„Iată dar cum trebuie să vă rugați” (Matei 6, 9)
Rugăciunea domnească a fost prezentată de Mântuitorul nostru de două ori: mai întâi pentru mulțimea care asculta Predica de pe Munte și a doua oară, câteva luni mai târziu, doar pentru ucenici. După ce fuseseră plecați puțin timp departe de Domnul lor, la întoarcere, L-au găsit în comuniune cu Dumnezeu. El a continuat să Se roage cu glas tare, părând că nu observă prezența lor. Chipul Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească. Părea că Se află chiar în prezența Celui Nevăzut, iar în cuvintele Sale era o putere vie, ca și când vorbea față în față cu Dumnezeu.
Inima ucenicilor care ascultau a fost profund mișcată. Ei observaseră cât de adesea petrecea Domnul ore lungi în singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. Ziua era foarte ocupat cu slujirea nenumăraților oameni care îi cereau în mod insistent ajutorul și cu demascarea teoriilor false și periculoase ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită îl istovea adesea într-o asemenea măsură, încât mama și frații Lui, și chiar ucenicii, se temeau că își va pune în pericol viața. Totuși, când Se întorcea de la orele de rugăciune prin care își încheia ziua de muncă obositoare, ei observau că expresia chipului Său era plină de pace și prezența Lui părea că aduce înviorare. După acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineață în comuniune cu Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. Ucenicii începuseră să facă o legătură între orele Sale de rugăciune și puterea cuvintelor și lucrărilor Lui. Acum, în timp ce ascultau rugăciunea Lui stăruitoare, se simțeau smeriți și plini de respect și uimire. Când El a încetat să se roage, convinși de nevoia lor profundă, ucenicii au exclamat: „Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Luca 11, 1.)
Domnul nu le-a prezentat ucenicilor un nou model de rugăciune. El a repetat ceea ce îi învățase deja, ca și când le-ar fi zis: Trebuie să înțelegeți ce v-am spus mai înainte. Pentru că ceea ce v-am învățat are o semnificație profundă, pe care voi încă nu ați descoperit-o.
Cu toate acestea, Mântuitorul nu ne limitează obligându-ne să folosim exact cuvintele Lui. Deoarece S-a identificat cu nevoile oamenilor, El a prezentat idealul Său cu privire la rugăciune în cuvinte atât de simple, încât să poată fi folosite chiar și de copilași, și totuși atât de cuprinzătoare încât nici cele mai luminate minți nu vor putea înțelege vreodată pe deplin semnificația lor. Noi suntem învățați să venim înaintea lui Dumnezeu, să-I aducem tributul recunoștinței noastre, să-I facem cunoscute dorințele și nevoile noastre, să ne mărturisim păcatele și să cerem harul Său, potrivit cu făgăduința Sa.
„Când vă rugați, să ziceți: «Tatăl nostru»” (Luca 11, 2)
Domnul Isus ne învață să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru. Lui nu-I este rușine să ne considere frații Săi. (Evrei 2, 11.) Atât de binevoitoare și de doritoare este inima Mântuitorului să ne spună bun-venit, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât așază, chiar în primele cuvinte pe care trebuie să le folosim când ne adresăm lui Dumnezeu, un apelativ ce exprimă siguranța înrudirii noastre cu El: „Tatăl nostru”.
Aici este făcut cunoscut acel adevăr minunat, atât de plin de încurajare și mângâiere, că Dumnezeu ne iubește, așa cum îl iubește pe Fiul Său. Aceasta spunea Domnul Isus în ultima Sa rugăciune pentru ucenici, prin cuvintele: „Tu i-ai iubit ... cum M-ai iubit pe Mine”. (Ioan 17, 23.)
