Divina vindecare

„Toate lucrurile ne sunt date prin cunoașterea Lui.”

Asemenea Mântuitorului nostru, ne aflăm în această lume pentru a face lucrare pentru Dumnezeu. Suntem aici pentru a deveni ca Dumnezeu în caracter și, printr-o viață de slujire, să-L descoperim lumii. Pentru a fi împreună lucrători cu Dumnezeu, pentru a deveni ca El și a descoperi caracterul Său, trebuie să-L cunoaștem așa cum este în realitate. Trebuie să-L cunoaștem așa cum Se descoperă El Însuși.

O cunoaștere a lui Dumnezeu este temelia oricărei educații adevărate, oricărei slujiri adevărate. Aceasta este singura apărare reală împotriva ispitei. Numai ea ne poate face asemenea lui Dumnezeu în caracter.

Aceasta este cunoașterea de care au nevoie toți aceia care lucrează pentru ridicarea semenilor lor. Transformarea caracterului, puritatea vieții, eficiența slujirii, îmbrățișarea principiilor corecte, toate depind de o cunoaștere exactă a lui Dumnezeu. Această cunoaștere este pregătirea esențială atât pentru viața aceasta, cât și pentru viața viitoare.

„Știința sfinților este priceperea.” (Proverbe 9, 10.)

„Tot ce privește viața și evlavia” (2 Petru 1, 3) ne sunt date printr-o cunoaștere a Sa.

„Și viața veșnică este aceasta”, a spus Isus, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17, 3.)

”Așa vorbește Domnul: «Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, Cel tare să nu se laude cu tăria lui, Bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci, cel ce se laudă, să se laude Că are pricepere și că Mă cunoaște, Că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, Judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul.” (Ieremia 9, 23-34.)

Avem nevoie să studiem descoperirile despre Dumnezeu pe care El Însuși le-a dat.

„Împrietenește-te acum cu Dumnezeu Și fii în pace: În felul acesta fericirea va veni la tine. Primește Legea din gura Lui, te rog1, Și pune-ți în inimă cuvintele Lui....”

„Și atunci Cel Atotputernic va fi bogăția ta; Căci atunci Cel Atotputernic va fi desfătarea ta, Și îți vei ridica fața spre Dumnezeu. Îl vei ruga și El te va asculta, Și îți vei împlini promisiunile. Vei hotărî un lucru și îți va reuși, Pe cărările tale va străluci lumina. Când aceste căi vor fi smerite, atunci vei spune: Ridică-te! Și pe cel cu ochii plecați, El îl va mântui.” (Iov 22, 21-29.)

„Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înțelese de minte prin lucrurile făcute de El.” (Romani 1, 20.)

Lucrurile din natură pe care le privim acum nu ne dau decât o idee vagă despre slava Edenului. Păcatul a întunecat frumusețea pământului; asupra tuturor lucrurilor se pot vedea urmele lucrării răului. Și totuși, mult din ceea ce este frumos rămâne. Natura dă mărturie că Cineva infinit în putere, mare în bunătate, îndurare și dragoste a creat pământul și l-a umplut cu viață și bucurie. Chiar și în starea lor degenerată, toate lucrurile dezvăluie atingerea marelui Maestru. Ori încotro ne-am întoarce, putem auzi glasul lui Dumnezeu și vedea dovezile bunătății Sale.

De la prăvălirea solemnă, cu tonalități grave, a tunetului și urletul neîncetat al bătrânului ocean până la ciripitul vesel care umple pădurile de cântec, zecile de mii de voci ale naturii înalță lauda Sa. Pe pământ, în mare și în cer, cu coloritul și nuanțele lor minunate — fie aflându-se într-un contrast superb, fie topindu-se armonios unele într-altele, privim slava Sa. Munții cei veșnici ne spun despre puterea Sa. Copacii care își flutură verzile lor stindarde în lumina soarelui și florile cu frumusețea lor delicată arată către Creatorul lor. Verdele viu care acoperă ca un covor pământul brun vorbește despre grija lui Dumnezeu pentru cele mai umile creaturi ale Sale. Peșterile submarine și adâncimile pământului descoperă comorile Sale. El, care a pus perlele în ocean și ametistul și hrizolitul printre stânci, este un iubitor de frumos. Soarele care se înalță pe cer este o reprezentare a Celui care este viața și lumina a tot ceea ce a creat. Toată strălucirea și frumusețea care împodobesc pământul și luminează cerurile vorbesc despre Dumnezeu.

