„Pleacă-ți urechea ... și îndreaptă-ți inima spre știința mea.”
Trebuie să avem o înțelegere mai clară ca în prezent a problemelor implicate în marele conflict în care suntem angajați. Trebuie să înțelegem mai bine valoarea adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu și pericolul de a îngădui ca mințile noastre să fie abătute de la ele de către marele amăgitor.
Valoarea infinită a jertfei cerute pentru răscumpărarea noastră descoperă faptul că păcatul este un rău îngrozitor. Prin păcat, întregul organism este tulburat, mintea este pervertită, imaginația coruptă. Păcatul a degradat calitățile sufletului. Ispitele din exterior găsesc o strună rezonantă în inimă, iar picioarele se îndreaptă pe nesimțite către rău.
Întrucât jertfa adusă în favoarea noastră a fost desăvârșită, și refacerea noastră din întinarea păcatului trebuie să fie desăvârșită. Legea lui Dumnezeu nu va scuza nici o faptă păcătoasă; nici o fărădelege nu va scăpa de sub condamnarea ei. Etica Evangheliei nu recunoaște nici un standard în afară de perfecțiunea caracterului divin. Viața lui Hristos a fost o împlinire desăvârșită a fiecărui precept al Legii. El a spus: „Am păzit poruncile Tatălui Meu.” (Ioan 15, 10.) Viața Sa este exemplul de ascultare și slujire pe care-l avem. Doar Dumnezeu poate reînnoi inima. „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” Însă noi suntem îndemnați: „Duceți până la capăt mântuirea voastră.” (Filipeni 2, 13.12.)
Lucrarea care reclamă gândirea noastră
Relele nu pot fi îndreptate — așa cum nu se pot face schimbări în caracter — doar prin câteva eforturi slabe, intermitente. Zidirea caracterului nu este o lucrare de o zi, nici de un an, ci de o viață. Lupta de biruire a eului, lupta pentru sfințenie și pentru cer durează toată viața. Fără un efort continuu și o activitate neîntreruptă, nu poate exista nici o înaintare în viața divină, nici dobândirea coroanei de biruitor.
Cea mai puternică dovadă a căderii omului dintr-o condiție superioară este faptul că ne costă atât de mult să ne întoarcem. Calea de întoarcere poate fi câștigată numai printr-o luptă aprigă, centimetru cu centimetru, ceas de ceas. Într-o clipă, printr-un act grăbit, neatent, ne putem lăsa în puterea răului; însă, pentru a rupe lanțurile și a dobândi o viață mai sfântă, este nevoie de mai mult de o clipă. Scopul poate fi formulat, lucrarea începută; însă, împlinirea lui va necesita trudă, timp, perseverență, răbdare și sacrificiu.
Nu ne putem permite să acționăm din impuls. Nu putem fi pe picior greșit nici o clipă. Asaltați de ispite fără număr, trebuie să rezistăm cu fermitate sau vom fi biruiți. Dacă am ajunge la încheierea vieții cu lucrarea neterminată, rezultatul ar fi o pierdere veșnică.
Viața apostolului Pavel a fost un conflict neîncetat cu eul. El a spus: „Eu mor în fiecare zi.” (1 Corinteni 15, 31.) Voința și dorințele sale intrau zilnic în conflict cu datoria și voința lui Dumnezeu. În loc să-și urmeze înclinațiile, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât ar fi fost de greu să-și răstignească firea.
La încheierea vieții sale de conflict, privind înapoi la luptele și biruințele lui, el a putut spune: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, «în ziua aceea», Domnul, Judecătorul cel drept.” (2 Timotei 4, 7-8.)
Viața creștină este o luptă și un marș neîncetat. În acest război nu există nici un armistițiu; efortul trebuie să fie susținut, perseverent. Prin străduințe continue, rămânem biruitori asupra ispitelor lui Satana. Integritatea creștină trebuie să fie căutată cu o energie nesecată și menținută prin urmărirea neabătută a scopului propus.
