Rugăciunea

Enoh

Rugăciunea a fost respirația sufletului său -- Printr-o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Fața lui radia de o lumină sfântă, aceeași lumină care a strălucit pe chipul Domnului Isus. După ce revenea din aceste perioade de comuniune divină, chiar și cei nereligioși vedeau cu uimire amprenta Cerului pe chipul lui.

Odată cu trecerea secolelor, credința lui a devenit tot mai puternică și iubirea lui tot mai arzătoare. Pentru Enoh, rugăciunea era ca o respirație a sufletului. El trăia în atmosfera cerului. -- Slujitorii evangheliei, 52.

Chinuit de creșterea stricăciunii celor nelegiuiți și temându-se ca nu cumva necredința lor să slăbească respectul lui față de Dumnezeu, Enoh a evitat legătura continuă cu ei și a petrecut mai mult timp în singurătate, consacrându-se meditației și rugăciunii. Astfel, el zăbovea înaintea Domnului, căutând o cunoaștere mai clară a voii Sale, ca să o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respirația sufletului. El trăia chiar în atmosfera cerului. -- Patriarhi și profeți, 85.

Enoh a umblat cu Dumnezeu prin rugăciune -- Aș dori să întipăresc în mintea celor care lucrează pentru Dumnezeu marea nevoie a rugăciunii continue și stăruitoare. Ei nu pot să stea pe genunchi fără încetare, dar pot să își înalțe inima spre Dumnezeu. Aceasta a fost modalitatea în care Enoh a umblat cu Dumnezeu. -- The Review and Herald, 10 noiembrie, 1885.

În timp ce suntem angajați în lucrarea noastră zilnică, ar trebui să ne înălțăm sufletul către Cer, în rugăciune. Aceste cereri tăcute se vor înălța ca fumul de tămâie înaintea tronului harului, iar dușmanul va fi pus în încurcătură. Creștinul a cărui inimă este îndreptată în felul acesta spre Dumnezeu nu poate să fie biruit. Niciun lucru rău nu poate să-i distrugă pacea. Toate făgăduințele din Cuvântul lui Dumnezeu, toată puterea harului divin, toate resursele lui Iehova sunt promise pentru asigurarea eliberării lui. Astfel s-a întâmplat când Enoh a umblat cu Dumnezeu. Dumnezeu a fost cu el, un ajutor prezent în vreme de nevoie. -- Solii pentru tineret, 249.

Oamenii îl căutau pe Enoh pentru rugăciune -- Enoh a ajuns un predicator al neprihănirii, făcându-le cunoscut oamenilor ce îi descoperise Dumnezeu. Aceia care se temeau de Domnul îl căutau pe acest om sfânt pentru ca ei să le împărtășească învățăturile și rugăciunile lui. -- Patriarhi și profeți, 86.

Cu cât activitatea lui Enoh era mai intensă, cu atât rugăciunile lui erau mai fierbinți -- Enoh a menținut cu stăruință comuniunea cu Dumnezeu, în mijlocul unei vieți de muncă activă. Cu cât activitatea lui era mai intensă și mai presantă, cu atât rugăciunile lui erau mai constante și mai fierbinți. La anumite intervale, el continua să se retragă din societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mijlocul societății, lucrând în favoarea lor prin sfat și exemplu, el se retrăgea pentru a petrece un timp în singurătate, flămânzind și însetând după cunoștința divină pe care numai Dumnezeu o poate da. -- Patriarhi și profeți, 86, 87.

Avraam

Rugăciunea zilnică să se înalțe către Dumnezeu ca o mireasmă plăcută -- Viața lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu, a fost o viață de rugăciune. Oriunde își așeza cortul, aproape de el era construit și un altar pe care se aduceau jertfele de dimineața și de seara. Când își muta cortul, altarul rămânea. Iar canaanitul nomad, când ajungea la altarul acela, știa cine fusese acolo. După ce își întindea cortul, repara altarul și se închina Dumnezeului celui viu.

Tot la fel, căminele creștinilor ar trebui să fie niște lumini în lume. Din ele, dimineața și seara ar trebui să se înalțe rugăciuni către Dumnezeu, ca o mireasmă plăcută. Îndurările și binecuvântările Sale vor coborî asupra celor plecați în rugăciune, ca rouă de dimineață.

Taților și mamelor, în fiecare dimineață și în fiecare seară, adunați-vă copiii în jurul vostru și, în cerere umilă, înălțați-vă inima către Dumnezeu, după ajutor. Cei scumpi ai voștri sunt expuși ispitei. Hărțuieli zilnice tulbură calea celor tineri și a celor bătrâni. Aceia care doresc să ducă o viață plină de răbdare, iubire și voie bună trebuie să se roage. Numai primind ajutor neîntrerupt de la Dumnezeu, putem obține biruință asupra eului.

În fiecare dimineață, voi și copiii voștri, consacrați-vă lui Dumnezeu pentru ziua aceea. Nu faceți socoteli pentru luni și ani. Nu vă aparțin. Vouă vi se dă o zi scurtă. Lucrați în cursul orelor ei pentru Domnul, ca și cum aceasta ar fi ultima voastră zi pe pământ. Puneți toate planurile voastre în fața lui Dumnezeu pentru a fi aduse la îndeplinire sau părăsite, așa cum vă va arăta providența Lui. Primiți planurile Lui în locul planurilor voastre, chiar dacă primirea lor cere părăsirea celor mai dragi proiecte ale voastre. În felul acesta, viața va fi modelată tot mai mult după exemplul divin și „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”. (Filipeni 4, 7.) -- Mărturii pentru comunitate 7:44.

Avraam s-a rugat cu credință, în ciuda situațiilor dificile -- Avraam nu a putut să explice felul în care îl călăuzea Providența, el nu ajunsese la împlinirea așteptărilor lui, dar și-a păstrat statornic încrederea în făgăduința aceasta: „Te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare”. El s-a rugat stăruitor, gândindu-se cum să apere viața oamenilor și a turmelor sale, dar nu a îngăduit ca situațiile în care s-a aflat să-i zguduie credința în cuvântul lui Dumnezeu. -- Conflict and Courage, 45.

Avraam s-a rugat lui Dumnezeu cu încrederea cu care se roagă un copil când îi cere ceva tatălui său -- Doi dintre solii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Acela pe care Îl cunoștea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Omul credinței a mijlocit în favoarea locuitorilor Sodomei. Cândva îi salvase cu sabia sa, acum, el se străduia să-i salveze prin rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo, iar iubirea neegoistă care îl determinase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine.

Cu profund respect și cu umilință, el și-a început mijlocirea: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă”. Nu era nicio încredere în sine, nicio mândrie cu propria neprihănire. El nu a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le-a făcut supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, a mijlocit în favoarea păcătoșilor. Un astfel de spirit vor da pe față cei care se vor apropia de Dumnezeu. Totuși Avraam a dat pe față o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc și I-a prezentat cererea sa cu căldură.

Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăți corupte, el dorea ca păcătoșii să poată fi salvați. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfățișează neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei nepocăiți. Noi ar trebui să cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față de cei păcătoși. -- Patriarhi și profeți, 139, 140.

Iacov

Experiența lui Iacov ne învață importanța rugăciunii biruitoare -- Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor și hotărât. Experiența vieții sale este o mărturie cu privire la puterea rugăciunii stăruitoare. Acum trebuie ca noi să învățăm această lecție a rugăciunii biruitoare, a credinței ce nu lasă loc îndoielii. Cele mai mari biruințe ale bisericii lui Hristos sau ale creștinului nu sunt acelea care se obțin prin talent și educație, prin avere sau prin favoarea oamenilor, ci sunt acele biruințe care sunt câștigate în camera de audiență cu Dumnezeu, când credința stăruitoare până la agonie se prinde strâns de brațul cel tare al puterii.

Aceia care nu sunt dispuși să părăsească orice păcat și să caute cu stăruință binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toți aceia care se vor baza pe făgăduințele lui Dumnezeu, așa cum a făcut Iacov, și care sunt dispuși să fie tot așa de sinceri și stăruitori cum a fost el vor birui așa cum a biruit el. -- Patriarhi și profeți, 203.

Moise

Urmați exemplul lui Moise cu privire la rugăciune -- Vorbiți mai puțin. Mult timp prețios este pierdut în discuții care nu aduc nicio lumină. Frații trebuie să postească și să se roage împreună pentru înțelepciunea pe care Dumnezeu a făgăduit că o va da cu mână largă. Faceți-I cunoscute lui Dumnezeu necazurile voastre. Spuneți asemenea lui Moise: „Eu nu pot să conduc acest popor dacă prezența Ta nu va fi cu mine”. Apoi, cereți mai mult. Cereți așa cum a cerut Moise: „Arată-mi slava Ta!” (Exod 33, 18.) Ce este această slavă? Este caracterul lui Dumnezeu. Așa I-a spus Dumnezeu lui Moise. -- Slujitorii evangheliei, 417.

Moise a mijlocit cu succes pentru Israel -- Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat și El i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva lor; și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare”. Poporul Israel, îndeosebi mulțimea pestriță, avea să fie pornit întotdeauna să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei urmau să cârtească și împotriva conducătorului lor și să-l necăjească prin necredința și încăpățânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în țara Făgăduinței avea să fie grea și chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare.