„Măreția Lui acoperă cerurile și slava Lui umple pământul.” (Habacuc 3, 3.)

„Pământul este plin de făpturile Tale.” (Psalmii 104, 24.)

„O zi istorisește alteia acest lucru, O noapte îl face cunoscut altei nopți, Fără grai, fără cuvinte; Totuși glasul lor este auzit. Răsunetul lor străbate tot pământul Și glasul lor până la marginile lumii.” (Psalmii 19, 2-4.)

Toate lucrurile vorbesc despre grija Sa gingașă de Părinte și despre dorința Sa de a-i face pe copiii Lui fericiți.

Puterea copleșitoare care lucrează în toată natura și susține toate lucrurile nu este, cum susțin unii oameni de știință, doar un principiu răspândit pretutindeni, o energie motrice. Dumnezeu este Duh; așa fiind, El este o Persoană — căci așa S-a descoperit pe Sine:

„Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, El este un Dumnezeu viu și un Împărat veșnic ... Dumnezeii, care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, Vor pieri de pe pământ și de sub ceruri.”

„Dar Cel ce este partea lui Iacov nu este ca ei; Căci El a întocmit totul.”

„El a făcut pământul prin puterea Lui, A întemeiat lumea prin înțelepciunea Lui, A întins cerurile prin priceperea Lui.” (Ieremia 10, 10-11.16.12.)

Natura nu este Dumnezeu

Lucrările lui Dumnezeu din natură nu sunt Dumnezeu Însuși în natură. Lucrurile din natură sunt o expresie a caracterului și a puterii lui Dumnezeu; dar nu trebuie să privim natura ca fiind Dumnezeu. Îndemânarea artistică a ființelor omenești produce lucrări foarte frumoase, lucruri care încântă privirile, și acestea ne descoperă ceva din modul de gândire ale autorului; dar obiectul făcut nu este făcătorul lui. Nu lucrarea, ci lucrătorul este considerat vrednic de cinste. Astfel încât, de vreme ce natura reprezintă o expresie a gândirii lui Dumnezeu, nu natura, ci Dumnezeul naturii trebuie înălțat.

„Veniți să ne închinăm și să ne smerim, Să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru.” (Psalmii 95, 6.)

„El ține în mână adâncimile pământului Și vârfurile munților sunt ale Lui. A Lui este marea, El a făcut-o; Și mâinile Lui au întocmit uscatul.” (Psalmii 95, 4-5.)

„El a făcut Cloșca cu pui și Orionul, El preface întunericul în zori, Iar ziua în noapte neagră. (Amos 5, 8.)

El a întocmit munții, a făcut vântul Și spune omului până și gândurile lui. (Amos 4, 13.)

El și-a zidit cămara în ceruri, Și-a întemeiat bolta deasupra pământului; Cheamă apele mării și le varsă pe fața pământului. Domnul este Numele Lui! (Amos 9, 6.)

Crearea pământului

Lucrarea creației nu poate fi explicată de către știință. Ce știință poate explica misterul vieții?

„Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.” (Evrei 11, 3.)

„Eu întocmesc lumina și fac întunericul ..., Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.... Eu am făcut pământul Și am făcut pe om pe el; Eu, cu mâinile Mele, am întins cerurile Și am așezat toată oștirea lor.” (Isaia 45, 7-12.)

„Cum le-am chemat, s-au și înfățișat îndată.” (Isaia 48, 13.)

Pentru crearea pământului, Dumnezeu nu a rămas dator materiei preexistente. „El a zis și s-a făcut; a poruncit și a luat ființă.” (Psalmii 33, 9.) Toate lucrurile, materiale sau spirituale, s-au înfățișat înaintea lui Iehova, Domnul, la cuvântul Său și au fost create pentru un scop care Îi aparține personal. Cerurile și toată oștirea lor, pământul și toate lucrurile de pe el și-au început existența prin suflarea gurii Sale.