Nimeni nu se va înălța către cer fără un efort stăruitor, perseverent, personal. Toți trebuie să se angajeze în acest război în mod individual; nimeni nu poate da luptele în locul nostru. Suntem răspunzători, fiecare în dreptul său, pentru rezultatele luptei; chiar dacă Noe, Iov și Daniel ar fi pe pământ, ei n-ar putea izbăvi nici o fiică și nici un fiu prin neprihănirea lor.
Știința pe care trebuie să fim stăpâni
Există o știință a creștinismului pe care trebuie să fim stăpâni — o știință care este tot atât de adâncă, largă și înaltă față de orice știință a oamenilor cum sunt cerurile de sus față de pământ. Mintea trebuie disciplinată, educată, pregătită; căci noi trebuie să slujim lui Dumnezeu în moduri care nu sunt în armonie cu înclinațiile înnăscute. Tendințele spre rău, ereditare și cultivate, trebuie biruite. Adesea, trebuie să renunțăm la educația și pregătirea de o viață pentru a putea deveni un elev în școala lui Hristos. Inimile noastre trebuie educate să devină statornice în Dumnezeu. Trebuie să ne formăm obiceiuri ale cugetului, care să ne permită să ne împotrivim ispitei. Trebuie să învățăm să privim în sus. Noi trebuie să înțelegem principiile Cuvântului lui Dumnezeu — principii înalte precum cerul și durabile cât măsura veșniciei — în legătura pe care o au cu viața noastră de zi cu zi. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare gând trebuie să fie în consonanță cu aceste principii. Totul trebuie adus în armonie cu Hristos și în supunere față de El.
Darurile prețioase ale Duhului Sfânt nu se dezvoltă într-un moment. Curajul, tăria de caracter, blândețea, credința, încrederea nestrămutată în puterea de a mântui a lui Dumnezeu sunt dobândite în urma unor ani de experiență. Printr-o viață de străduințe sfinte și alipire nedezmințită la ceea ce este drept, copiii lui Dumnezeu urmează să-și pecetluiască destinul.
Nu este timp de pierdut
Nu avem timp de pierdut. Nu știm cât de curând se poate încheia timpul nostru de probă. Cel mult, avem doar o scurtă viață aici și nu știm cât de curând săgeata morții ne poate străpunge inimile. Nu știm cât de curând putem fi chemați să părăsim lumea și toate interesele ei. Veșnicia se întinde înaintea noastră. Perdeaua stă să fie ridicată. Însă câțiva ani doar și va ieși porunca pentru toți cei numărați printre vii:
„Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; ... cine este fără prihană, să trăiască și mai departe fără prihană; și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe.” (Apocalipsa 22, 11.)
Suntem noi pregătiți? L-am cunoscut noi pe Dumnezeu, Guvernatorul Cerului, Dătătorul Legii, și pe Isus Hristos, pe care L-a trimis în lume ca reprezentant al Său? Când lucrarea vieții noastre s-a sfârșit, vom putea spune, așa cum a făcut-o Hristos, exemplul nostru:
„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.... Eu am făcut cunoscut Numele Tău.” (Ioan 17, 4-6.)
Îngerii lui Dumnezeu încearcă să ne distragă atenția de la noi înșine și de la lucrurile pământești. Să nu-i lăsăm să lucreze degeaba.
Mințile care au fost obișnuite cu o gândire ușuratică trebuie să se schimbe. „Încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji și puneți-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos. Ca niște copii ascultători, nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: «Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt.»” (1 Petru 1, 13-16.)
Gândurile trebuie fixate asupra lui Dumnezeu. Trebuie să depunem cel mai serios efort pentru a birui tendințele rele ale inimii firești. Eforturile noastre, perseverența și tăgăduirea noastră de sine trebuie să fie direct proporționale cu valoarea infinită a obiectului pe care dorim să-l dobândim. Numai biruind așa cum a biruit Hristos vom câștiga cununa vieții.
Nevoia lepădării de sine
Marele pericol în care se află omul este acela de a se amăgi singur, îngăduindu-și independența și despărțindu-se astfel de Dumnezeu, izvorul tăriei sale. Dacă nu sunt corijate de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, tendințele noastre firești au în ele sămânța morții morale. Dacă nu ne alipim cu toată hotărârea de Dumnezeu, nu putem rezista efectelor nelegiuite ale îngăduinței de sine, iubirii de sine și ispitei de a păcătui.