„Lasă-Mă și-i voi mistui”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu și-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe.păcătoși să-și urmeze soarta lor, cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara și sacrificiul, care erau răsplătite cu nerecunoștință și cârtire, pentru o poziție de viață ușoară și de cinste, când Însuși Dumnezeu era Acela care oferea lucrul acesta!

Dar Moise a găsit temei pentru nădejde acolo unde se vedeau numai descurajare și mânie. El a înțeles cuvintele lui Dumnezeu, „lasă-Mă”, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci în sensul că o încurajau, înțelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu și-ar fi cruțat poporul....

În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea lui a dispărut spre a face loc unui interes profund și iubirii față de aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, el fusese unealta prin care se făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui și a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său. El pusese la probă credincioșia și iubirea lui pentru acest popor plin de greșeli și nerecunoștința, iar Moise a trecut această încercare cu noblețe. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei națiuni puternice. Lui Dumnezeu I-a plăcut credincioșia lui, smerenia inimii sale și integritatea sa și i-a încredințat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în țara Făgăduinței. -- Patriarhi și profeți, 318, 319.

Moise a continuat să insiste în cererile adresate lui Dumnezeu -- Moise cunoștea foarte bine perversitatea și orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui. El știa dificultățile cu care trebuia să fie confruntat. Totuși Moise învățase că, pentru a o scoate la capăt cu poporul, trebuia să fie ajutat de Dumnezeu. El a cerut o descoperire mai clară a voinței lui Dumnezeu, precum și asigurarea prezenței Sale: „Iată, Tu îmi zici: «Du pe poporul acesta!» și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu mine. Însă, Tu ai zis: «Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea». Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi avea trecere înaintea Ta. Și gândește-Te că neamul acesta este poporul Tău”.

Răspunsul a fost: „Voi merge Eu însumi cu tine și îți voi da odihnă”. Dar Moise nu era satisfăcut. Asupra sufletului său, apăsa un simțământ al urmărilor îngrozitoare, în cazul în care Dumnezeu l-ar fi lăsat pe Israel pradă împietririi și nepocăinței. El nu putea să sufere ca interesele sale să fie despărțite de acelea ale fraților săi și s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu să poată fi redată poporului Său și ca semnele prezenței Sale să continue să călăuzească peregrinările lor: „Dacă nu mergi Tu însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?”

Și Domnul a zis: „Voi face și ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea și te cunosc pe nume”. Dar profetul nu a încetat să se roage. Fiecare rugăciune înălțată primise răspuns, dar el înseta după o dovadă mai puternică a bunăvoinței lui Dumnezeu. El adresează acum o cerere pe care nicio ființă omenească nu o făcuse vreodată până atunci. „Arată-mi slava Ta!”

Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrăzneață, ci au fost rostite cuvinte pline de bunătate: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea”. Niciun om muritor nu poate privi slava descoperită a lui Dumnezeu și să trăiască, dar Moise a fost asigurat că va vedea din slava divină, atât cât va putea suporta să vadă. El a fost chemat din nou să se urce pe munte, apoi, mâna care a făcut lumea și care mută munții deodată „și-i răstoarnă în mânia Sa” (Iov 9, 5) l-a luat pe Moise, această ființă făcută din țărână, acest puternic bărbat al credinței, și l-a așezat într-o crăpătură în stâncă în timp ce slava lui Dumnezeu și toată bunătatea Lui au trecut pe dinaintea sa.

Această experiență -- mai presus de toate celelalte făgăduințe făcute, în sensul că prezența divină îl va însoți -- a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stătea înainte și el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toată înțelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa ca om de stat sau conducător militar. Nicio putere pământească, nicio iscusință sau pricepere nu pot lua locul prezenței continue a lui Dumnezeu. -- Patriarhi și profeți, 327, 328.

Sub stres, rugăciunea lui Moise a fost aproape o plângere -- Inima lui Moise s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmașii săi ar fi putut astfel ajunge o mare națiune. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai bine să fie șters numele său din cartea vieții, „decât să fie lăsați să piară”. Pentru ei riscase totul, iar acum acesta era răspunsul. Toate necazurile lor, chiar și suferințele lor imaginare, le puneau pe seama lui, iar cârtirile lor ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii și a răspunderii sub care se clătina, în necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu. Rugăciunea lui era aproape o plângere: „Pentru ce mâhnești Tu pe robul Tău și pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei se plâng la mine, zicând: «Dă-ne carne să mâncăm!» Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine”.

Domnul i-a ascultat rugăciunea și i-a spus să cheme șaptezeci de bărbați dintre bătrânii lui Israel -- oameni nu doar înaintați în vârstă, ci și cu demnitate, cu judecată sănătoasă și experiență. „Adu-i la cortul întâlnirii”, a zis El, „și să se înfățișeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî și-ți voi vorbi acolo, voi lua din duhul care este peste tine și-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului și să n-o porți tu singur”. -- Patriarhi și profeți, 379, 380.

Moise a mijlocit pentru Israel -- Moise s-a sculat și a intrat în sfântul locaș. Domnul i-a spus: „Îi voi lovi cu ciumă și-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare”. Dar Moise s-a rugat din nou pentru poporul său. Nu se putea învoi ca ei să fie nimiciți, iar el să ajungă un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el a zis: „Să se arate puterea Domnului în mărimea ei, cum ai spus când ai zis: «Domnul este încet la mânie și bogat în bunătate».... Iartă deci fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici!”.

Domnul a făgăduit să-l cruțe pe Israel de o nimicire imediată, dar, din cauza necredinței și lașității lor, El nu putea să-și manifeste puterea de a-i supune pe vrăjmașii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit să se înapoieze către Marea Roșie, ca fiind singura cale sigură. -- Patriarhi și profeți, 390, 391.

Rugăciunile lui Moise i-au ferit pe israeliți de judecățile lui Dumnezeu -- Când au privit la bărbatul acesta înaintat mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, izraeliții și-au amintit cu toții, cu o nouă și mai adâncă prețuire a iubirii lui părintești, de sfaturile lui înțelepte, de munca lui care nu cunoștea oboseala. De atâtea ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita pedeapsă de Ia Dumnezeu, rugăciunile lui Moise pentru ca ei să fie cruțați biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remușcărilor. Cu amară căință și-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat și din această cauză el trebuia să moară. -- Patriarhi si profeți, 470.

Ultima rugăciune a lui Moise a fost împlinită pe Muntele Schimbării la față -- Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu nu s-au manifestat niciodată mai izbitor, ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învățătură care nu trebuie să fie uitată niciodată, și anume că El cere ascultare strictă și că oamenii nu trebuie să-și însușească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El nu a putut să asculte rugăciunea lui Moise de a avea parte de moștenirea lui Israel, dar nu l-a uitat și nu l-a părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înțeles durerea încercată de Moise. El notase fiecare faptă de slujire credincioasă în decursul anilor lungi de luptă și încercare. Pe înălțimile muntelui Pisga, Dumnezeu I-a chemat pe Moise la o moștenire infinit mai măreață decât aceea a Canaanului pământesc.

Pe Muntele Schimbării la față, Moise s-a arătat împreună cu Ilie care fusese proslăvit. Ei au fost trimiși ca purtători de lumină și slavă de la Tatăl către Fiul Său. Astfel a fost împlinită în cele din urmă rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte, El stătea pe „muntele cel bun”, în mijlocul moștenirii poporului său și mărturisea despre Acela care este esența tuturor făgăduințelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viața acestui bărbat atât de onorat de cer. -- Patriarhi și profeți, 479.

Ana

Exemplul Anei este o încurajare pentru fiecare mamă -- De la Silo, Ana s-a întors liniștită acasă, la Rama, și l-a lăsat pe copilul Samuel pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui preot. Ea îl învățase pe copil, încă de la primele licăriri ale minții, să-L iubească și să-L onoreze pe Dumnezeu și să se socotească proprietatea Domnului. Prin toate cele cunoscute din jurul lui, ea căutase să-i înalțe gândurile spre Creator. Când a fost despărțită de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugăciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hăinuță și când, împreună cu soțul ei, urca la Silo ca să se roage, îi dădea copilului această amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hăinuță era împletit cu o rugăciune ca el să fie curat, nobil și sincer. Ea nu a cerut în rugăciune mărire lumească pentru fiul ei, dar a stăruit cu toată râvna ca el să ajungă la mărirea aceea pe care o prețuiește Cerul -- să-L onoreze pe Dumnezeu și să fie o binecuvântare pentru semenii lui.