La crearea omului s-a descoperit puterea unui Dumnezeu existent ca Persoană. Când Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, forma umană era perfectă în toate întocmirile ei, însă era fără viață. Atunci, un Dumnezeu personal, existent prin Sine Însuși, a suflat asupra acelei forme suflarea de viață și omul a devenit o ființă vie, inteligentă. Toate părțile organismului uman au fost puse în mișcare. Inima, arterele, venele, limba, mâinile, picioarele, simțurile, facultățile mintale, toate și-au început lucrul și toate au fost condiționate de niște legi. Omul a devenit un suflet viu. Prin Hristos - Cuvântul, Dumnezeu ca Persoană l-a creat pe om și l-a înzestrat cu inteligență și putere.

Făptura noastră nu era ascunsă de privirile Sale când eram concepuți în taină; ochii Săi vedeau ființa noastră, încă nedesăvârșită, iar în cartea Sa erau consemnate toate mădularele noastre încă pe când nu exista nici unul.

Deasupra tuturor celorlalte categorii de făpturi inferioare, Dumnezeu a plănuit ca omul, lucrarea care a încoronat creația Sa, să exprime gândirea Lui și să dezvăluie slava Sa. Dar omul nu trebuie să se înalțe pe sine ca fiind Dumnezeu.

”Strigați de bucurie către Domnul ... Slujiți Domnului cu bucurie, Veniți înaintea Lui cu cântece de biruință. Să știți că Domnul este Dumnezeu: El ne-a făcut, și nu noi înșine1. Noi suntem poporul Lui și turma pășunii Lui. Intrați cu mulțumiri pe porțile Lui, Cu laude în curțile Lui! Mulțumiți-I și binecuvântați-I Numele!” (Psalmii 100, 1-4.)

„Înălțați pe Domnul Dumnezeul nostru Și închinați-vă la muntele sfințeniei Lui. Căci Domnul Dumnezeul nostru este sfânt!” (Psalmii 99, 9.)

Dumnezeu este ocupat fără încetare cu susținerea și folosirea ca slujitori ai Săi a lucrurilor pe care le-a făcut. El lucrează prin legile naturii, folosindu-le ca unelte ale Sale. Acestea nu funcționează prin ele însele. În lucrarea ei, natura mărturisește despre prezența și influența activă a unei Ființe care pune în mișcare toate lucrurile după voia Sa.

„Cuvântul Tău, Doamne, Dăinuiește în veci în ceruri. Credincioșia Ta ține din neam în neam; Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi, Căci toate lucrurile îți sunt supuse.” (Psalmii 119, 89-91.)

„Domnul face tot ce vrea în ceruri Și pe pământ, în mări și în toate adâncurile.” (Psalmii 135, 6.)

„El a poruncit și au fost făcute, Le-a întărit pe veci de veci; Le-a dat legi și nu le vor călca.” (Psalmii 148, 5.6.)

Nu prin propria sa putere își dă pământul bogățiile an după an și își continuă drumul în jurul soarelui. Mâna Celui Nesfârșit este neîncetat la lucru, călăuzind această planetă. Exercitarea continuă a puterii lui Dumnezeu face ca pământul să-și păstreze poziția în timpul rotației. Dumnezeu face ca soarele să răsară pe cer. El deschide ferestrele cerului și dă ploaie.

„El dă zăpada ca lâna, El presară bruma albă ca cenușa.” (Psalmii 147, 16.)

„La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, Dă naștere fulgerelor și ploii Și scoate vântul din cămările Lui.” (Ieremia 10, 13.)

Prin puterea Sa se dezvoltă vegetația, apare fiecare frunză, se deschide fiecare floare, crește fiecare fruct.

Mecanismul corpului omenesc nu poate fi înțeles pe deplin; el prezintă mistere care îi deconcertează și pe cei mai inteligenți. Pulsul nu încetează și fiecare respirație este urmată de o alta, nu ca în cazul unui mecanism care, o dată pus în mișcare, își continuă lucrarea. În Dumnezeu trăim, ne mișcăm și ne continuăm existența. Inima care bate, pulsul viu, fiecare nerv și mușchi din organismul viu, toate sunt păstrate în bună rânduială și active de către puterea unui Dumnezeu veșnic prezent.

Biblia ni-L arată pe Dumnezeu în locul Său înalt și sfânt, nu într-o stare de inactivitate, nu în tăcere și singurătate, ci înconjurat de zeci de mii de ori zece mii și mii de mii de făpturi sfinte, toate așteptând să împlinească voia Sa. Prin intermediul acestor mesageri, El este în legătură neîntreruptă cu fiecare colț al împărăției Sale. Prin Duhul Său, El este prezent pretutindeni. Prin mijlocirea Duhului Său și a îngerilor Săi, El lucrează pentru copiii oamenilor.

