționale și nu și-au format obiceiul de a se autocontrola. Acestea au capricii ciudate și își închipuie multe lucruri neadevărate despre ele însele și despre ceilalți. Pentru ele, aceste lucruri sunt reale, iar cei care le îngrijesc trebuie să dea pe față o continuă blândețe, tact și o răbdare neobosită. Dacă acestor pacienți li s-ar spune adevărul despre ei înșiși, unii dintre ei vor fi jigniți, iar alții descurajați. Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta.” (Ioan 16, 12.) Însă, cu toate că adevărul nu poate fi dezvăluit în întregime în toate ocaziile, amăgirea nu este niciodată necesară sau scuzabilă. Niciodată medicul sau infirmiera nu ar trebui să recurgă la minciună. Cel care face aceasta se plasează acolo unde Dumnezeu nu poate coopera; și, pierzând încrederea pacienților săi, el renunță la unul din cele mai eficiente mijloace umane pentru restabilirea lor.

Puterea voinței nu este prețuită așa cum ar trebui. Voința să fie păstrată trează și bine dirijată și ea va da energie întregii ființe și va fi un ajutor minunat pentru păstrarea sănătății. Este de asemenea o putere pe care o putem folosi împotriva bolii. Exercitată în direcția cea bună, ea va stăpâni imaginația și va fi un mijloc puternic prin care ne putem împotrivi și birui atât boala mintală, cât și cea fizică. Exercitându-și puterea voinței pentru a se raporta corect la viața pe care o au, pacienții pot face mult în ce privește cooperarea cu eforturile medicului pentru refacerea lor. Sunt mii dintre aceia care își pot redobândi sănătatea, dacă vor. Domnul nu dorește ca ei să fie bolnavi. El îi vrea sănătoși și fericiți, iar ei ar trebui să ia hotărârea de a se însănătoși. Adesea, bolnavii se pot împotrivi bolii numai dacă refuză să cedeze înaintea suferinței și nu rămân într-o stare de inactivitate. Ridicându-se deasupra durerilor, să se apuce de o lucrare utilă, potrivit tăriei lor. Prin lucrul de acest fel și folosirea din belșug a aerului și soarelui, mulți suferinzi vlăguiți și-ar putea redobândi sănătatea și tăria.

Principii biblice de vindecare

Pentru aceia care doresc să-și recâștige sau să-și păstreze sănătatea, există o lecție în cuvintele din textul biblic care spune: „Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiți plini de Duh.” (Efeseni 5, 18.) Nu prin senzații tari sau uitarea produsă de stimulenți nefirești sau nesănătoși, nu prin îngăduirea poftelor sau pasiunilor inferioare se va găsi adevărata vindecare sau înviorare pentru corp sau suflet. Printre cei bolnavi, se găsesc mulți care sunt fără Dumnezeu și fără nădejde. Ei suferă de pe urma dorințelor neîmplinite, pasiunilor desfrânate și a condamnării venite din partea propriilor lor conștiințe; ei își pierd echilibrul în viața aceasta și nu au nici o speranță în viața viitoare. Cei care îngrijesc de bolnavi să nu spere că îi vor ajuta pe acești pacienți îngăduindu-le plăceri frivole, emoționante. Acestea au fost blestemul vieții lor. Sufletul însetat și înfometat va continua să înseteze și să flămânzească atâta vreme cât caută să găsească satisfacție în aceste lucruri. Cei care beau din izvorul plăcerii egoiste sunt amăgiți. Ei confundă râsetele cu tăria, iar când euforia încetează, inspirația lor ia sfârșit și ei rămân pradă nemulțumirii și disperării.

Pacea statornică, adevărata odihnă a spiritului, nu are decât un singur Izvor. Despre acest lucru vorbea Hristos când a spus: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă.” (Matei 11, 28.) „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” (Ioan 14, 27.) Această pace nu este ceva pe care El îl dă separat de Sine Însuși. Ea se află în Hristos, iar noi o putem primi numai primindu-L pe El.