Ce răsplătire a avut Ana! Ce încurajare spre credincioșie este exemplul ei! Fiecărei mame i-au fost încredințate ocazii de o valoare ce nu poate fi măsurată și interese nemărginit de scumpe. Cercul modest de activitate și îndeplinirea unor datorii fără strălucire, pe care multe femei le privesc ca pe o sarcină obositoare, trebuie să fie socotite ca o lucrare nobilă și măreață. Este privilegiul mamei să devină o binecuvântare pentru omenire prin influența ei, iar îndeplinirea acestei îndatoriri va aduce bucurie propriei inimi. Ea poate să netezească drumul care, prin soare și umbră, duce spre înălțimi mărețe. Mama poate nădăjdui să formeze caracterul copiilor ei după chipul divin, numai atunci când ea însăși caută să urmeze în propria viață învățăturile Domnului Hristos. Lumea e plină de influențe dăunătoare. Moda și moravurile exercită o mare putere asupra tineretului. Dacă mama este delăsătoare în ce privește datoria ei de a-i învăța, îndruma și înfrâna pe copii, ei vor accepta de la sine răul și se vor îndepărta de bine. Fiecare mamă să se înfățișeze cât mai des înaintea Mântuitorului cu rugăciunea: „Învață-ne ce să păzim cu privire la copil și ce avem de făcut!” Să ia seama la îndrumările date de Dumnezeu în Cuvântul Său și va primi înțelepciune, după cum va avea nevoie. -- Patriarhi și profeți, 572, 573,

Ana a fost o femeie a rugăciunii -- Ana nu i-a adus niciun reproș soțului ei pentru căsătoria lui neînțeleaptă. Ea a mers la Tatăl ei ceresc cu durerea pe care nu putea să o împărtășească niciunui prieten de pe pământ și a cerut mângâiere de la Acela care a spus: „Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi”. În rugăciune se află o putere minunată. Marele nostru vrăjmaș caută fără încetare să țină sufletul tulburat departe de Dumnezeu. Satana se teme de un apel adresat Cerului de către sfântul cel mai umil, mai mult decât de hotărârile guvernelor sau de poruncile împăraților.

Rugăciunea Anei nu a fost auzită de urechile oamenilor muritori, dar a ajuns la urechile Domnului oștirilor. Ea L-a rugat stăruitor pe Dumnezeu să înlăture rușinea ei și să-i acorde acea favoare care era cea mai prețuită de femeile din acea vreme -- binecuvântarea de a fi mamă. Pe când se lupta în rugăciune, vocea ei nu scotea niciun sunet, dar buzele i se mișcau, iar înfățișarea ei arăta o emoție adâncă. Astfel, femeia umilă care se ruga avea să treacă acum printr-o nouă încercare. Când a zărit-o, Eli, marele preot, a tras concluzia pripită că ea era sub influența băuturilor alcoolice. Petrecerile de sărbători înlocuiseră aproape cu totul evlavia cea adevărată din mijlocul poporului Israel. Cazurile de necumpătare erau destul de frecvente chiar și printre femei, iar acum Eli a fost hotărât să-i adreseze o mustrare pe care o considera binemeritată. „Până când vei fi beată? Du-te de te trezește”.

Ana era în comuniune cu Dumnezeu. Ea a crezut că a fost ascultată, iar pacea lui Hristos i-a umplut inima. Pentru că avea o fire înțeleaptă și amabilă, nu s-a lăsat cuprinsă nici de întristare, nici de indignare la auzul acuzației nedrepte că ar fi beată în casa Domnului. Cu respectul cuvenit față de unsul Domnului, ea a respins calm acuzația și a declarat cauza emoției ei. „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care sufere în inima ei și n-am băut nici vin, nici băutură amețitoare, ci îmi vărsam sufletul înaintea Domnului. Să nu iei pe roaba ta drept o femeie stricată, căci numai prea multa mea durere și supărare m-a făcut să vorbesc până acum”. Convins că mustrarea lui fusese nedreaptă, Eli a răspuns: „Du-te în pace și Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!”

În rugăciunea ei, Ana făcuse un legământ că, dacă îi va fi ascultată cererea, îl va consacra pe copilul ei în slujba lui Dumnezeu. Ea a făcut cunoscut acest legământ soțului ei, iar el l-a confirmat printr-un act solemn de închinare, înainte de a pleca de la Șilo.

Rugăciunea Anei a fost ascultată, iar ea a primit darul pentru care se rugase așa de stăruitor. Când a privit la dovada favorii divine, i-a dat copilului numele de Samuel -- Dumnezeu a ascultat. -- Signs of the Times, 27 octombrie, 1881.

Ilie

Ilie s-a rugat pentru pocăința lui Israel -- În munții Galaadului, la răsărit de Iordan, trăia în zilele lui Ahab un om al credinței și al rugăciunii, a cărui lucrare neînfricată era destinată să oprească răspândirea rapidă a apostaziei în Israel. Departe de orice oraș renumit și neavând o poziție înaltă în societate, Ilie Tișbitul și-a început misiunea încrezător în planul lui Dumnezeu de a pregăti calea înaintea lui și de a-i da succes deplin. Cuvântul credinței și al puterii era pe buzele lui și întreaga lui viață era consacrată lucrării de reformă. Glasul lui era al unuia care striga în pustie pentru a mustra păcatul și pentru a respinge valul răului. Deși a venit la oameni ca mustrător al păcatului, totuși solia lui oferea balsamul de Galaad sufletelor bolnave de păcat ale celor care doreau să fie vindecați.

Când Ilie l-a văzut pe Israel afundându-se din ce în ce mai mult în idolatrie, sufletul său a fost îndurerat și indignarea l-a cuprins. Dumnezeu făcuse lucruri mari pentru poporul Său. Îl eliberase din robie și îi dăduse „pământurile neamurilor ... ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui”. (Psalmii 105, 44.45.) Dar planurile pline de îndurare ale lui lehova erau acum aproape uitate. Necredința îl despărțea cu repeziciune pe poporul ales de Izvorul puterii lui. Când a văzut această apostazie, din locuința lui retrasă de la munte, Ilie a fost copleșit de amărăciune. Cu groază în suflet, el L-a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită pedepse, dacă este nevoie, ca să poată fi determinat să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă pe israeliți aduși la pocăință înainte ca ei să ajungă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.

Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările și avertizările nu-l aduseseră pe Israel la pocăință. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăți. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, rouă și ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura și că pământul era îmbogății și făcut să rodească din belșug prin energia creatoare a soarelui, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra țării întinate. Semințiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământești. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăință și nu-L vor recunoaște ca izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie. -- Profeți și regi, 119, 120.

Temerea de Dumnezeu era din ce în ce mai puțină în Israel. Dovezile blasfematoare ale idolatriei lor oarbe se vedeau în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu era nimeni care să îndrăznească să-și riște viața pentru a se împotrivi pe față idolatriei blasfematoare care predomina. Altarele lui Baal și preoții lui Baal care aduceau jertfe soarelui, lunii și stelelor atrăgeau atenția pretutindeni. Ei aveau temple și dumbrăvi consacrate, unde se aflau obiecte de închinare făcute de mâini omenești. Binefacerile pe care Dumnezeu le-a dat acestui popor nu îl determinau să aducă nicio mulțumire Dătătorului. Ei atribuiau favorii zeilor lor toate binecuvântările Cerului, izvoarele, pâraiele, rouă și ploaia care înviorau pământul și făceau câmpurile lor să aducă roade abundente.

Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. El a fost cuprins de indignare și gelos pentru slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel era cufundat într-o apostazie îngrozitoare. Ilie a fost copleșit de uimire și de durere, văzând apostazia poporului, în timp ce își aducea aminte de lucrurile cele mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru acești oameni. Totuși cei mai mulți uitaseră toate aceste lucruri. El a mers înaintea lui Dumnezeu cu sufletul plin de suferință și L-a rugat să își salveze poporul, chiar și prin pedepse, dacă era necesar. El L-a rugat pe Dumnezeu să înceteze a-i trimite acestui popor nerecunoscător rouă și ploaie, comorile cerului, pentru ca Israelul apostaziat să aștepte în zadar de la idolii lui de aur, lemn și piatră, de la soare, lună și stele, de la zeii lor, să ude pământul și să-l facă să aducă roade îmbelșugate. Dumnezeu i-a spus lui Ilie că auzise rugăciunea lui. Dumnezeu urma să rețină de la poporul Său rouă și ploaia, până când acesta se va întoarce la El, în pocăință. -- The Review and Herald, 16 septembrie, 1873.

În anii lungi de secetă și foamete, Ilie s-a rugat stăruitor ca inima celor din Israel să se întoarcă de la idolatrie la slujirea lui Dumnezeu. Prorocul a așteptat cu răbdare, în timp ce mâna Domnului apăsa cu putere peste țara lovită. Când a văzut dovezile suferinței și lipsei înmulțindu-se în toate părțile, inima lui a fost copleșită de durere și dorea nespus puterea care să aducă reforma cât mai grabnic. Însuși Dumnezeu își aducea la îndeplinire planul, iar tot ce putea să facă slujitorul Său era să se roage cu credință și să aștepte timpul pentru o acțiune hotărâtă. -- Profeți și regi, 133.

Ilie este exemplul de om care a biruit prin rugăciune stăruitoare -- Noi ar trebui să petrecem mult timp în rugăciune tainică. Domnul Hristos este vița, noi suntem mlădițele. Dacă dorim să creștem și să aducem roade, trebuie să luăm continuu seva și hrana de la Adevărata Viță, pentru că, despărțiți de Viță, nu avem nicio putere.