El stă pe tron, deasupra frământărilor de pe pământ; toate lucrurile sunt descoperite cercetării Sale divine; și, din veșnicia Sa măreață și netulburată, El poruncește ceea ce providența Sa vede că este cel mai nimerit.

„Știu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; Nici nu stă în puterea omului, când umblă să-și îndrepte pașii spre țintă.”

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta; ... Recunoaște-L în toate căile tale Și El îți va netezi cărările.”

„Iată, ochiul Domnului privește peste cei ce se tem de El, Peste cei care nădăjduiesc în bunătatea Lui, Ca să le scape sufletul de la moarte Și să-i țină cu viață în mijlocul foametei.”

„Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.” „Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, Ferice de cine-și pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său.

„Pământul, Doamne, este plin de bunătatea Ta. Tu iubești «dreptatea și neprihănirea». Tu ești «nădejdea tuturor marginilor pământului și mării! El întărește munții prin tăria Lui, Și este încins cu putere. El potolește urletul mărilor ... Și zarva popoarelor».”

„Tu faci să cânte de veselie răsăritul și apusul îndepărtat. Încununezi anul cu bunătățile Tale Și pașii Tăi varsă grăsimea.”2

„Domnul sprijină pe toți cei ce cad Și îndreaptă pe toți cei încovoiați. Ochii tuturor se așteaptă de la Tine Și Tu le dai hrana la timpul ei. Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață.” (Ieremia 10, 23); (Proverbe 3, 5-6); (Psalmii 33, 18-19); (Psalmii 36, 7); (Psalmii 146, 5); (Psalmii 119, 64); (Psalmii 33, 5); (Psalmii 65, 5-7); (Psalmii 65, 8.11); (Psalmii 145, 14-16.)

Personalitatea lui Dumnezeu descoperită în Hristos

Dumnezeu S-a descoperit în Fiul Său ca fiind o Persoană. Strălucire a slavei Tatălui „și reprezentarea exactă a Ființei Lui.” (Evrei 1, 3.) Isus, Mântuitor ca persoană, a venit în lume. Ca Mântuitor — persoană — a urcat în înalt. Ca Mântuitor — persoană — mijlocește în curțile cerești. Înaintea tronului lui Dumnezeu, în favoarea noastră, slujește „Cineva care seamănă cu Fiul omului.” (Apocalipsa 1, 13.)

„Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi.” (Ioan 14, 1-3.)

Hristos, Lumina lumii, și-a acoperit splendoarea orbitoare a divinității Sale și a venit să locuiască în chip de om printre oameni, pentru ca ei să-L poată cunoaște pe Creatorul lor fără să fie mistuiți de strălucirea Sa. Întrucât păcatul a creat o ruptură între om și Făcătorul lui, nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu, exceptând modul în care S-a făcut cunoscut prin Hristos.

„Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), a declarat Hristos. „Nimeni nu cunoaște deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel, nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” (Matei 11, 27.)

Hristos a venit să învețe ființele omenești ceea ce dorește Tatăl ca ele să știe. În cerurile înalte, pe pământ, în apele cele multe ale oceanului vedem lucrările lui Dumnezeu. Toate lucrurile create mărturisesc despre puterea Sa, înțelepciunea și iubirea Sa. ȘI totuși nu de la stele, de la ocean sau de la cascade putem învăța despre Dumnezeu ca Persoană, așa cum a fost descoperit în Hristos.

Dumnezeu a văzut că era nevoie de o descoperire mai clară decât cea prin natură pentru a zugrăvi atât individualitatea, cât și caracterul Său. El a trimis pe Fiul Său în lume pentru a face cunoscut, așa cum putea suporta mai bine privirea omenească, natura și atributele Dumnezeului Celui nevăzut.

Descoperit ucenicilor

Să studiem cuvintele pe care le-a spus Hristos în camera de sus, în noaptea dinaintea răstignirii Sale. El Se apropia de ceasul încercării Sale și căuta să-și mângâie ucenicii, care aveau să fie ispitiți și încercați atât de greu.

„Să nu vi se tulbure inima!” a spus El. „Aveți credință în Dumnezeu, și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc....

«Doamne», I-a zis Toma, «nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?» Isus i-a zis: «Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo, Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.»

