„Cum sunt zilele tale, așa va fi și tăria ta.”
Există în viața liniștită, consecventă, a unui creștin curat, adevărat, o elocvență cu mult mai mare decât elocvența cuvintelor. Ceea ce este un om are mai multă influență decât ceea ce spune.
Slujitorii care au fost trimiși la Isus au venit înapoi cu raportul că nici un om nu mai vorbise cum vorbea El. Însă motivul era că nimeni nu mai trăise așa cum trăia El. Dacă viața Sa ar fi fost altfel decât era, El nu ar fi putut vorbi așa cum vorbea. Cuvintele Sale erau încărcate de putere de convingere pentru că ieșeau dintr-o inimă curată și sfântă, plină de iubire și compasiune, bunăvoință și adevăr.
Propriul nostru caracter și experiența noastră sunt hotărâtoare în ce privește influența pe care o avem asupra altora. Pentru a-i convinge pe alții de puterea harului lui Hristos, trebuie să-i cunoaștem puterea în propriile noastre inimi și vieți. Evanghelia pe care o înfățișăm pentru salvarea sufletelor trebuie să fie Evanghelia prin care propriile noastre suflete sunt salvate. Numai printr-o credință vie în Hristos ca Mântuitor personal este posibil să ne facem simțită influența într-o lume sceptică. Dacă dorim să-i tragem pe păcătoși afară din apele care curg cu repeziciune, trebuie ca propriile noastre picioare să fie fixate bine pe Stâncă, Hristos Isus.
Însemnul creștinismului nu este o insignă exterioară și nici purtarea unei cruci sau a unei coroane, ci este ceea ce se dă pe față ca rezultat al unirii dintre om și Dumnezeu. Prin puterea harului Său, manifestat în transformarea caracterului, lumea trebuie să fie convinsă că Dumnezeu și-a trimis Fiul ca Răscumpărător al ei. Nici o altă influență care poate înconjura sufletul omenesc nu are o asemenea putere ca influența unei vieți lipsite de egoism. Cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei este un creștin iubitor și iubit.
Disciplinarea prin încercări
Pentru a trăi o asemenea viață, pentru a exercita o asemenea influență, se va plăti la fiecare pas prețul efortului, jertfirii de sine, disciplinei. Tocmai pentru că nu înțeleg aceasta, mulți sunt descurajați atât de ușor în viața de creștin. Mulți care își consacră în mod sincer viețile în slujba lui Dumnezeu sunt surprinși și dezamăgiți când se confruntă cu obstacole și se lovesc de încercări și încurcături ca niciodată mai înainte. Ei se roagă pentru un caracter creștin, pentru a fi pregătiți pentru lucrarea Domnului, și sunt aduși în împrejurări care par să stârnească toată răutatea caracterului lor. Sunt scoase la iveală cusururi a căror existență nici măcar nu o bănuiau. Ca Israelul din vechime, ei se întreabă: „Dacă ne conduce Dumnezeu, de ce vin asupra noastră toate aceste lucruri?”
Pentru că îi conduce Dumnezeu vin aceste lucruri asupra lor. Încercările și obstacolele sunt metodele de disciplinare alese de Domnul și mijloacele hotărâte de El pentru succesul nostru. Cel care citește inimile oamenilor le cunoaște caracterele mai bine decât și le cunosc ei înșiși. Dumnezeu vede că unii au puteri și înzestrări care, canalizate corect, ar putea fi folosite pentru înaintarea lucrării Sale. În providența Sa, El aduce aceste persoane în situații diferite și împrejurări variate, astfel încât ele să-și poată descoperi în caracter defectele de care nu au avut cunoștință. El le dă ocazia să-și corijeze aceste defecte și să devină apte pentru serviciul Său. Adesea, El permite ca aceste persoane să fie asaltate de focurile nenorocirilor pentru a le putea curăți.