L-am întrebat pe înger de ce nu s-a manifestat mai multă credință și putere în Israel. El a spus: „Voi vă desprindeți prea repede de brațul Domnului. Aduceți cu insistență cererile voastre înaintea scaunului Său de domnie și rezistați printr-o credință puternică. Făgăduințele Sale sunt sigure. Credeți că primiți lucrurile pentru care vă rugați și le veți avea”. Apoi, atenția mi-a fost îndreptată spre Ilie, El a fost -- supus acelorași slăbiciuni ca și noi, dar s-a rugat stăruitor. El s-a rugat de șapte ori Domnului, iar ultima oară s-a văzut norul. Am văzut că noi ne îndoiserăm de făgăduințele sigure și îl răniserăm pe Mântuitorul prin lipsa noastră de credință. Îngerul a spus: „Îmbracă armura și, mai presus de orice, ia scutul credinței, căci el va păzi inima și însăși viața de săgețile arzătoare ale celui rău”. Dacă vrăjmașul îi poate face pe cei descurajați să-și abată privirile de la Domnul Isus, să privească la ei înșiși și să se gândească numai la propria nevrednicie, în loc de a se gândi la vrednicia lui Isus, la dragostea Sa, la meritele Sale și la mila Sa cea mare, el va da la o parte scutul credinței și își va atinge scopul, iar ei vor fi expuși la ispitele lui nemiloase. Prin urmare, cei slabi trebuie să privească la Isus și să se încreadă în El. Așadar, ei trebuie să-și exercite credința. -- Experiențe și viziuni, 73.

Dacă doresc să aibă succes în lucrarea lor, solii lui Dumnezeu trebuie să zăbovească mult în prezența Sa. Se spune despre o femeie în vârstă din Lancashire că asculta motivele menționate de vecinele ei pentru succesul pastorului lor. Ele vorbeau despre darurile Iui, despre stilul lui de predicare, despre manierele lui. „Nu”, a spus atunci femeia în vârstă, „vă voi spune eu care este motivul. Omul vostru este foarte aproape de Cel Atotputernic”.

Când oamenii sunt consacrați așa cum a fost Ilie și au credința pe care a avut-o el, Dumnezeu Se va descoperi așa cum S-a descoperit atunci. De asemenea, când oamenii se vor ruga Domnului așa cum s-a rugat Iacov, rezultatele care au fost văzute atunci se vor vedea din nou. Puterea va veni de la Dumnezeu ca rezultat al rugăciunii credinței. -- Slujitorii evangheliei, 255.

Rugăciunea lui Ilie pe Muntele Carmel a primit un răspuns vizibil -- Ilie i-a reamintit poporului apostazia îndelungată care stârnise mânia iui Iehova, chemându-i pe oameni să-și umilească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul să fie îndepărtat din țara lui Israel. Apoi, plecându-se cu respect înaintea Dumnezeului nevăzut, își înălță mâinile către cer și rosti o rugăciune simplă. Preoții lui Baal săriseră, țipaseră, făcuseră spume, de dimineață până târziu după-amiază, dar când Ilie se rugă, niciun țipăt fără rost nu răsună pe înălțimea Carmelului. El se ruga ca și cum știa că Iehova este acolo, martor la scenă, și ascultă cererea lui. Prorocii lui Baal s-au rugat prostește, fără niciun înțeles. Ilie se rugă simplu și cu căldură, cerând lui Dumnezeu să-și arate superioritatea asupra lui Baal, pentru ca Israel să poată fi determinat să se întoarcă la El.

„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Israel!” se ruga profetul, „Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău și că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca Ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești adevăratul Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine”. O tăcere apăsătoare se așternu peste toți. Preoții lui Baal tremurau de groază. Conștienți de vinovăția lor, se așteptau acum la o pedeapsă grabnică.

Nici nu s-a sfârșit rugăciunea lui Ilie, că flăcări de foc, ca niște fulgere strălucitoare de lumină, au coborât din cer peste altarul înălțat, mistuind jertfa, secând apa din șanț și mistuind chiar și pietrele altarului. Strălucirea focului a iluminat muntele și a orbit ochii mulțimii. În văile de jos, unde mulți priveau cu încordare îngrijorată mișcările celor de sus, coborârea focului s-a văzut clar și toți au fost uimiți de priveliște, Aceasta semăna cu stâlpul de foc care, la Marea Roșie, a despărțit pe copiii lui Israel de oastea egipteană. -- Profeți și Regi 152, 153.

Rugăciunile lui Ilie au cerut, prin credință, împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu -- Odată cu uciderea prorocilor lui Baal, s-a deschis calea pentru aducerea la îndeplinire a unei puternice reforme spirituale în cele zece seminții ale regatului de nord. Ilie prezentase poporului apostazia lui, îl chemase să-și umilească inima și să se întoarcă la Domnul. Judecățile Cerului fuseseră aduse la îndeplinire, poporul își mărturisise păcatele și Îl recunoscuse pe Dumnezeul părinților săi ca fiind Dumnezeul cel viu, iar acum blestemul Curului avea să fie retras, iar binecuvântările vremelnice ale vieții să fie reînnoite. Țara urma să fie înviorată cu ploaie. „Suie-te de mănâncă și bea”, i-a spus Ilie lui Ahab, „căci se aude vuiet de ploaie”. Apoi prorocul s-a urcat în vârful muntelui să se roage.

Nu pentru că se arătase vreo dovadă exterioară a ploii care era gata să cadă, a putut Ilie să-i îndemne atât de sigur pe Ahab să se pregătească de ploaie. Prorocul n-a văzut niciun nor pe cer, n-a auzit niciun tunet. El a rostit numai cuvântul pe care Duhul Domnului l-a îndemnat să-i spună ca răspuns la credința lui cea puternică. Toată ziua se conformase neabătut voinței lui Dumnezeu, iar acum, după ce făcuse tot ce fusese în puterea lui, știa că Cerul va revărsa din belșug binecuvântările promise. Același Dumnezeu care trimisese seceta, făgăduise o ploaie îmbelșugată ca răsplată a îndeplinirii dreptății, iar acum Ilie aștepta revărsarea făgăduită. într-o atitudine de umilință, „cu fața între genunchi”, el mijlocea înaintea lui Dumnezeu în favoarea Israelului pocăit.

Din nou și din nou, Ilie l-a trimis pe solul său într-un loc de unde se putea vedea Marea Mediterană, ca să vadă dacă este vreun semn vizibil că Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea. De fiecare dată, robul se întorcea spunând: „Nu este nimic”. Prorocul nu și-a pierdut răbdarea și nici credința, ci a continuat cererea lui stăruitoare. De șase ori, robul s-a întors cu răspunsul că nu vede niciun nor de ploaie pe cerul ca alama. Nedescurajat, Ilie I-a trimis încă o dată, dar de data aceasta robul s-a întors zicând: „Iată că se ridică un nor mic din mare, ca o palmă de om”.

Acest fapt era suficient. Ilie nu a așteptat să se întunece tot cerul, în acel mic nor, el a văzut, prin credință, o ploaie îmbelșugată și a acționat potrivit credinței sale, trimițând de îndată pe slujitorul său la Ahab, cu solia: „Înhamă și pogoară-te, ca să nu te oprească ploaia”.

Deoarece Ilie a fost un bărbat cu o mare credință, Dumnezeu l-a putut folosi în această criză din istoria lui Israel. În timp ce se ruga, mâna credinței sale a prins făgăduințele Cerului și a stăruit în rugăciune până când cererile sale au fost ascultate. El nu a așteptat o dovadă deplină că Dumnezeu l-a ascultat, ci a fost gata să se avânte riscând totul la cel mai slab semn al bunăvoinței divine. Totuși lucrul pe care el a fost în stare să îl facă prin puterea lui Dumnezeu, pot să îl facă toți în domeniul lor de activitate în slujba Iui Dumnezeu, căci despre prorocul din Munții Galaadului stă scris: „Ilie era un om supus acelorași slăbiciuni ca și noi și s-a rugat cu stăruință să nu plouă și nu a plouat în țară trei ani și șase luni”. (Iacov 5, 17.)

O credință ca aceasta este necesară în lume astăzi -- credința care se prinde de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu și nu se lasă până când Cerul nu răspunde. O credință ca aceasta ne leagă strâns cu Cerul și ne aduce putere pentru a lupta cu forțele întunericului. „Prin credință”, copiii lui Dumnezeu „au cucerit împărății, au făcut dreptate, au căpătat făgăduințe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuțișul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă ostile vrăjmașe”. (Evrei 11, 33.34.) Prin credința, și noi astăzi trebuie să atingem înălțimile planului lui Dumnezeu pentru noi! „Tu zici: «Dacă poți!» Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9, 23.)

Credința este un element esențial al rugăciunii biruitoare. „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.) „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. (1 Ioan 5, 14.15.) Cu credința stăruitoare a lui Iacov, cu stăruința neabătută a lui Ilie, să prezentăm rugăciunile noastre Tatălui, cerând tot ce El a făgăduit. Onoarea tronului Său este pusă în joc pentru împlinirea cuvântului Său. -- Profeți și regi, 155-158.