«Doamne», I-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns». Isus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: „Arată-ne pe Tatăl”? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu nu le spun de la Mine; ci Tatăl care locuiește în Mine, El face aceste lucrări».” (Ioan 14, 1-10.)

Ucenicii încă nu înțelegeau cuvintele lui Hristos referitoare la legăturile dintre El și Dumnezeu. O mare parte din învățătura Sa era încă întunecată pentru ei. Hristos dorea ca ei să aibă o cunoaștere mai clară, mai amănunțită a lui Dumnezeu.

„V-am spus aceste lucruri în pilde”, a zis El; „vine ceasul când nu vă voi mai vorbi în pilde, ci vă voi vorbi pe față despre Tatăl.” (Ioan 16, 25.)

Când, în Ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a fost turnat peste ucenici, ei au înțeles mai bine adevărurile pe care Hristos le spusese în pilde. Multe dintre învățăturile care fuseseră un mister pentru ei au fost lămurite. Dar nici atunci n-au primit ucenicii împlinirea deplină a făgăduinței lui Hristos. Ei au primit toată cunoașterea lui Dumnezeu pe care o puteau purta, însă împlinirea deplină a făgăduinței — anume că Hristos le va vorbi pe față despre Tatăl — era încă în viitor. Și astăzi este la fel. Cunoașterea lui Dumnezeu este, în ce ne privește, parțială și nedesăvârșită. Când conflictul se va sfârși și Omul Hristos Isus îi va mărturisi înaintea Tatălui pe lucrătorii Săi credincioși, care au dat o mărturie adevărată despre El într-o lume a păcatului, ei vor înțelege cu claritate ceea ce acum este un mister pentru ei.

Hristos a luat cu Sine în curțile cerești firea Sa umană proslăvită. Celor care Îl primesc, El le dă puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu, pentru ca, la sfârșit, Dumnezeu să-i poată primi ca fiind ai Săi și să locuiască împreună cu El toată veșnicia. Dacă Îi sunt credincioși lui Dumnezeu în această viață, ei vor vedea, la sfârșit, „fața Sa; iar Numele Său va fi pe frunțile lor.” (Apocalipsa 22, 4.) Și care să fie fericirea cerului, dacă nu aceea de a-L vedea pe Dumnezeu? Și ce bucurie mai mare ar putea avea păcătosul mântuit prin harul lui Hristos, dacă nu aceea de a privi la fața lui Dumnezeu și a-L cunoaște ca Tată?

Scripturile arată lămurit legătura dintre Dumnezeu și Hristos și scot la iveală la fel de clar personalitatea și individualitatea fiecăruia.

„După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul, ... care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi, în locurile prea înalte, ajungând cu atât mai pe sus de îngeri, cu cât a moștenit un Nume mult mai minunat decât al lor. Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată:

«Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut»?

Și iarăși:

«Eu Îi voi fi Tată Și El Îmi va fi Fiu»?” (Evrei 1, 1-5.)

Individualitatea Tatălui și cea a Fiului și, de asemenea, unitatea care există între ele sunt prezentate în capitolul șaptesprezece din Ioan, în rugăciunea lui Hristos pentru ucenicii Săi:

„Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 20-21.)

Unitatea care există între Hristos și ucenicii Săi nu anulează individualitatea vreunuia dintre ei. Ei sunt una în scopuri, gândire, caracter, dar nu ca persoană. În acest fel Dumnezeu și Hristos sunt una.

Caracterul lui Dumnezeu descoperit în Hristos

Luând natura umană asupra Sa, Hristos a venit să fie una cu omenirea și în același timp să-L descopere pe Tatăl nostru ceresc ființelor omenești păcătoase. El, care a fost în prezența Tatălui de la început, El, care era chipul perfect al Dumnezeului nevăzut, era singurul capabil să descopere omenirii caracterul Dumnezeirii. El a fost făcut în toate asemenea fraților noștri. El S-a făcut trup, întocmai cum sunt trupurile noastre. I-a fost foame și sete și a fost obosit. A fot întărit prin hrană și înviorat prin somn. A împărtășit aceeași soartă cu oamenii; cu toate acestea, El era Fiul Cel fără vină al lui Dumnezeu. El era un străin și un trecător pe pământ — în lume, dar nu lumesc; ispitit și încercat tot așa cum sunt ispitiți și încercați bărbații și femeile de astăzi, și, cu toate acestea, trăind o viață fără păcat. Blând, simțitor, înțelegător, mereu atent față de ceilalți, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu și a fost neîncetat angajat în lucrarea de slujire — lui Dumnezeu și oamenilor.