Hristos este izvorul vieții. Lucrul de care au nevoie mulți este să aibă o mai bună cunoaștere a Sa; ei au nevoie să fie învățați cu răbdare și blândețe, și totuși cu hotărâre, cum întreaga făptură poate să se deschidă înaintea mijloacelor de vindecare ale cerului. Când lumina iubirii lui Dumnezeu umple cămările întunecoase ale sufletului, oboseala plină de nervozitate și nemulțumirea vor înceta și bucurii ale satisfacției vor aduce vigoare minții și sănătate și energie corpului.

„Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri.” (Filipeni 4, 6.)

Ne aflăm într-o lume a suferinței. Dificultățile, încercările și întristarea ne așteaptă pretutindeni, de-a lungul drumului către căminul ceresc. Dar există mulți care fac poverile vieții de două ori mai grele, anticipând mereu necazurile. Dacă se confruntă cu nenorociri sau dezamăgiri, ei cred că totul merge către dezastru, că soarta lor este cea mai nenorocită, că vor ajunge sigur la ruină. Astfel, ei își atrag nefericirea asupra lor și aruncă o umbră pretutindeni în jur. Viața însăși devine o povară pentru ei. Dar nu trebuie să fie așa. Se cere prețul unui efort hotărât pentru a schimba făgașul gândirii lor. Însă schimbarea poate fi făcută. Fericirea lor, atât cea din viața aceasta, cât și cea din viața viitoare, depinde de concentrarea minții lor asupra lucrurilor optimiste. Să-și întoarcă privirile de la imaginea întunecată — care este imaginară — către binefacerile pe care Dumnezeu le-a presărat pe cărarea lor și, dincolo de acestea, către cele nevăzute și veșnice.

Pentru fiecare încercare, Dumnezeu a pregătit ajutor. Când, în deșert, Israel a ajuns la apele amare ale Marei, Moise a strigat către Domnul. El nu le-a oferit vreun remediu nou, ci le-a atras atenția asupra a ceea ce era la îndemână. Un copăcel pe care El îl crease trebuia să fie aruncat în izvor pentru a face apa dulce și curată. Când s-a făcut aceasta, poporul a băut din apă și s-a înviorat. În fiecare încercare, dacă-L căutăm, Hristos ne va da ajutor. Ochii noștri se vor deschide pentru a înțelege făgăduințele de vindecare amintite în Cuvântul Său. Duhul Sfânt ne va învăța cum să ne însușim fiecare binecuvântare care va fi un antidot pentru durere. Pentru fiecare înghițitură amară care ne este dusă la buze, vom găsi o ramură vindecătoare.

Nu trebuie să admitem ca viitorul, cu problemele sale grele, cu perspectivele lui nesatisfăcătoare, să ajungă să ne înmoaie inimile, să ne facă genunchii să tremure și mâinile să atârne neputincioase. „Să se prindă de tăria Mea”, spune Cel Atotputernic, „ca să poată face pace cu Mine; și va face pace cu Mine.” (Isaia 27, 5.)1 Aceia care își predau viețile sub călăuzirea Sa și în serviciul Său nu vor fi aduși niciodată într-o situație pentru care El să nu fi prevăzut ieșire. Oricare ar fi situația în care ne aflăm, dacă suntem împlinitori ai Cuvântului Său, avem o Călăuză care să ne îndrume pe cale; oricare ar fi nedumerirea noastră, avem un Sfetnic priceput; oricare ar fi întristarea noastră, pierderea suferită sau singurătatea de care suferim, avem un Prieten plin de compasiune.

Dacă, în ignoranța noastră, facem pași greșiți, Mântuitorul nu ne abandonează. Nu trebuie să avem niciodată simțământul că suntem singuri. Îngerii sunt tovarășii noștri. Mângâietorul pe care Hristos a făgăduit că-L va trimite în Numele Său rămâne cu noi. Pe calea care duce la cetatea lui Dumnezeu, nu există nici o dificultate pe care cei care se încred în El să n-o poată birui. Nu există primejdii din care să nu poată scăpa. Nu există nici un fel de întristare, de suferință și slăbiciune omenească pentru care El să nu fi prevăzut un remediu.