Ilie a perseverat în rugăciune, până când răspunsul a venit -- În experiența lui Ilie ne sunt prezentate lecții importante. Când s-a aflat pe Muntele Cârmei și s-a rugat pentru ploaie, credința lui a fost pusă la încercare, dar el a perseverat, continuând să-I adreseze lui Dumnezeu cererea lui. El s-a rugat stăruitor de șase ori și totuși nu a fost niciun semn că rugămintea lui a fost ascultată, dar el a continuat cu o credință puternică să trimită insistent cererea lui către tronul harului. Dacă ar fi renunțat descurajat a șasea oară, rugăciunea lui nu ar fi fost ascultată, însă el a perseverat până când răspunsul a venit. Noi avem un Dumnezeu a cărui ureche nu este astupată față de cererile noastre, iar dacă punem la încercare cuvântul Său, El va onora credința noastră. El dorește ca toate interesele noastre să fie împletite cu interesele Sale și atunci va putea să ne binecuvânteze în siguranță, pentru că nu ne vom slăvi pe noi înșine când vom primi binecuvântarea, ci Îi vom aduce lui Dumnezeu toată lauda. Dumnezeu nu ascultă întotdeauna rugăciunile noastre de prima dată când Îi vorbim, pentru că, dacă ar face așa, noi am putea să credem că am avut dreptul la toate binecuvântările și favorurile pe care le-a revărsat asupra noastră. În loc de a ne cerceta inima pentru a vedea dacă există vreun rău pe care îl nutrim, vreun păcat pe care îl îndrăgim, noi am ajunge să fim neatenți și nu am reuși să ne dăm seama de dependența noastră de El și de nevoia pe care o avem de ajutorul Său.

Ilie s-a umilit până când s-a aflat în situația în care nu avea să își atribuie sieși slava. Aceasta este condiția cu care Domnul ascultă rugăciunea, pentru că atunci noi îi vom da slavă Lui. Obiceiul de a-i lăuda pe oameni are ca rezultat un mare rău. Unul îl laudă pe altul, iar astfel oamenii sunt determinați să simtă că slava și cinstea le aparțin. Când îi înălțați pe oameni, voi puneți o capcană pentru sufletul lor și faceți exact ce dorește Satana. Ar trebui să-L lăudați pe Dumnezeu cu toată inima, sufletul, cugetul și puterea voastră, pentru că numai Dumnezeu este vrednic de slavă. -- Comentarii Biblice ale AZȘ 2:1034, 1035.

In timp ce Ilie s-a rugat, slujitorul lui a vegheat. El s-a întors de șase ori din locul de veghere, spunând: „Nu este nimic”, niciun nor, niciun semn de ploaie. Totuși profetul nu s-a descurajat. El a continuat să își revizuiască viața pentru a vedea dacă dăduse greș în a-L cinsti pe Dumnezeu. El și-a mărturisit păcatele și a continuat să își smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, în timp ce aștepta un semn că rugăciunea lui a primit răspuns. Pe când își cerceta inima, i se părea că este tot mai mic atât în ochii lui, cât și în ochii lui Dumnezeu. Lui Ilie i s-a părut că era nimic și că Dumnezeu era totul, iar când a ajuns în punctul renunțării totale la sine, în timp ce se prindea de Mântuitorul ca fiind singura Iui putere și neprihănire, răspunsul a venit. -- The Review and Herald, 26 mai, 1891.

David

Căderea lui David este o avertizare de a nu neglija rugăciunea -- Dumnezeu dorește ca istoria căderii lui David să servească drept avertizare, pentru ca nici chiar aceia pe care El i-a binecuvântat și favorizat foarte mult să nu se simtă în siguranță și să nu neglijeze rugăciunea și vegherea. Așa a și fost cu aceia care, în umilință, au căutat să învețe lecția pe care Dumnezeu vrea să o dea. În felul acesta, generație după generație, mii de oameni au ajuns să-și dea seama de primejdia în care se aflau în fața puterii ispititorului. Căderea lui David -- om atât de mult onorat de Dumnezeu -- a trezit în ei neîncredere față de eul personal. Ei și-au dat seama că numai Dumnezeu poate să-i susțină prin puterea Lui, prin credință. Pentru că au știut că la El se află puterea și siguranța lor, ei s-au temut să facă până și un singur pas pe terenul lui Satana. -- Patriarhi și profeți, 724.

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui David pentru iertare -- Una dintre cele mai stăruitoare rugăciuni raportate în Cuvântul lui Dumnezeu este aceea a lui David, când a cerut: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule”. Răspunsul lui Dumnezeu la o asemenea rugăciune este: „Îți voi da o inimă nouă”. Lucrarea aceasta nu poate să fie făcută de niciun om limitat. Bărbații și femeile trebuie să înceapă încă din prima clipă să-I ceară lui Dumnezeu cât se poate de stăruitor să Ie dea o experiență creștină adevărată. Ei trebuie să simtă puterea creatoare a Duhului Sfânt. Ei trebuie să primească o inimă nouă, care este păstrată sensibilă și duioasă prin harul Cerului. Spiritul egoist trebuie să fie curățit din suflet. Ei trebuie să lucreze cu seriozitate și cu umilință, fiecare cerându-I lui Isus călăuzire și încurajare. Apoi, zidirea, bine alcătuită și potrivită, va crește ajungând un templu sfânt în Domnul. -- Comentarii Biblice ale AZȘ 4:1165.

Solomon

Trebuie să învățăm lecția aflată în rugăciunea smerită a lui Solomon -- La începutul domniei sale, Solomon s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărătească în locul tatălui meu David, și eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat”. (1 Regi 3, 7.)

Solomon urmase tatălui său David la tronul lui Israel. Dumnezeu l-a onorat mult și, așa cum știm, el a ajuns în anii de mai târziu cel mai mare, cel mai bogat și cel mai înțelept împărat care a stat vreodată pe un scaun de domnie pământesc. De timpuriu, în anii de început ai domniei sale, Solomon a fost impresionat de Duhul Sfânt cu privire la solemnitatea răspunderilor sale și, deși era bogat în talente și capacități, el și-a dat scama că, fără ajutor dumnezeiesc, era tot atât de neajutorat pentru a le duce la îndeplinire, ca un copilaș. Solomon n-a fost niciodată atât de bogat, sau atât de înțelept, sau realmente atât de mare, ca atunci când a mărturisit Domnului: „Eu nu sunt decât un tânăr (engl.: un copil), nu sunt încercat”....

„Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului. Și Dumnezeu a zis: «Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viață lungă, nici bogății, nici moartea vrăjmașilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate, voi face după cuvântul tău. Iți voi da o inimă înțeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea ta și nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îți voi da și ce n-ai cerut, bogății și slavă, așa încât tot timpul vieții tale nu va fi niciun împărat ca tine. Și dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile și poruncile Mele, cum a făcut David, tatăl tău, îți voi lungi zilele»”....

Toți aceia care ocupă locuri de răspundere au nevoie să învețe lecția ce se cuprinde în smerita rugăciune a lui Solomon. Ei nu trebuie să uite că poziția pe care o ocupă nu va schimba niciodată caracterul și nici nu-l va face pe om infailibil. Cu cât poziția pe care o ocupă un om este mai înaltă, cu cât este mai mare răspunderea pe care o are de purtat, cu atât mai extinsă va fi influența pe care o exercită și cu atât mai mare va fi nevoia sa de a-și simți dependența de înțelepciunea și de puterea lui Dumnezeu și de a cultiva caracterul cel mai bun și cel mai sfânt. -- Mărturii pentru comunitate 9:281, 282.

Exemplul lui Solomon este o lecție cu privire la vegherea în vederea rugăciunii -- În cazul lui Solomon, el, care a fost puternic, îndrăzneț, ferm și hotărât din fire, fiind zguduit de puterea ispitei, a ajuns slab și oscilant ca o trestie bătută de vânt! Cum a fost doborât de furtuna ispitei un cedru bătrân și noduros din Liban, un stejar înalt din Basan! Ce lecție este aceasta pentru toți aceia care doresc să-și salveze sufletul, ca să vegheze neîncetat în vederea rugăciunii! Ce avertizare este aceasta, ca să păstreze mereu harul lui Hristos în inima lor și să lupte cu decăderea dinăuntru și cu ispitele din afară! -- Manuscript Releases 21:383.

Ezechia

Ezechia s-a rugat pentru rămășița lui Israel -- Ziua aceasta „este o zi de necaz, de pedeapsă și de ocară”, a fost cuvântul pe care regele i l-a trimis. „Poate că Domnul, Dumnezeul tău, a auzit toate cuvintele lui Rabșache, pe care l-a trimis împăratul Asiriei, stăpânul său, să batjocorească pe Dumnezeul cel viu și, poate că Domnul, Dumnezeul tău, îl va pedepsi pentru cuvintele pe care le-a auzit. Înalță dar o rugăciune pentru ceilalți care au mai rămas”. (2 Regi 19, 3.4.)

„Împăratul Ezechia și prorocul Isaia, fiul lui Amoț, au început să se roage pentru lucrul acesta și au strigat către cer”. (2 Cronici 32, 20.)

Dumnezeu a răspuns la rugăciunile slujitorilor Săi. Lui Isaia i-a fost dată solia pe care s-o transmită lui Ezechia: „Așa vorbește Domnul: «Nu te speria de cuvintele pe care le-ai auzit și prin care M-au batjocorit slujitorii împăratului Asiriei. Voi pune în el un duh care îl va face ca, la auzul unei vești pe care o va primi, să se întoarcă în țara lui; și-l voi face să cadă ucis de sabie în țara lui»” (2 Regi 19, 6.7). -- Profeți și regi, 354.