Faptul că suntem chemați să răbdăm încercări arată că Domnul Isus vede în noi ceva prețios, pe care dorește să-l dezvolte. Dacă nu ar vedea în noi nimic prin care să-și poată slăvi Numele, nu și-ar pierde timpul cu perfecționarea noastră. Nu aruncă în cuptorul Său pietre lipsite de valoare. El nu rafinează decât minereul valoros. Fierarul pune și fierul, și oțelul în foc ca să poată ști ce fel de metale sunt. Domnul îngăduie ca aleșii Săi să fie trecuți prin cuptorul suferinței pentru a arăta ce firi au și dacă pot fi prelucrați pentru lucrarea Sa.
Olarul ia lutul și îl modelează după cum dorește. Îl frământă și iar îl frământă. Îl rupe în bucăți și pune iarăși totul împreună. Îl udă și apoi îl usucă. Îl lasă să stea o vreme fără să-l atingă. Când a devenit perfect maleabil, își continuă lucrarea și face din el un vas. Îi dă o formă și, tot pe roată, îl ajustează și îl lustruiește. Îl usucă la soare și îl coace în cuptor. Astfel devine un vas bun de folosit. Tot așa dorește să ne modeleze și să ne cizeleze și marele Maestru lucrător. Noi nu trebuie să încercăm să facem lucrarea olarului. Partea noastră este aceea de a ne lăsa noi înșine modelați de Maestrul lucrător.
„Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4, 12-13.)
În plina lumină a zilei și înconjurată de muzica altor voci, pasărea din colivie nu va cânta melodia pe care stăpânul dorește ca ea s-o învețe. Prinde un sunet acum, un tril altă dată, dar niciodată o melodie întreagă și distinctă. Însă stăpânul acoperă colivia și o pune acolo unde pasărea va auzi doar melodia pe care trebuie s-o cânte. În întuneric, ea încearcă să cânte acea melodie din nou și din nou, până când o știe și izbucnește într-un cânt desăvârșit. Apoi pasărea este readusă la locul ei, unde va putea cânta mereu acea melodie, la lumină. Tot așa procedează Dumnezeu cu copiii Săi. El are să ne învețe un cântec și, după ce-l vom fi învățat printre umbrele suferințelor, îl vom putea cânta mereu după aceea.
Mulți sunt nemulțumiți de lucrarea vieții lor. Se poate ca anturajul lor să fie neprietenos; timpul le este umplut cu o lucrare de rând — în timp ce ei se cred capabili de răspunderi mai mari; adesea, propriile eforturi li se par neluate în seamă sau infructuoase; viitorul lor este nesigur.
Să ne amintim că, deși lucrarea pe care o avem de făcut s-ar putea să nu fie aleasă de noi înșine, ea trebuie acceptată ca fiind alegerea lui Dumnezeu pentru noi. Plăcută sau neplăcută, trebuie împlinită datoria care ne este cea mai la îndemână. „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune!” (Eclesiastul 9,10.)
Dacă Domnul dorește ca noi să purtăm o solie către Ninive, nu-I vom face pe plac dacă mergem la Iope sau la Capernaum. El are motivele Sale să ne trimită în locul către care ne călăuzește pașii. Chiar acolo se poate afla cineva care are nevoie tocmai de ajutorul pe care-l putem da noi. El, care l-a trimis pe Filip la sfetnicul etiopian, pe Petru la sutașul roman și pe fetița israelită în ajutorul lui Naaman, căpetenia siriană, trimite pe bărbații, femeile și tinerii de astăzi ca reprezentanți ai Săi la aceia care au nevoie de ajutor divin și călăuzire.
Planurile lui Dumnezeu sunt cele mai bune
Planurile noastre nu sunt întotdeauna și planurile lui Dumnezeu. El poate vedea că este cel mai bine pentru noi și pentru cauza Sa să refuze chiar și cele mai bune intenții ale noastre, așa cum a făcut în cazul lui David. Dar putem fi siguri de un lucru: că îi va binecuvânta și îi va folosi pentru înaintarea cauzei Sale pe aceia care se consacră pe ei înșiși și tot ceea ce au spre slava Sa. Dacă El consideră că este cel mai bine să nu le satisfacă dorințele, va compensa refuzul, dăruindu-le dovezi ale iubirii Sale și încredințându-le o altă lucrare.