Prin lucrarea Sa mare și uimitoare, Domnul Isus a învăluit cu dragostea Lui lumea aceasta pe care Satana o revendicase ca fiind proprietatea lui și pe care o stăpânea cu o tiranie nemiloasă și a refăcut legătura cu tronul lui Dumnezeu. Când biruința aceasta a fost câștigată, heruvimii, serafimii și oștirile nenumărate ale lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă în cinstea lui Dumnezeu și a Mielului. Ei s-au bucurat pentru că fusese deschisă o cale de salvare a neamului omenesc decăzut și pământul urma să fie răscumpărat și eliberat de blestemul păcatului. Cu cât mai mult ar trebui să se bucure cei care sunt obiectul unei iubiri atât de impresionante și uimitoare!
Cum am putea să ne îndoim vreodată, să fim nesiguri și să ne simțim orfani? Domnul Isus a luat asupra Sa natura omenească, tocmai pentru aceia care călcaseră Legea Sa; El a devenit asemenea nouă, pentru ca noi să putem avea pace și siguranță pentru veșnicie. Avem în cer un Mijlocitor și oricine îl primește ca Mântuitor personal nu este părăsit ca un orfan, lăsat să-și poarte singur povara păcatelor.
„Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”. „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El ca să fim proslăviți împreună cu El”. „Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este”. (1 Ioan 3, 2; Romani 8, 17.)
Chiar primul pas al apropierii noastre de Dumnezeu constă în a cunoaște și a crede în iubirea Lui față de noi (1 Ioan 4, 16), deoarece tocmai puterea de atracție a iubirii Sale este cea care ne determină să venim la El.
Înțelegerea iubirii lui Dumnezeu ne determină să renunțăm la egoism. Prin faptul că îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, noi îi considerăm pe toți copiii Lui ca fiind frații noștri. Fiecare dintre noi este un fir în marea țesătură a omenirii și toți suntem membri ai unei singure familii. Când ne rugăm, trebuie să-i amintim și pe semenii noștri. Niciun credincios care caută binecuvântări numai pentru sine nu se roagă așa cum trebuie.
Dumnezeul cel infinit, a spus Isus, vă acordă privilegiul de a vă adresa Lui cu numele de Tată. Trebuie să înțelegeți toate implicațiile acestui fapt. Niciun părinte pământesc nu și-a chemat înapoi copilul rătăcit, așa cum îl cheamă Tatăl ceresc pe cel păcătos. Niciodată, grija omenească iubitoare nu i-a adresat unui păcătos îndărătnic invitații atât de duioase și insistente. Dumnezeu locuiește în fiecare casa; El aude fiecare cuvânt rostit, ascultă fiecare rugăciune, ia parte la întristările și dezamăgirile fiecărui suflet și vede modul în care ne comportăm cu tatăl, mama, sora, prietenul și aproapele nostru. El Se îngrijește de trebuințele noastre, iar dragostea, mila și harul Lui se revarsă necontenit pentru a împlini nevoile noastre.
Dacă îl numiți pe Dumnezeu Tatăl vostru, voi recunoașteți că sunteți copiii Lui, ca să fiți călăuziți de înțelepciunea Lui și să vă supuneți voinței Lui în toate lucrurile, știind că iubirea Lui este neschimbătoare. Prin urmare, veți accepta planul Său pentru viața voastră. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, susținerea onoarei Sale, a caracterului Său, a familiei și lucrării Sale va constitui cea mai importantă preocupare a voastră. Veți recunoaște cu bucurie și veți trata cu respect relația voastră cu Tatăl ceresc și cu fiecare membru al familiei Sale. Veți îndeplini cu voioșie orice faptă, oricât de umilă ar fi ea, dacă este menită să contribuie la proslăvirea Lui sau la bunăstarea semenilor voștri.
„Tatăl nostru care ești în ceruri”. Acela pe care Domnul Hristos ne îndeamnă să-L numim „Tatăl nostru” „este în cer, El face tot ce vrea”. (Psalmii 115, 3.) Putem să ne încredințăm fără nicio rezervă grijii Sale, spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine”. (Psalmii 56, 3.)