Rugăciunea lui Ezechia a fost în armonie cu planul lui Dumnezeu -- Când a primit scrisoarea batjocoritoare, împăratul lui Iuda a luat-o la templu, „a întins-o înaintea Domnului” (Versetul 14) și s-a rugat cu o credință puternică pentru ajutor din cer, pentru ca popoarele pământului să știe că Dumnezeul evreilor încă trăiește și domnește. Era în joc onoarea lui Iehova. Numai El putea aduce eliberarea.

„Doamne, Dumnezeul lui Israel, care șezi pe heruvimi”, s-a rugat Ezechia. „Tu ești singurul Dumnezeu al tuturor împăraților pământului! Tu ai făcut cerurile și pământul. Doamne, pleacă-ți urechea și ascultă! Doamne, deschide-ți ochii și privește! Auzi cuvintele lui Sanherib, care a trimis pe Rabșache să batjocorească pe Dumnezeul cel viu. Da, Doamne, este adevărat că împărații Asiriei au nimicit neamurile și le-au pustiit țările și că au aruncat în foc pe dumnezeii lor; dar ei nu erau dumnezei, ci erau lucrări făcute de mâna omului, erau lemn și piatră; și i-au nimicit. Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăvește-ne din mâna lui Sanherib, ca să știe toate împărățiile pământului că numai Tu ești Dumnezeu, Doamne”. (Versetul 15-19.)

Rugăciunile lui Ezechia în favoarea lui Iuda, și pentru onoarea Conducătorului lor suprem, erau în armonie cu planul lui Dumnezeu. Solomon, în binecuvântarea rostită la consacrarea templului, se rugase Domnului „să facă în tot timpul dreptate robului Său și poporului Său Israel, pentru ca toate popoarele pământului să poată cunoaște că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El”. (1 Regi 8, 59.60.) Domnul avea să-și arate favoarea îndeosebi atunci când, în vreme de război sau de înfrângere, căpeteniile lui Israel aveau să intre în casa de rugăciune și trebuia să se roage pentru izbăvire. (Versetele 33, 34.)

Ezechia n-a fost lăsat fără nădejde. Isaia a fost trimis la el să-i spună: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Am auzit rugăciunea pe care Mi-ai făcut-o cu privire la Sanherib, împăratul Asiriei»”. -- Profeți și regi, 355, 356, 359.

Ezechia, vindecat ca răspuns la rugăciune -- Din zilele lui David, nu mai domnise niciun împărat care să fi făcut pentru zidirea împărăției lui Dumnezeu în timp de apostazie și descurajare, așa de mult cum făcuse Ezechia. Domnitorul aflat pe moarte Îl slujise pe Dumnezeul său cu credincioșie și făcuse mult pentru a întări încrederea poporului în Iehova, ca fiind Conducătorul lui suprem. Asemenea lui David, el a putut să se roage: „S-ajungă rugăciunea mea înaintea Ta! Ia aminte la cererile mele; căci mi s-a săturat sufletul de rele și mi se apropie viața de locuința morților”. „Căci Tu ești nădejdea mea, Doamne, Dumnezeule! În Tine mă încred din tinerețea mea. Pe Tine mă sprijin.... Nu mă lepăda la vremea bătrâneței, când mi se duc puterile, nu mă părăsi!... Dumnezeule, nu Te depărta de mine! Dumnezeule, vino degrabă în ajutorul meu!... Nu mă părăsi, Dumnezeule, chiar la bătrânețe cărunte, ca să vestesc tăria Ta neamului de acum și puterea Ta, neamului de oameni care va veni!” (Psalmii 88, 2.3; 71, 5-18.)

Acela ale cărui îndurări „nu sunt la capăt” (Plângerile lui Ieremia 3, 22) a auzit rugăciunea slujitorului Său. „Isaia, care ieșise, n-ajunsese încă în curtea din mijloc când cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Întoarce-te și spune lui Ezechia, căpetenia poporului Meu: Așa vorbește Domnul, Dumnezeul tatălui tău David: ți-am auzit rugăciunea și ți-am văzut lacrimile. Iată că te voi face sănătos; a treia zi te vei sui la Casa Domnului. Voi mai adăuga cincisprezece ani la zilele tale. Te voi izbăvi, pe tine și cetatea aceasta, din mâna împăratului Asiriei și voi ocroti cetatea aceasta, din pricina Mea și din pricina robului Meu David»”. (2 Regi 20, 4-6.) -- The Review and Herald, 6 mai, 1915.

Daniel

Rugăciunea eficientă și fierbinte a lui Daniel -- Daniel s-a rugat lui Dumnezeu nu înălțându-se pe sine sau revendicând vreo virtute: „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine”. Aceasta este rugăciunea pe care Iacov o numește eficientă și fierbinte. Despre Hristos este scris: „A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte”. În ce contrast față de această mijlocire din partea Maiestății cerului sunt rugăciunile slabe, fără tragere de inimă, care sunt înălțate de unii către Dumnezeu! Mulți sunt mulțumiți cu o slujire a buzelor și puțini au o dorință sinceră, serioasă și plină de dragoste după Dumnezeu. -- Mărturii pentru comunitate 4:534.

Daniel a rămas credincios în rugăciune, în ciuda persecuțiilor -- Oare a încetat Daniel să se roage din cauza poruncii acesteia care avea să fie impusă? Nu, ci tocmai acela a fost timpul când a avut nevoie să se roage mai mult. „Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, și de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte”. Daniel nu a căutat să-și ascundă loialitatea față de Dumnezeu. El nu s-a rugat doar în inima lui, ci s-a rugat cu voce tare, cu fereastra deschisă spre Ierusalim. Apoi, vrăjmașii lui au venit cu reclamația lor înaintea împăratului, iar Daniel a fost aruncat în groapa leilor. Totuși Fiul lui Dumnezeu a fost acolo. Îngerul Domnului a tăbărât în jurul slujitorului Domnului, iar dimineața, când împăratul a venit și a întrebat: „Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia li slujești necurmat, să te scape de lei?”, „Daniel a zis împăratului: «Veșnic să trăiești, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său și a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Și nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!»” Lui Daniel nu i s-a făcut niciun rău, iar el L-a preamărit pe Domnul Dumnezeul cerurilor. -- The Review and Herald, 3 mai, 1892.

Rugăciunile lui Daniel au fost caracterizate de stăruință și zel -- Pe măsură ce se apropia încheierea celor șaptezeci de ani de robie, gândurile lui Daniel au ajuns foarte preocupate de profețiile lui Ieremia. El a înțeles că se apropia timpul când Dumnezeu îi va acorda o nouă șansă poporului Său ales și a mijlocit pentru Israel înaintea Dumnezeului cerurilor, cu post și umilință, rugându-se astfel: „Doamne, Dumnezeule mare și înfricoșate, Tu, care ții legământul și dai îndurare celor ce Te iubesc și păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire, am fost răi și îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile și orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraților noștri, căpeteniilor noastre, părinților noștri și către tot poporul țării”. (Daniel 9, 4-6.)

Când stă înaintea Domnului, Daniel nu își declară propria credincioșie. În loc să pretindă că este curat și sfânt, acest profet onorat se identifică plin de umilință cu Israelul păcătos. Înțelepciunea pe care Dumnezeu i-a dat-o era așa de înaltă față de înțelepciunea oamenilor mari ai lumii, pe cât este de strălucitoare lumina soarelui aflat pe cer la miezul zilei, față de steaua cea mai firavă. Totuși să cugetăm la rugăciunea care a ieșit de pe buzele acestui om așa de mult favorizat de Cer. Cu o adâncă umilință, cu lacrimi și cu inima frântă, el se roagă pentru sine și pentru poporul său. El își deschide sufletul înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-și propria nevrednicie și recunoscând măreția și maiestatea Domnului.

Ce stăruință și zel au caracterizat rugăciunile lui! Mâna credinței s-a întins spre cer spre a se prinde de făgăduințele Celui Preaînalt, care nu dau greș niciodată. Sufletul lui se zbate în agonie. Apoi, primește dovada că rugăciunea lui este ascultată. El știe că biruința i-a fost dată. Dacă noi, ca popor, ne-am ruga așa cum s-a rugat Daniel și am lupta așa cum a luptat el, umilindu-ne sufletul înaintea lui Dumnezeu, am vedea răspunsuri la fel de evidente la rugăciunile noastre, cum au fost acelea care i-au fost date lui Daniel. Iată cum își prezintă el cazul înaintea curții cerului:

„Pleacă urechea, Dumnezeule, și ascultă! Deschide ochii și privește la dărâmăturile noastre și la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră îți aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează și nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta și peste poporul Tău!” (Versetele 18.19.)