În grija Sa iubitoare și în interesul arătat față de noi, adesea Cel care ne înțelege mai bine decât ne înțelegem noi înșine refuză să ne lase să căutăm în mod egoist satisfacerea propriei noastre ambiții. Nu ne permite să trecem pe lângă îndatoririle comune, dar sfinte, care se află chiar lângă noi. Adesea, aceste îndatoriri reprezintă chiar pregătirea esențială pentru o lucrare mai înaltă. Deseori, planurile noastre eșuează tocmai pentru a avea succes acelea pe care le are Dumnezeu pentru noi.
Nu suntem niciodată chemați să facem cu adevărat un sacrificiu pentru Dumnezeu. El ne cere să-I cedăm multe lucruri, dar, dacă facem așa, nu renunțăm decât la ceea ce ne stânjenește în calea noastră către cer. Chiar și când ni se cere să renunțăm la acele lucruri care în sine sunt bune, putem fi siguri că Dumnezeu ne pregătește un bine și mai mare.
În viața viitoare, tainele care aici ne-au necăjit și dezamăgit ni se vor desluși. Vom vedea că rugăciunile noastre aparent neascultate și așteptările noastre zadarnice s-au numărat printre binecuvântările cele mai mari.
Trebuie să privim fiecare îndatorire, oricât de umilă, ca fiind sacră, pentru că ea reprezintă o parte din serviciul față de Dumnezeu. Rugăciunea noastră zilnică ar trebui să fie: „Doamne, ajută-mă să fac tot ce pot mai bine. Învață-mă cum să fac o lucrare mai bună. Dă-mi energie și voioșie. Ajută-mă să aduc în ceea ce fac slujirea iubitoare pe care a înfăptuit-o Mântuitorul”.
O lecție din viața lui Moise
Să luăm ca exemplu experiența lui Moise. Educația pe care a primit-o în Egipt ca nepot al împăratului — și viitor moștenitor al tronului — a fost foarte riguroasă. Nu a fost neglijat nimic din cele presupuse că vor face din el un om înțelept, așa cum înțelegeau egiptenii înțelepciunea. A primit cea mai înaltă pregătire civilă și militară. El credea că era pe deplin pregătit pentru lucrarea de a izbăvi pe Israel din robie. Dar Dumnezeu judeca lucrurile altfel. Providența Sa a hotărât pentru Moise patruzeci de ani de pregătire în pustie, ca păstor.
Educația pe care Moise o primise în Egipt i-a fost un ajutor în multe privințe; însă cea mai valoroasă pregătire pentru lucrarea vieții lui a fost aceea care a avut loc în timpul în care era angajat ca păstor. Moise era din fire un impulsiv. În Egipt, ca favorit al împăratului și al poporului, conducător militar plin de succes, fusese obișnuit să primească laude și aprecieri lingușitoare. Atrăsese poporul către sine. El spera să împlinească în propriile sale puteri lucrarea de eliberare a lui Israel. Mult diferite au fost lecțiile pe care a trebuit să le învețe ca reprezentant al lui Dumnezeu. Conducându-și turmele în pustietatea munților și prin pajiștile înverzite ale văilor, el a învățat credința și blândețea, răbdarea, umilința și lepădarea de sine. A învățat să îngrijească oile slabe, să le oblojească pe cele bolnave, să le caute pe cele rătăcite, să le suporte pe cele nesupuse, să aibă grijă de mielușei și să le hrănească pe cele bătrâne și pe cele slăbite.
În această lucrare, Moise a fost adus mai aproape de Marele Păstor. El a ajuns într-o legătură strânsă cu Sfântul lui Israel. Nu mai plănuia să facă o mare lucrare. El căuta să ducă la bun sfârșit cu credincioșie, ca pentru Dumnezeu, lucrarea încredințată lui. Recunoștea prezența lui Dumnezeu în jurul său. Întreaga natură îi vorbea despre Cel Nevăzut. Îl cunoștea pe Dumnezeu în mod personal și, meditând asupra caracterului Său, el începea să fie pătruns din ce în ce mai mult de prezența Sa. El găsi scăpare în brațele veșnice.