„Sfințească-se numele tău” (Matei 6, 9)
Pentru a sfinți Numele lui Dumnezeu, cuvintele pe care le rostim la adresa Lui trebuie să fie caracterizate de respect și supunere. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat”. (Psalmii 111, 9.) Niciodată și în niciun fel, să nu tratăm titlurile și numele Divinității cu lipsă de considerație. Când ne rugăm, noi intrăm în camera de audiență a Celui Preaînalt și trebuie să ne înfățișăm înaintea Lui cu un respect sfânt. În prezența Lui, îngerii își acoperă fața. Heruvimii și serafimii se apropie de tronul Său cu o venerație solemnă. Cu cât mai mult noi, niște ființe păcătoase și mărginite, ar trebui să venim înaintea Domnului, Creatorul nostru, plini de umilință și de respect!
Dar a sfinți numele Domnului înseamnă mult mai mult decât aceasta. Asemenea iudeilor din zilele lui Hristos, putem să manifestăm cel mai mare respect exterior, și totuși să profanăm fără încetare Numele lui Dumnezeu. „Numele Domnului” este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”, „care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul”. (Exod 34, 5-7.) Despre biserica lui Hristos este scris: „Și iată cum Îl vor numi: «Domnul, Neprihănirea noastră».” (Ieremia 33, 16.) Acest nume îi este atribuit fiecărui urmaș al lui Hristos. El este moștenirea copiilor lui Dumnezeu, Membrii familiei Sale poartă numele Tatălui. În timpul suferințelor apăsătoare și al necazului poporului Israel, profetul Ieremia s-a rugat astfel: „Numele Tău este chemat peste noi. De aceea, nu ne părăsi”. (Ieremia 14, 9.)
Îngerii cerului și locuitorii lumilor fără păcat sfințesc acest Nume. Când te rogi: „Sfințească-se Numele Tău”, ceri ca Dumnezeu să fie sfințit în lumea aceasta și în viața ta. El te-a recunoscut, înaintea oamenilor și a îngerilor, ca fiind copilul Său. Roagă-te să nu dezonorezi „frumosul nume pe care îl porți”. (Iacov 2, 7.) Dumnezeu te face reprezentantul Său în lume. Fiecare faptă a vieții tale trebuie să fie demnă de Numele lui Dumnezeu. Această rugăciune îți impune să ai un caracter asemenea Lui. Nu poți sfinți Numele Lui, nu poți să-L reprezinți înaintea lumii, dacă viața și caracterul tău nu reprezintă Însăși viața și caracterul lui Dumnezeu. Dar, numai dacă accepți harul și neprihănirea Domnului Hristos, vei putea realiza lucrul acesta.
„Vie împărăția ta” (Matei 6, 16)
Dumnezeu este Tatăl nostru care ne iubește și Se îngrijește de noi, ca de copiii Lui. În același timp, El este marele Împărat al Universului. Interesele împărăției Lui sunt interesele noastre și, prin urmare, trebuie să lucrăm pentru consolidarea și extinderea ei.
Ucenicii lui Hristos așteptau venirea imediată a împărăției slavei Sale, dar, prezentându-le această rugăciune, Isus le-a arătat că împărăția nu urma să fie instaurată atunci. Ucenicii trebuiau să se roage pentru venirea ei, ca pentru un eveniment care încă aparținea viitorului. Dar această rugăciune era pentru ei și o asigurare. Deși nu trebuiau să aștepte venirea împărăției în timpul vieții lor, faptul că Isus i-a îndemnat să se roage pentru ea constituie o dovadă că împărăția Lui va veni în mod sigur, la timpul stabilit de Dumnezeu.
Împărăția harului lui Dumnezeu se instaurează chiar acum, prin faptul că, zi de zi, inimile care au fost pline de păcat și de răzvrătire se supun suveranității iubirii Sale. Totuși instaurarea deplină a Împărăției slavei Sale nu va avea loc, până la cea de a doua venire a lui Hristos. „Domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt”. (Daniel 7, 27.) Ei vor moșteni Împărăția care le-a fost pregătită „de la întemeierea lumii”. (Matei 25, 34.) Iar Domnul Hristos își va manifesta marea Sa putere și va domni.