Nimeni nu trebuie să se lase pradă descurajării și disperării. Satana poate veni la tine cu această sugestie crudă: „Cazul tău este lipsit de speranță. Nu poți fi răscumpărat.” Însă există nădejde pentru tine în Hristos. Dumnezeu nu ne poruncește să biruim în propria noastră tărie. El ne cere să venim aproape, lângă El. Oricare ar fi dificultățile cu care ne confruntăm — care înconvoaie și sufletul și trupul, El așteaptă să ne elibereze.

El, care a luat firea umană asupra Sa, știe ce înseamnă compasiunea față de suferințele omenirii. Nu numai că Hristos cunoaște fiecare suflet, nevoile personale și încercările acelui suflet, dar știe și toate împrejurările care frământă și nedumeresc spiritul. Mâna Sa este întinsă cu o gingășie plină de milă către fiecare copil suferind al Său. Cei care suferă cel mai mult primesc cea mai adâncă compasiune și milă din partea Sa. El este mișcat de înțelegerea neputințelor noastre și dorește ca noi să lăsăm nedumeririle și necazurile noastre la picioarele Sale și să le părăsim acolo.

Nu este înțelept să privim la noi înșine și să ne cercetăm emoțiile. Dacă facem aceasta, vrăjmașul ne va pune înainte dificultățile și ispitele care slăbesc credința și nimicesc curajul. A ne cerceta îndeaproape emoțiile și a da frâu liber sentimentelor înseamnă a hrăni îndoiala și a ne încurca în urzeala nedumeririlor. Trebuie să ne îndepărtăm privirile de la noi înșine către Isus.

„Pacea lui Hristos, la care ați fost chemați, ca să alcătuiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și să fiți recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea.... Și orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, să faceți totul în Numele Domnului Isus, și mulțumiți, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.” (Coloseni 3, 15-17.)

Când ispitele te asaltează, când grijile, nedumeririle și întunericul par să-ți învăluie sufletul, privește către locul din care ai văzut ultima dată venind lumina. Odihnește-te în iubirea lui Hristos și sub grija Sa protectoare. Când păcatul se luptă în inimă pentru supremație, când vina apasă sufletul și împovărează conștiința, când necredința întunecă mintea, amintește-ți că harul lui Hristos este de-ajuns pentru a birui păcatul și a risipi întunericul. Intrând în comuniune cu Mântuitorul, intrăm pe teritoriul păcii.

Făgăduințele de vindecare „Domnul scapă sufletul robilor Săi Și nici unul din cei ce se încred în El nu este osândit.” (Psalmii 34, 22.)

„Cine se teme de Domnul are un sprijin tare în El, Și copiii lui au un loc de adăpost la El.” (Proverbe 14, 26.)

„Sionul zicea: „M-a părăsit Domnul, Și m-a uitat Domnul!” Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, Și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Totuși Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, Și zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei.” (Isaia 49, 14-16.)

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” (Isaia 41, 10.)

„Ascultați-Mă, casa lui Iacov, și toată rămășița casei lui Israel, Voi, pe care v-am luat în spinare de la obârșia voastră, Pe care v-am purtat pe umăr de la nașterea voastră: Până la bătrânețea voastră Eu voi fi Același, Până la căruntețea voastre vă voi sprijini. V-am purtat, și tot vreau să vă mai port, Să vă sprijin și să vă mântuiesc.” (Isaia 46, 3.4.)

Nimic nu exercită o influență mai mare pentru favorizarea sănătății sufletului și trupului ca spiritul de recunoștință și laudă. Este o datorie categorică aceea de a ne împotrivi melancoliei, gândurilor și sentimentelor de nemulțumire — o datorie tot atât de mare ca aceea de a ne ruga. Dacă ne îndreptăm către cer, cum putem merge ca un grup de oameni care se jelesc, gemând și plângându-se tot drumul până la casa Tatălui nostru?

Aceia care spun că sunt creștini, dar se plâng neîncetat și se gândesc la voioșie și fericire ca la ceva păcătos, nu au o religie adevărată. Aceia care găsesc o plăcere sumbră în tot ceea ce este melancolic în lumea naturală, care aleg să privească asupra frunzelor moarte mai degrabă decât să culeagă minunatele flori vii; care nu văd nici o frumusețe în piscurile munților semeți și în văile înveșmântate în verde crud; care își adorm simțurile ca să nu audă vocea veselă care le vorbește în natură, atât de dulce și melodioasă pentru cel care are urechi pentru ea — aceia nu trăiesc în Hristos. Ei își strâng tristețe și întunecime, când ar putea avea strălucire, pe Însuși Soarele neprihănirii, care să răsară în inimile lor, aducând vindecare în razele Sale.