După această experiență, Moise a auzit chemarea cerească de a schimba cârja păstorului cu toiagul autorității; de a-și lăsa turma de oi și de a trece la conducerea lui Israel. Porunca divină îl găsi neîncrezător în sine, cu o vorbire greoaie și timid. Era copleșit de sentimentul că nu este capabil să fie purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Însă a acceptat lucrarea, punându-și toată încrederea în Domnul. Măreția misiunii sale i-a solicitat aproape toate puterile minții. Dumnezeu i-a binecuvântat supunerea neîntârziată și el a devenit elocvent, încrezător, cu stăpânire de sine, pregătit pentru cea mai mare lucrare încredințată vreodată omului. Despre el este scris: „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față.” (Deuteronom 34, 10.)
Cei care simt că lucrarea lor nu este apreciată și care râvnesc o poziție de răspundere mai mare să ia aminte că „nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustie nu vine înălțarea. Ci Dumnezeu este Cel ce judecă: El coboară pe unul și înalță pe altul.” (Psalmii 75, 6.7.) Fiecare om își are locul său în planul veșnic al cerului. Dacă vom ocupa sau nu locul acela, depinde de credincioșia noastră când conlucrăm cu Dumnezeu.
Trebuie să ne ferim să ne plângem singuri de milă. Nu vă îngăduiți niciodată sentimentul că nu sunteți prețuiți așa cum s-ar cuveni, că eforturile voastre nu sunt apreciate, că lucrarea voastră este prea dificilă. Gândul îndreptat către ceea ce a suportat Hristos pentru noi să reducă la tăcere orice alt gând de nemulțumire. Suntem tratați mai bine decât a fost tratat Domnul nostru. „Și tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele!” (Ieremia 45, 5.) Domnul nu are nici un loc în lucrarea Sa pentru cei care au o dorință mai mare de a câștiga cununa decât de a purta crucea. El vrea oameni care sunt mai concentrați asupra înfăptuirii datoriei decât asupra primirii răsplății — oameni care țin mai mult la principii decât la promovare.1
Cei care sunt umili și care își fac lucrarea ca pentru Dumnezeu s-ar putea să nu ofere un spectacol atât de măreț ca aceia care sunt plini de neastâmpăr și înfumurare; însă lucrarea lor are valoare mai mare. Adesea, aceia care fac mare paradă atrag atenția asupra lor, interpunându-se între popor și Dumnezeu, iar lucrarea lor se dovedește a fi falimentară. „Înțelepciunea este lucrul principal; prin urmare, dobândește înțelepciunea2 și, cu tot ce ai, dobândește priceperea. Înalț-o, și ea te va înălța; ea te va aduce la cinste dacă o vei îmbrățișa.” (Proverbe 4, 7.8.)
Pentru că nu au hotărârea de a-și asuma răspunderea și de a se schimba, mulți ajung într-o stereotipie a unui mod greșit de lucru. Dar nu trebuie să existe aceasta. Ei își pot cultiva puterile pentru a face cel mai bun tip de lucrare și atunci vor avea mâinile mereu ocupate. Vor fi prețuiți la justa lor valoare.
Dacă unii sunt calificați pentru o poziție mai înaltă, Domnul nu va pune povara numai asupra lor, ci și asupra celor care i-au pus la probă, care le cunosc valoarea și care îi pot împinge înainte în cunoștință de cauză. Cei care își fac zilnic cu credincioșie lucrarea ce le-a fost încredințată vor auzi, la timpul stabilit de Dumnezeu, chemarea Sa: „Veniți mai sus.”