Omul lui Dumnezeu se ruga, cerând ca binecuvântarea Cerului să vină peste poporul lui și pentru a primi o cunoaștere mai clară a voinței divine. Povara inimii lui era pentru Israelul care nu păzea Legea lui Dumnezeu în sensul cel mai strict. El recunoștea că toate nenorocirile veniseră asupra lor ca o consecință a călcărilor acelei Legi sfinte. El spune: „Noi am păcătuit, am săvârșit nelegiuire.... Căci din pricina păcatelor noastre și din pricina nelegiuirilor părinților noștri, este Ierusalimul și poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară”. (Versetele 15.16.) Iudeii își pierduseră caracterul sfânt și deosebit de popor ales al lui Dumnezeu. „Ascultă dar acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea și cererile robului Tău și, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Fața Ta peste sfântul Tău locaș pustiit!” (Versetul 17.) Inima lui Daniel se îndreaptă cu un dor puternic spre sanctuarul pustiit al lui Dumnezeu. El știe că prosperitatea lui poate să fie restabilită numai dacă izraeliții se vor pocăi de călcările Legii lui Dumnezeu și vor ajunge să fie smeriți, credincioși și ascultători.

În timp ce rugăciunea lui Daniel se înălța spre cer, îngerul Gabriel a coborât în grabă din curțile cerești pentru a-i spune că toate cererile lui au fost auzite și ascultate. Acest înger puternic primise însărcinarea de a-i da înțelepciune și înțelegere, de a-i descoperi tainele veacurilor viitoare. Prin urmare, în timp ce se străduia stăruitor să cunoască și să înțeleagă adevărul, Daniel a fost pus în legătură cu solul trimis de Cer.

Ca răspuns la cererea lui, Daniel nu a primit numai lumina și cunoașterea adevărului de care aveau nevoie atât el, cât și poporul lui, ci și o viziune a marilor evenimente viitoare chiar până la venirea Răscumpărătorului lumii. Aceia care pretind că sunt sfințiți, deși nu au nicio dorință de a cerceta Scripturile sau de a lupta cu Dumnezeu în rugăciune, cerând o înțelegere mai clară a adevărului Bibliei, nu știu ce este sfințirea adevărată. -- Sfințirea vieții, 46-49.

Neemia

Rugăciunea lui Neemia este un exemplu pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre -- Inima acelora care susțin lucrarea aceasta trebuie să fie plină de Duhul lui Isus. Numai Marele Medic poate să aplice balsamul din Galaad. Dacă oamenii aceștia ar citi cartea lui Neemia, cu inima smerită și atinsă de Duhul Sfânt, ideile lor false ar fi schimbate, s-ar da pe față principii corecte, iar starea actuală a lucrurilor ar fi schimbată. Neemia s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor, iar Dumnezeu a auzit rugăciunea lui. Domnul i-a determinat pe împărații păgâni să vină în ajutorul lui. Când vrăjmașii lucrau cu zel împotriva lui, Domnul a lucrat prin împărați spre a-și aduce la îndeplinire scopul Său și spre a răspunde la numeroasele rugăciuni ce se înălțau către El, cerând ajutorul de care aveau atâta nevoie. -- The Review and Herald, 23 martie, 1911.

Rugăciunea a făcut să fie mai puternice credința și curajul lui Neemia -- Prin mesageri din Iudeea, evreul patriot a aflat că peste Ierusalim, cetatea aleasă, veniseră zile grele. Robii întorși sufereau dispreț și necaz. Templul și părți din cetate fuseseră rezidite, dar lucrarea de restatornicire era stânjenită, slujbele templului erau tulburate, iar poporul era ținut într-o alarmă continuă de faptul că zidurile cetății erau încă într-o mare măsură în ruină.

Copleșit de amărăciune, Neemia nu putea nici să mănânce și nici să bea: „Am plâns și m-am jelit multe zile și am postit”. În durerea lui, s-a îndreptat către Ajutorul divin. „M-am rugat”, zicea el, „înaintea Dumnezeului cerurilor”. Cu credință, el a mărturisit păcatele lui și ale poporului lui. El a stăruit ca Dumnezeu să susțină cauza lui Israel, să-i redea curajul și puterea și să-l ajute să clădească locurile pustii ale lui Iuda.

Pe măsură ce Neemia se ruga, credința și curajul lui creșteau. Cuvintele lui au prezentat o mulțime de argumente sfinte. El a arătat către dezonoarea care avea să fie aruncată asupra lui Dumnezeu, dacă poporul Său, care acum se întorsese către El, avea să fie lăsat în slăbiciune și apăsare și a stăruit de Domnul să-și împlinească făgăduința: „Dacă vă veți întoarce la Mine și dacă veți păzi poruncile Mele și le veți împlini, atunci, chiar dacă veți fi izgoniți la marginea cea mai îndepărtată a cerului, de acolo vă voi aduna și vă voi aduce înapoi iarăși în locul pe care l-am ales, ca să locuiască Numele Meu acolo”, (Neemia 1, 9; Vezi și Deuteronom 4, 29-31.) Această făgăduință îi fusese dată lui Israel prin Moise înainte de a fi intrat în Canaan și, de-a lungul secolelor, ea rămăsese neschimbată. Poporul lui Dumnezeu se întorsese acum la El, în pocăință și credință, iar făgăduința nu avea să rămână neîmplinită.

Neemia își revărsase deseori sufletul în rugăciune în favoarea poporului său. Dar acum, pe când se ruga, un plan sfânt a luat ființă în mintea lui. A hotărât că, dacă va putea primi consimțământul împăratului și ajutorul necesar pentru a procura unelte și materiale, își va asuma personal sarcina reclădirii zidurilor Ierusalimului și a restatornicirii puterii naționale a lui Israel. El I-a cerut Domnului să-i dea trecere înaintea împăratului, pentru ca acest plan să poată fi împlinit. „Dă, astăzi, izbândă robului Tău”, s-a rugat el, „și fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia!”

Patru luni de zile a așteptat Neemia o ocazie favorabilă pentru a prezenta cererea sa împăratului. În tot acest timp, deși inima îi era apăsată de durere, el s-a străduit să se poarte cu voioșie în prezența împăratului. În acele săli pline de strălucire și splendoare, toți trebuiau să arate fericiți și cu inima liberă. Necazul nu trebuia să-și arunce umbra pe fața niciunuia care venea la împărăție. Totuși, în clipele în care se putea retrage, ascuns de vederea oamenilor, cât de multe erau rugăciunile, mărturisirile și lacrimile pe care le auzeau și la care erau martori Dumnezeu și îngerii! -- Profeți și Regi, 628-630.

Neemia și-a recunoscut păcatele personale în rugăciunile lui -- Neemia nu a spus că numai Israel păcătuise, ci a recunoscut plin de pocăință că el și casa tatălui său păcătuiseră. „Te-am supărat”, spune el, așezându-se în rândul acelora care îl dezonoraseră pe Dumnezeu, pentru că nu rămăseseră neclintiți de partea adevărului....

Neemia s-a umilit înaintea lui Dumnezeu și a acordat slava cuvenită Numelui Său. Tot așa a făcut și Daniel în Babilon. Să studiem rugăciunile acestor oameni. Ele ne învață că trebuie să ne umilim și să nu ștergem niciodată linia de separare dintre poporul lui Dumnezeu, care respectă poruncile, și aceia care nu au niciun respect pentru Legea Sa. -- Comentarii Biblice ale AZȘ 3:1136.

Neemia s-a rugat cu siguranța că Dumnezeu va împlini făgăduințele Sale -- Prin credință, Neemia s-a prins cu putere de făgăduința divină și a pus la piciorul tronului harului rugăciunile lui, cerând ca Dumnezeu să susțină cauza poporului Său pocăit, să refacă puterea lui și să zidească locurile lui devastate. Când poporul Său se despărțise de El, Dumnezeu fusese credincios în împlinirea amenințărilor Sale, îl împrăștiase printre popoare, în conformitate cu cele declarate în Cuvântul Său. Neemia a găsit tocmai în faptul acesta o asigurare că El va fi la fel de credincios și în împlinirea făgăduințelor Sale. -- Comentarii Biblice ale AZȘ 3:1136.

Neemia și-a formulat rugăciunile în conformitate cu nevoile momentului -- Prezentarea stării Ierusalimului a deșteptat simpatia monarhului, fără să-i trezească prejudecățile. O altă întrebare i-a dat ocazia pe care Neemia o așteptase de multă vreme: „Ce ceri?” Dar omul lui Dumnezeu n-a îndrăznit să răspundă până nu a primit îndrumarea de la Unul mai mare decât Artaxerxe. El avea de îndeplinit o însărcinare sfântă, pentru care cerea ajutorul împăratului, și și-a dat seama că depindea mult de felul în care prezenta problema, în așa fel, încât să-i câștige aprobarea și să primească ajutor. „M-am rugat”, zice el, „Dumnezeului cerurilor”. În rugăciunea aceea scurtă, Neemia a intrat în prezența Împăratului împăraților și a câștigat de partea lui o putere care poate abate inimile, așa cum sunt abătute râurile de apă. -- Profeți și regi, 631.

Rugăciunile lui Neemia au fost însoțite de o voință hotărâtă -- În biserica din zilele noastre este nevoie de oameni ca Neemia -- nu de oameni care pot numai să predice și să se roage, ci de oameni ale căror predici și rugăciuni sunt însoțite de o voință hotărâtă și înflăcărată. -- Signs of the Times, 6 decembrie, 1883.