Adeseori, mintea ta poate fi întunecată din pricina durerii. Nu încerca atunci să raționezi. Știi doar că Isus te iubește! El îți înțelege slăbiciunea. Poți împlini voia Sa odihnindu-te pur și simplu în brațele Sale.

Este o lege a naturii aceea ca gândurile și sentimentele noastre să fie încurajate și întărite pe măsură ce vorbim despre ele. Deși cuvintele exprimă gânduri, este de asemenea adevărat că și cuvintele sunt urmate de gânduri. Dacă am vrea să dăm mai multă expresivitate credinței noastre, să ne bucurăm mai mult de binecuvântările pe care știm că le avem — marea îndurare și iubire a lui Dumnezeu — ar trebui să avem mai multă credință și o bucurie mai mare. Nici o limbă nu poate exprima și nici o minte omenească, finită, nu poate concepe binecuvântarea care se naște din aprecierea bunătății și iubirii lui Dumnezeu. Chiar pe acest pământ putem avea o bucurie asemenea unui izvor nesecat — căci este alimentat de șuvoaiele care ies de la tronul lui Dumnezeu.

Așa stând lucrurile, să ne educăm inimile și buzele să aducă laudă lui Dumnezeu pentru iubirea Sa fără seamăn. Să ne educăm sufletele să fie pline de speranță și să trăiască în lumina care vine de la crucea de pe Calvar. N-ar trebui să uităm niciodată că suntem copii ai Împăratului ceresc, fii și fiice ale Domnului oștirilor. Este privilegiul nostru să ne odihnim liniștiți în Dumnezeu.

„Pacea lui Hristos ... să stăpânească în inimile voastre, și fiți recunoscători.” (Coloseni 3, 15.) Uitând de necazurile și dificultățile noastre, să dăm laudă lui Dumnezeu pentru ocazia de a trăi pentru slava Numelui Său. Binecuvântările proaspete ale fiecărei noi zile să trezească laudă în inimile noastre pentru aceste dovezi ale grijii Sale iubitoare. Când deschizi ochii dimineața, mulțumește-I lui Dumnezeu că te-a păzit în timpul nopții. Mulțumește-I pentru pacea pe care ți-a pus-o în inimă. Dimineața, ziua la amiază și noaptea, recunoștința ta să se înalțe către cer ca un parfum plăcut.

Când cineva te întreabă ce mai faci, nu încerca să te gândești la ceva trist pe care să i-l spui, pentru a-i câștiga compasiunea. Nu vorbi despre lipsa ta de credință, despre întristările și suferințele tale. Ispititorul este nespus de bucuros să audă astfel de cuvinte. Când vorbești despre subiecte sumbre, îi dai lui slavă. Nu trebuie să ne preocupe puterea cea mare a lui Satana de a ne birui. Adesea ne predăm în mâinile lui, vorbind despre puterea sa. Să vorbim mai bine despre marea putere a lui Dumnezeu de a uni toate interesele noastre cu ale Sale. Vorbește despre puterea inegalabilă a lui Hristos, vorbește despre slava Sa. Tot cerul este interesat de mântuirea noastră. Îngerii lui Dumnezeu, mii și mii și de zeci de mii de ori zeci de mii, sunt însărcinați să le slujească celor care vor fi moștenitori ai mântuirii. Ei ne păzesc de rău și resping puterile întunericului, care urmăresc nimicirea noastră. Nu avem oare motive să fim mulțumitori în fiecare moment, chiar și atunci când există aparente încurcături pe cărarea noastră?

Înălțați cântări de laudă

Exprimați-vă lauda și recunoștința prin cântări. Când suntem ispitiți, în loc să dăm glas simțămintelor noastre, să înălțăm prin credință o cântare de recunoștință către Dumnezeu.

„Te lăudăm, Dumnezeule, pentru Fiul dragostei Tale, Pentru Isus care a murit, iar acum S-a înălțat.