Îngerii din ceruri au venit la păstori când aceștia își vegheau turmele pe dealurile Betleemului. Tot așa și astăzi, în timp ce lucrătorul umil al lui Dumnezeu se achită de însărcinarea sa, îngeri ai lui Dumnezeu stau lângă el, ascultându-i cuvintele, luând notă de modul în care este dusă la înfăptuire lucrarea sa, pentru a vedea dacă în mâinile sale pot fi încredințate răspunderi mai mari.
Dumnezeu nu-i evaluează pe oameni după bogăția lor, după educația sau poziția lor. Îi evaluează după puritatea motivației și după frumusețea caracterului. El caută să vadă în ce măsură au ei Spiritul Său și cât de mult dau pe față asemănarea cu El prin viața lor. A fi mare în împărăția lui Dumnezeu înseamnă a fi asemenea unui copilaș ca umilință, ca simplitate a credinței, ca puritate a iubirii.
„Știți”, a spus Hristos, „că domnitorii neamurilor domnesc peste ele și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru.” (Matei 20, 25-26.)
Dintre toate darurile pe care cerul le poate revărsa asupra oamenilor, părtășia cu Hristos prin suferințele Sale este cea mai consistentă dovadă de încredere și cea mai înaltă onoare. Nici Enoh, care a fost schimbat și luat la cer, nici Ilie, care a urcat într-un car de foc, nu a fost mai mare sau mai onorat decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. „Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El.” (Filipeni 1, 29.)
Planuri pentru viitor
Mulți sunt incapabili să facă planuri hotărâte pentru viitor. Viața lor nu este așezată. Ei nu pot vedea rezultatul afacerilor, și aceasta îi umple adesea de neliniște și îi face agitați. Să ne amintim că viața copiilor lui Dumnezeu în această lume este o viață de peregrin. Nu avem înțelepciune să ne planificăm propriile vieți. Nu este treaba noastră să ne potrivim viitorul. „Prin credință Avraam când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se ducea.” (Evrei 11, 8.)
În viața Sa pe pământ, Hristos nu a făcut nici un plan pentru Sine. A acceptat planurile lui Dumnezeu pentru El, iar Tatăl Își desfășura planurile zi după zi. Tot așa ar trebui să depindem și noi de Dumnezeu, pentru ca viețile noastre să poată fi lucrarea simplă a voinței Sale. Dacă încredințăm căile noastre în seama Lui, El ne va călăuzi pașii.
Prea mulți, făcând planuri pentru un viitor strălucit, ajung la un eșec total. Lăsați-L pe Dumnezeu să facă planuri pentru voi. Asemenea unui copilaș, aveți încredere în călăuzirea Lui, care „va păzi pașii prea iubiților Lui.” (1 Samuel 2, 9.) Dumnezeu nu-și conduce niciodată copiii altfel decât ar alege ei înșiși să fie conduși, dacă ar putea vedea sfârșitul de la început și dacă ar zări slava scopului pe care îl împlinesc ca împreună lucrători cu El.
Plata
Când Hristos i-a chemat pe ucenici să-L urmeze, nu le-a oferit nici un fel de perspective îmbietoare pentru viața aceasta. Nu le-a făcut nici o promisiune de câștig sau onoare lumească și nici ei nu au pus condiții privitoare la ceea ce ar trebui să primească. Lui Matei, care stătea la oficiul vamal1, Mântuitorul i-a spus: „Vino după Mine! Vameșul a lăsat totul, s-a sculat și a mers după El.” (Luca 5, 27-28.) Matei nu a zăbovit, înainte să-și părăsească slujba, pentru a cere un anumit salariu, egal cu cel primit până atunci. Fără întrebări sau ezitări, el Îl urmă pe Isus. Îi era suficient că avea să fie cu Mântuitorul, pentru a-I putea auzi cuvintele și pentru a I se alătura în lucrarea Sa.
„Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poți dezvinovăți; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri.” (Romani 2, 1.)