Noi putem să ne rugăm în orice timp și în orice loc, asemenea lui Neemia -- A te ruga așa cum s-a rugat Neemia în acel ceas de nevoie este o posibilitate la îndemâna creștinului, în împrejurări când alte forme de rugăciune pot fi cu neputință. Truditorii, în mersul împovărat al vieții, aglomerați și aproape copleșiți de încurcături, pot înălța către Dumnezeu o rugăciune pentru călăuzire divină. Călătorii pe mare și pe uscat, când sunt amenințați de vreo primejdie, se pot încredința în felul acesta protecției cerului. În vremuri de primejdie sau greutăți neașteptate, inima își poate înălța strigătul după ajutor către Acela care S-a angajat să vină în sprijinul celor credincioși ai Săi, oricând Îl cheamă. În orice împrejurare, în orice stare, sufletul împovărat cu amărăciune și grijă sau asaltat crunt de ispită poate găsi asigurare, sprijin și ajutor în dragostea și puterea inepuizabilă ale unui Dumnezeu care-și păstrează legământul.

În acea clipă scurtă de rugăciune către împăratul împăraților, Neemia a fost încurajat să-i spună lui Artaxerxe dorința lui de a fi eliberat pentru o vreme de îndatoririle de la curte și a cerut autorizarea de a reclădi locurile pustiite ale Ierusalimului și de a face din nou din el o cetate puternică și apărată. Urmări importante pentru națiunea iudaică depindeau de această cerere. „Și”, declară Neemia, „împăratul mi-a dat, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine”. -- Profeți și regi, 631-633.

În providența Sa, Dumnezeu nu ne îngăduie să cunoaștem sfârșitul de la început, dar El ne dă lumina Cuvântului Său spre a ne călăuzi pe măsură ce înaintăm pe cale și ne poruncește să ne păstrăm gândurile ațintite spre Isus. Oriunde suntem, oricare ar fi ocupația noastră, inima trebuie să ne fie înălțată spre Dumnezeu, în rugăciune. Aceasta înseamnă a te ruga neîncetat. Nu trebuie să așteptăm, până când putem să îngenunchem înainte de a ne ruga. Într-o ocazie, când Neemia a venit înaintea împăratului, acesta l-a întrebat de ce arăta așa de întristat și care era cererea pe care urma să o adreseze. Totuși Neemia nu a îndrăznit să răspundă îndată. În joc erau interese importante. Soarta unei națiuni depindea de impresia pe care trebuia să o facă atunci asupra minții împăratului, iar înainte de a îndrăzni să-i răspundă împăratului, Neemia a înălțat o rugăciune rapidă către Dumnezeul Cerurilor. Rezultatul a fost acela că a obținut tot ce a cerut și tot ce a dorit. -- Signs of the Times, 20 octombrie, 1887.

Nu există timp sau loc nepotrivit pentru a ne înălța cererile spre Dumnezeu. Nu există nimic care să ne poată împiedica să facem ca inima să ne fie cuprinsă de spiritul înălțător al rugăciunii stăruitoare, în aglomerația străzilor, în mijlocul ocupațiilor zilnice, noi putem să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să ne acorde călăuzirea divină, așa cum a făcut Neemia, când i-a adresat cererea sa împăratului Artaxerxe. Un Ioc retras pentru rugăciune poate fi găsit oriunde ne-am afla. Noi ar trebui să avem ușa inimii deschisă în permanență, adresând mereu invitația ca Domnul Hristos să vină și să locuiască în ea, ca oaspete ceresc.

Deși în jurul nostru ar putea fi o atmosferă coruptă, nu trebuie să respirăm miasmele ei otrăvitoare, ci putem să trăim respirând aerul curat al cerului. Prin înălțarea inimii noastre în prezența lui Dumnezeu, în rugăciune sinceră, noi putem închide porțile minții, împiedicând intrarea oricărui gând imoral și nesfânt. Cei a căror inimă este deschisă pentru a primi sprijinul și binecuvântarea lui Dumnezeu vor umbla într-o atmosferă mai sfântă decât aceea a pământului și vor avea o continuă comuniune cu Cerul. -- Calea către Hristos, 99.

Neemia s-a rugat stăruitor toată noaptea -- În taină și în liniște, Neemia a făcut înconjurul zidurilor. El declară: „Dregătorii nu știau unde fusesem și ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoților, nici mai marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi”. În această cercetare dureroasă, Neemia nu a dorit să le atragă atenția nici prietenilor, nici dușmanilor, ca să nu se creeze agitație, iar zvonurile răspândite să poată fi înfrânte sau, cel puțin, să nu împiedice lucrarea sa. El și-a dedicat rugăciunii timpul rămas din noapte, căci dimineața trebuia să facă un efort serios pentru a-i sensibiliza și pentru a-i uni pe concetățenii lui descurajați și dezbinați. -- Sfaturi pentru o slujire creștină eficientă, 174.

Succesul lui Neemia ne arată puterea rugăciunii -- În lucrarea lor, Ezra și Neemia s-au umilit înaintea Iui Dumnezeu, mărturisindu-și păcatele lor și păcatele poporului lor și cerând iertare, ca și când ei ar fi fost călcătorii Legii. S-au luptat, s-au rugat și au suferit cu răbdare. Ceea ce a făcut ca lucrarea lor să fie atât de grea nu a fost ostilitatea fățișă a păgânilor, ci împotrivirea ascunsă a pretinșilor prieteni care, punând influența lor în slujba răului, au înzecit povara slujitorilor lui Dumnezeu. Acești trădători au pus la îndemâna vrăjmașilor lui Dumnezeu un material pe care să-l folosească în lupta împotriva poporului Său. Patimile lor rele și voința lor răzvrătită erau într-o continuă luptă cu cerințele lămurite ale lui Dumnezeu.

Succesul care a însoțit eforturile lui Neemia arată ce pot realiza rugăciunea, credința și o acțiune energică și înțeleaptă. Neemia nu era preot; el nu era profet; nu avea vreun titlu înalt. El a fost un reformator ridicat pentru o vreme importantă. Scopul Iui a fost să-l aducă pe popor în armonie cu Dumnezeu. Inspirat de o țintă înaltă, el și-a concentrat toată puterea ființei pentru îndeplinirea ei. Integritatea înaltă, neabătută, a caracterizat eforturile Iui. Când venea în legătură cu păcatul și împotrivirea față de bine, el lua o atitudine atât de categorică, încât oamenii erau îndemnați să lucreze cu o râvnă și un curaj nou. Ei nu-i puteau nega credincioșia, patriotismul și dragostea profundă față de Dumnezeu și, văzând lucrul acesta, erau gata să-l urmeze acolo unde îi conducea. -- Profeți și regi, 675, 676.

Ioan Botezătorul

Ioan a petrecut timp în meditație și rugăciune spre a cunoaște voia lui Dumnezeu pentru viața lui -- Ioan însă nu ducea o viață de lenevie, de tristețe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp, el căuta să se amestece printre oameni și era întotdeauna un observator interesat de cele ce se petreceau în lume. Din locul lui retras, el urmărea desfășurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere luminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor, ca să știe cum sa ajungă la inima lor cu solia cerului. Povara misiunii sale îl apăsa. În singurătate, prin meditație și rugăciune, căuta să-și întărească sufletul pentru lucrarea care-l aștepta. -- Hristos, Lumina lumii, 102.

Rugăciunea i-a dat Iui Ioan putere a de a-i înfrunta pe împărații pământului -- Ioan Botezătorul a fost învățat de Dumnezeu în timpul viețuirii lui în pustie. El a cercetat descoperirile lui Dumnezeu din natură. Sub îndrumarea Spiritului divin, el a cercetat sulurile profeților. Zi și noapte, Hristos a fost studiul lui până ce mintea, inima și sufletul au fost pline de glorioasa viziune.

El L-a privit pe împărat, în toată frumusețea Sa, și s-a pierdut din vedere pe sine. El a privit măreția sfințeniei și s-a recunoscut ca nedestoinic și nedemn. El urma să vestească solia lui Dumnezeu. El urma să stea în puterea și neprihănirea lui Dumnezeu. El era gata să pornească, în calitate de sol al Cerului, neînfricat de tot ce este omenesc, deoarece el văzuse Divinitatea. El putea sta neînfricat înaintea monarhilor pământești, deoarece se plecase cu tremur înaintea Împăratului împăraților. -- Mărturii pentru comunitate 8:331, 332.

Petru

Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui Petru de a o învia pe Dorca -- Pe când privea la tristețea lor, inima apostolului a fost cuprinsă de milă. Apoi, după ce a cerut ca prietenii care plângeau să fie scoși din cameră, el a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca s-o readucă la viață și sănătate pe Dorca. Întorcându-se spre trupul ei, el a spus: „Tabita, scoală-te!” Ea a deschis ochii și, când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. Dorca fusese de mare ajutor bisericii, iar Dumnezeu a socotit potrivit să o aducă înapoi din țara vrăjmașului, pentru ca priceperea și puterea ei să poată fi mai departe o binecuvântare pentru alții și, de asemenea, pentru ca, prin această manifestare a puterii sale, lucrarea lui Hristos să fie întărită. -- Istoria faptelor apostolilor, 132.