Te lăudăm, Dumnezeule, pentru Duhul luminării Tale

Care ne-a descoperit pe Mântuitorul și ne-a risipit întunericul.

Toată slava și lauda Mielului ce a fost jertfit

Ce a purtat toate păcatele noastre și a curățit orice pată.

Toată slava și lauda pentru Dumnezeul întregului har

Care ne-a răscumpărat, căutat și călăuzit căile.

Ridică-ne iarăși și umple fiecare inimă cu dragostea Ta

Și fiecare suflet să fie din nou aprins cu foc de sus.

Aleluia! A Ta să fie slava, aleluia! Amin. Aleluia! A Ta să fie slava. Ridică-ne iarăși!”

Cântecul este o armă care poate fi întotdeauna folosită împotriva descurajării. Când ne deschidem astfel inima înaintea razelor de lumină ale prezenței Mântuitorului, vom avea sănătate și binecuvântarea Sa.

„Lăudați pe Domnul, căci este bun, Căci în veac ține îndurarea Lui! Așa să zică cei răscumpărați de Domnul, Pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmașului.” (Psalmii 107, 1.2.)

„Cântați, cântați în cinstea Lui! Vorbiți despre toate minunile Lui! Făliți-vă cu Numele Lui cel sfânt! Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!” (Psalmii 105, 2.3.)

„Căci El a potolit setea sufletului însetat, Și a umplut de bunătăți sufletul flămând. Cei ce ședeau în întuneric și în umbra morții, Trăiau legați în ticăloșie și în fiare; ... Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul, Și El i-a izbăvit din necazurile lor. I-a scos din întuneric și din umbra morții Și le-a rupt legăturile. O, de-ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, Și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!” (Psalmii 107, 9-15.)

„Pentru ce te mâhnești, suflete, Și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, Căci iarăși Îl voi lăuda: El este mântuirea mea Și Dumnezeul meu.” (Psalmii 42, 11.)

Mulțumiți pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5, 18.) Această poruncă este o asigurare că și lucrurile care par să ne stea împotrivă vor lucra spre binele nostru. Dumnezeu nu ne-ar îndemna să fim mulțumitori pentru ceea ce ne-ar face rău.

„Domnul este lumina și mântuirea mea; De cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieții mele: De cine să-mi fie frică Căci El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, Mă va ascunde sub acoperișul cortului Lui ... Voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiței, Voi cânta și voi lăuda pe Domnul.” (Psalmii 27, 1.5.6.)

„Îmi pusesem nădejdea în Domnul, Și El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele. M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; Mi-a pus picioarele pe stâncă, și mi-a întărit pașii. Mi-a pus în gură o cântare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Mulți au văzut lucrul acesta, s-au temut, Și s-au încrezut în Domnul.” (Psalmii 40, 1-3.)

„Domnul este tăria mea și scutul meu; În El mi se încrede inima, și sunt ajutat. De aceea îmi este plină de veselie inima Și-L laud prin cântările mele.” (Psalmii 28, 7.)

Una dintre piedicile cele mai sigure în calea refacerii celor bolnavi este fixarea atenției asupra lor înșiși. Mulți bolnavi simt că toți ar trebui să le ofere compasiunea și sprijinul lor, când de fapt lucrul de care au nevoie este acela de a-și devia atenția de la ei înșiși, pentru a se gândi și îngriji de alții.

Adesea este solicitată rugăciunea pentru cei năpăstuiți, întristați sau descurajați, și acesta este un lucru bun. Ar trebui să ne rugăm ca Dumnezeu să aducă lumină în mintea întunecată și să mângâie inima întristată. Însă Dumnezeu răspunde la rugăciunea acelora care vin în întâmpinarea binecuvântărilor Sale. Când înălțăm rugăciuni pentru acești oameni cuprinși de întristare, ar trebui să-i încurajăm să încerce să-i ajute pe cei mai nevoiași decât ei. Întunericul va fi alungat din propriile lor inimi când vor încerca să-i ajute pe alții. Când căutăm să-i mângâiem pe alții cu mângâierile de care ne bucurăm noi înșine, binecuvântarea se întoarce la noi.