Așa fusese și cu ucenicii chemați mai înainte. Când Isus i-a îndemnat pe Petru și pe tovarășii lui să-L urmeze, ei și-au lăsat imediat bărcile și plasele. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care depindeau de ei, fiind întreținuți. Însă, când au primit invitația Mântuitorului, ei nu au ezitat și nu au întrebat: „Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia?” Ei au fost credincioși chemării; iar când, după aceea, Isus i-a întrebat: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”, ei i-au putut răspunde: „De nimic.” (Luca 22, 35.)
Astăzi, Mântuitorul ne cheamă în lucrarea Sa așa cum i-a chemat și pe Matei, Ioan și Petru. Dacă inimile noastre sunt atinse de iubirea Sa, problema unei compensații nu se va afla pe primul plan în mințile noastre. Ne vom bucura să fim împreună lucrători cu Hristos și nu ne vom teme să ne încredem în purtarea Sa de grijă. Dacă facem din Dumnezeu tăria noastră, vom vedea cu claritate care ne este datoria și vom avea aspirații lipsite de egoism; viața noastră va fi pusă în mișcare de un țel nobil, care ne va ridica deasupra motivelor josnice.
Dumnezeu va purta de grijă
Mulți dintre aceia care mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos au o inimă tulburată, neliniștită, pentru că se tem să se lase în grija lui Dumnezeu. Ei nu I se predau în întregime; deoarece se feresc de consecințele pe care le presupune o asemenea predare. Dar nu vor putea găsi pacea dacă nu se vor preda în felul acesta.
Sunt mulți ale căror inimi gem sub povara grijilor, pentru că ei caută să atingă standardul lumii. Ei au ales să-i slujească, au acceptat încurcăturile ei, i-au adoptat obiceiurile. Astfel, caracterul lor este mânjit, iar viața le este obositoare. Grija neîncetată epuizează forțele vitale. Domnul nostru dorește ca ei să lase deoparte acest jug al robiei și îi invită să accepte jugul. El spune: „Jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.” (Matei 11, 30.) Îngrijorarea este oarbă și nu poate vedea viitorul; dar Isus vede sfârșitul de la început. În orice dificultate, El are o cale pregătită pentru a aduce ușurare. „Domnul nu lipsește de nici un bine pe cei ce duc o viață fără prihană.” (Psalmii 84, 11.)
„De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 10.)
Tatăl nostru ceresc are o mie de căi prin care ne poate purta de grijă, căi despre care nu știm nimic. Aceia care acceptă principiul fundamental de a face din slujirea lui Dumnezeu o datorie supremă vor vedea încurcăturile dispărând și o potecă netedă înaintea picioarelor lor.
Îndeplinirea cu credincioșie a datoriilor zilei de astăzi este cea mai bună pregătire pentru încercările de mâine. Nu îngrămădiți laolaltă toate răspunderile și grijile zilei de mâine, adăugându-le zilei de azi. „Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6, 34.)
Să fim plini de încredere și de curaj. Disperarea în serviciul lui Dumnezeu este păcătoasă și irațională. El cunoaște fiecare nevoie a noastră. Alături de omnipotența Împăratului împăraților, Dumnezeul nostru, care Își ține legământul, pune blândețea și grija păstorului celui bun. Puterea Sa este absolută, ea fiind și chezășia împlinirii sigure a făgăduințelor Sale față de toți aceia care se încred în El. El are mijloace pentru îndepărtarea oricărei dificultăți, pentru ca aceia care Îl slujesc și Îi respectă mijloacele pe care le folosește să poată fi sprijiniți. Dragostea Sa este tot atât de departe de oricare altă dragoste cum este cerul față de pământ. El veghează asupra copiilor Săi cu o iubire veșnică și nemăsurată.
În cele mai negre zile, când perspectivele par îngrozitoare, aveți credință în Dumnezeu. El Își împlinește voința, făcând toate lucrurile bine în favoarea poporului Său. Tăria celor care Îl iubesc și Îl slujesc va fi înnoită în fiecare zi.
El poate și dorește să reverse asupra servilor Săi tot ajutorul de care au nevoie. El le va da înțelepciunea cerută de feluritele lor nevoi.
Încercatul apostol Pavel a spus: „El mi-a zis: «Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.» Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 9-10.)