Pentru a primi ajutor de la Hristos, trebuie să ne dăm seama de nevoia noastră. Trebuie să ne cunoaștem bine pe noi înșine. Hristos nu-l poate salva decât pe acela care se știe păcătos. Numai când ne vedem neputința nu ne mai încredem în propriile noastre puteri, numai atunci ne vom prinde de puterea divină.
Hotărârea de a renunța la eul nostru nu trebuie luată numai la începutul vieții de creștin. Ea trebuie reînnoită cu fiecare pas nou către cer. Toate faptele noastre bune depind de o putere din afara noastră; din acest motiv, trebuie să existe o continuă orientare a inimii către Dumnezeu, o mărturisire constantă, serioasă, a păcatului și o umilire a sufletului înaintea Lui. Primejdiile ne înconjoară; iar noi suntem în siguranță numai când ne simțim slăbiciunea și ne prindem prin credință de puternicul nostru Izbăvitor.
Hristos, izvorul primordial al adevăratei cunoașteri
Trebuie să ne întoarcem de la o mie de subiecte care ne solicită atenția. Există probleme care răpesc timp și nasc întrebări, dar nu ajung la nimic bun. Interesele cele mai înalte cer energia și marea atenție care sunt atât de ades acordate lucrurilor comparativ insignifiante.
Acceptarea unor teorii noi nu aduce în sine viață nouă sufletului. Chiar o familiarizare cu date și teorii importante în ele însele este prea puțin valoroasă dacă acestea nu poate fi folosite practic. Ne trebuie simțământul răspunderii de a da sufletelor noastre hrană care va întreține și stimula viața spirituală.
„Ia aminte la înțelepciune ... 1 Pleacă-ți inima la pricepere ... Caut-o ca argintul ... Umblă după ea ca după o comoară ascunsă — Atunci vei înțelege frica de Iehova Și vei găsi cunoștința lui Dumnezeu ... Atunci vei deosebi bine dreptatea, judecata dreaptă, Nepărtinirea, orice cale bună. Căci înțelepciunea va veni în inima ta Și cunoștința va fi desfătarea sufletului tău; Chibzuința va veghea asupra ta, Priceperea Te va păzi.” (Proverbe 2, 2-11.)
„Înțelepciunea „este un pom al vieții pentru cei Ce o apucă, și cei ce o au sunt fericiți.” (Proverbe 3, 18.)
Iată întrebarea care se pune și pe care trebuie s-o studiem: „Ce e adevărul — adevărul care trebuie nutrit, iubit, cinstit și respectat?” Partizanii științei au fost înfrânți și descurajați în eforturile lor de a-L descoperi pe Dumnezeu. Ceea ce ar trebui să întrebe în punctul acesta este: „Care este adevărul care ne va ajuta să câștigăm mântuirea sufletelor noastre?”
„Ce credeți despre Hristos?” — aceasta este cea mai importantă întrebare. Îl primești ca Mântuitor personal? Tuturor celor ce-L primesc, El le dă putere să devină fii ai lui Dumnezeu.
Hristos L-a descoperit ucenicilor pe Dumnezeu într-un mod care a făcut în inimile lor o lucrare specială, tot așa cum dorește să facă și în inimile noastre. Sunt mulți care, ocupându-se prea mult de teorie, au pierdut din vedere puterea vie a exemplului Mântuitorului. Ei nu L-au mai văzut ca lucrător umil, cu tăgăduire de sine. Lucrul de care au nevoie este să-L privească pe Isus. Avem zilnic nevoie de descoperirea proaspătă a prezenței Sale. Avem nevoie să-I urmăm mai îndeaproape exemplul de lepădare de sine, de jertfire de sine.
Avem nevoie de experiența pe care a avut-o Pavel când a scris: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 2, 20.)
Cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos exprimată în caracter reprezintă o înălțare la un nivel aflat mai presus de orice altceva care se bucură de cinste, pe pământ sau în cer. Aceasta este cu adevărat cea mai înaltă educație. Este cheia care deschide porțile orașului ceresc. Aceasta este cunoașterea pe care Dumnezeu intenționează ca toți cei ce se îmbracă în Hristos s-o aibă.