Capitolul 58 din Isaia este o rețetă pentru maladiile corpului și sufletului. Dacă dorim sănătate și adevărata bucurie a vieții, trebuie să punem în practică regulile date în acest text. Despre slujirea pe care o acceptă El și despre binecuvântările acesteia, Domnul spune:

„Iată postul plăcut Mie: «Împarte-ți pâinea cu cel flămând, Și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; Dacă vezi pe un om gol, acoperă-l Și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, Și vindecarea ta va încolți repede; Neprihănirea ta îți va merge înainte Și slava Domnului te va însoți. Atunci tu vei chema, și Domnul va răspunde, Vei striga, și El va zice: «Iată-Mă!» Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, Amenințările cu degetul și vorbele de ocară, Dacă vei da mâncarea ta celui flămând, Dacă vei sătura sufletul lipsit, Atunci lumina ta va răsări peste întunecime, Și întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat, Îți va sătura sufletul chiar în locuri fără apă, Și va da din nou putere mădularelor tale; Vei fi ca o grădină bine udată, Ca un izvor ale cărui ape nu seacă.»” (Isaia 58, 7-11.)

Faptele bune constituie de două ori o binecuvântare — atât pentru binefăcător, cât și pentru cel ce se bucură de actul de binefacere. Conștiința facerii de bine este unul dintre cele mai bune medicamente pentru corpurile și mințile afectate de boală. Când mintea este liberă și fericită în urma sentimentului datoriei bine împlinite și satisfacției de a fi dăruit și altora fericire, influența înviorătoare, moralizatoare, aduce o viață nouă întregii făpturi.

Cei afectați să caute să arate compasiune mai degrabă decât să o pretindă neîncetat. Puneți povara propriei voastre slăbiciuni și întristări asupra Mântuitorului celui milostiv. Deschideți-vă inima înaintea iubirii Sale și lăsați-o apoi să se reverse și asupra altora. Amintiți-vă că toți au încercări greu de purtat și ispite greu de biruit și că puteți face ceva pentru a ușura aceste poveri. Exprimați-vă recunoștința pentru binecuvântările pe care le aveți; arătați-vă aprecierea pentru atențiile pe care le primiți. Păstrați-vă inima plină de făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu, pentru a putea scoate din această comoară cuvinte care vor fi mângâiere și tărie pentru alții. Aceasta vă va învălui într-o atmosferă utilă și înălțătoare. țelul vostru să fie acela de a-i binecuvânta pe cei din jurul vostru și veți găsi căi pentru a fi de folos atât membrilor propriei voastre familii, cât și altora.

Dacă cei ce suferă de pe urma unei sănătăți șubrede ar vrea să uite de ei înșiși, îndreptându-și atenția către alții; dacă ar împlini porunca Domnului, de a sluji celor mai nevoiași ca ei, și-ar da seama de adevărul făgăduinței profetice: „Atunci lumina ta va răsări ca zorile, și vindecarea ta va încolți repede.” (Isaia 58, 8.)

Mara și Elim Azi ei soseau la Elim: — loc bun, cu palmieri Și umbra răcoroasă, și apa de izvor; Dar numai pustă seacă ... nisip de-ăl arzător, Și fără pic de apă, aveau la Mara ieri. Așa ni-i viața noastră mereu, de când e ea; și astfel niciodată n-a fost printre cei vii: Amaruri și dulceață — tristețe — bucurii Vin una după alta ... azi — mâine — tot așa.

Dar stă în puterea noastră — la Mara poposind Să ne îndulcim amarul, privind spre Dumnezeu: Privind spre El, putea-vom să trecem orice greu Și viața s-o petrecem în cântec, nu jelind.

Și-așa ar fi să facem, chiar dacă doar atât Ne-ar fi dat pe vecie: să mergem prin pustii.... Căci Domnul îți transformă tristețea în bucurii Și El din toate scapă, de-ar fi greul oricât!

Dar bine știind, că drumul e-ntins spre-nalte sferi Că binele și răul pe-un loc în veci n-or sta, Căci Domnul vine-ndată, și împărăția Sa: De ce ne-am plânge atuncea pe calea către cer? Stefan Demetrescu