„«Iehova M-a uns», a spus El, «Să aduc vești bune celor nenorociți: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, Să vestesc robilor slobozenia Și prinșilor de război izbăvirea.»” „Și orbilor căpătarea vederii.” „Să vestesc un an de îndurare al Domnului;.... Să mângâi pe toți cei întristați.” (Isaia 61, 1); (Luca 4, 18); (Isaia 61, 2.)

„Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 44.45.)

„Iubiți pe vrăjmașii voștri”, ne îndeamnă El; „binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri;” (Matei 5, 44-45.) „căci El este bun cu cei nemulțumitori și răi.” (Luca 6, 35.) „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 45.) „Fiți dar îndurători, cum și Tatăl vostru este îndurător.” (Luca 6, 36.)

„Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, ... Ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime, Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul Și în umbra morții Și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii.” (Luca 1, 78-79.)

Slava crucii

Descoperirea iubirii lui Dumnezeu față de om își are originea la cruce. Limba nu are cuvinte pentru a exprima pe de-a-ntregul semnificația ei, tocul nu o poate descrie, mintea omului nu o poate înțelege. Privind la crucea de pe Calvar, nu putem spune decât: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (Ioan 3, 16.)

Hristos răstignit pentru păcatele noastre, Hristos ridicat dintre cei morți, Hristos proslăvit, aceasta este știința mântuirii, pe care trebuie să o învățăm și să o predicăm.

Hristos a fost acela

„El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat1 pe Sine Însuși și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 6-8.)

„Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu.” (Romani 8, 34.) „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit2 pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururea, ca să mijlocească pentru ei.” (Evrei 7, 25.)

„N-avem un Mare Preot care să n-aibă milă3 de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” (Evrei 4, 15.)

În aceste lucruri este o înțelepciune infinită, dragoste, dreptate și milă infinită — „adâncul bogăției înțelepciunii și cunoștinței lui Dumnezeu”.

Primim fiecare binecuvântare prin darul lui Hristos. Prin acel dar ajunge la noi, zi după zi, izvorul nesecat al bunătății lui Iehova. Fiecare floare, cu nuanțele ei delicate și cu parfumul ei, ne este oferită pentru a ne bucura — prin același Dar unic. Soarele și luna au fost făcute de El. Nu există nici o stea, din toate câte înfrumusețează cerul, care să nu fi fost creată de El. Fiecare picătură de ploaie care cade, fiecare rază de lumină aruncată peste lumea noastră nemulțumitoare mărturisește despre dragostea lui Dumnezeu arătată prin Hristos. Totul ne este asigurat prin acest unic Dar de nespus, singurul Fiu născut al lui Dumnezeu. El a fost bătut în cuie pe cruce, pentru ca aceste bogății să se poată revărsa către lucrarea mâinilor lui Dumnezeu.

„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” (1 Ioan 3, 1.)

„Nici nu s-a auzit vorbindu-se și Nici n-a văzut vreodată ochiul așa ceva: Anume ca un alt dumnezeu afară de Tine Să fi făcut asemenea lucruri, Pentru cei ce se încred în El.” (Isaia 64, 4.)

Cunoașterea care produce transformarea

Cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit în Hristos, este cunoașterea pe care trebuie s-o aibă toți cei care sunt mântuiți. Este cunoașterea care produce transformarea caracterului. Primirea acestei cunoașteri va reface sufletul după chipul lui Dumnezeu. Ea va aduce în întreaga făptură o putere de natură divină.

„Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3, 18.)

Mântuitorul a spus despre propria Sa viață: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” (Ioan 15, 10.) „Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8, 29.) Dumnezeu dorește ca, în același fel în care a umblat Isus în natura umană, să umble și urmașii Săi. În tăria Sa, noi trebuie să ducem viața curată și plină de noblețe pe care a dus-o Mântuitorul.

„Iată de ce”, spune Pavel, „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, din care își trage numele orice familie, în ceruri și pe pământ, și-L rog ca, potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3, 14-19.)

Noi „nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie.” (Coloseni 1, 9-11.)

Aceasta este cunoașterea pe care Dumnezeu ne invită s-o primim și pe lângă care orice altceva este deșertăciune și nimicnicie.