Porțile cerești se vor deschide din nou și Mântuitorul va veni cu de zece mii de ori zece mii și mii de mii de sfinți, ca împărat al împăraților și Domn al domnilor. Iehova, Emanuel, „va fi împărat peste tot pământul. În ziua acea, Domnul va fi singurul Domn și Numele Lui va fi singurul Nume”. (Zaharia 14, 9.) „Cortul lui Dumnezeu” va fi cu oamenii, „și El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor”. (Apocalipsa 21, 3.)
Totuși Domnul Isus a spus că, înainte de venirea Sa, „Evanghelia aceasta a împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ea să slujească de mărturie tuturor neamurilor”. (Matei 24, 14.) Împărăția Sa nu va veni până când veștile bune ale harului și iubirii Sale nu vor fi răspândite pe întregul pământ. Prin urmare, dacă ne consacrăm lui Dumnezeu si câștigăm suflete pentru El, noi grăbim venirea împărăției Sale. Numai aceia care se dedică slujirii Sale spunând: „Iată-mă, trimite-mă!” (Isaia 6, 8), pentru a deschide ochii orbilor și pentru a-i întoarce pe oameni de la întuneric la lumină și de sub puterea lui Satana la Dumnezeu, ca „să primească ... iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți” (Faptele Apostolilor 26, 18) -- numai aceia se roagă cu sinceritate: „Vie Împărăția Ta!”.
„Facă-se voia ta precum în cer și pe pământ” (Matei 6, 10)
Voia lui Dumnezeu este exprimată în preceptele Legii Sale sfinte, iar principiile acestei Legi sunt principiile cerului. Cea mai înaltă cunoaștere la care pot ajunge îngerii este cunoașterea voinței lui Dumnezeu, iar îndeplinirea voinței Sale constituie slujirea cea mai înaltă în care se pot angaja cu toate puterile lor.
Cu toate acestea, în ceruri, nimeni nu slujește într-un spirit al legalismului. Când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui Iehova, ideea că ar exista o Lege era pentru îngeri ceva cu totul uimitor, la care nici nu se gândiseră. Îngerii nu slujesc asemenea unor robi, ci asemenea unor fii. Între ei și Creatorul lor există o unitate desăvârșită. Pentru îngeri, ascultarea nu este o corvoadă. Dragostea de Dumnezeu face ca slujirea lor să fie o bucurie. Tot așa, fiecare suflet în care locuiește Hristos, Nădejdea slavei, repetă neîncetat cuvintele Sale: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în adâncul inimii mele” (Psalmii 40, 8).
Cererea „Facă-se voia Ta precum în cer și pe pământ” exprimă rugămintea ca domnia răului de pe acest pământ să înceteze, păcatul să fie nimicit pentru totdeauna și să fie instaurată împărăția păcii. Atunci, pământul și cerul vor fi pline cu toată buna plăcere a bunătății Sale. (Vezi 2 Tesaloniceni 1, 11.)
„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11)
Prima jumătate a rugăciunii domnești se referă la Numele, Împărăția și voia lui Dumnezeu -- pentru ca Numele Lui să fie onorat, împărăția Lui să fie instaurată și voia Lui să fie împlinită. Astfel, după ce ai acordat slujirii aduse lui Dumnezeu locul principal între toate preocupările tale, poți să-I adresezi cererile proprii, cu încrederea că nevoile tale vor fi împlinite. Dacă ai renunțat la tine însuți și te-ai consacrat lui Hristos, ai devenit un membru al familiei lui Dumnezeu și tot ce este în casa Tatălui îți aparține. Toate bogățiile lui Dumnezeu îți sunt puse la dispoziție atât în lumea prezentă, cât și în cea viitoare. Lucrarea îngerilor, darul Duhului Său, eforturile slujitorilor Lui -- toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta în măsura în care poate să-ți facă bine. Până și dușmănia celor nelegiuiți se va dovedi a fi o binecuvântare pentru tine, prin faptul că te educă, te disciplinează și te pregătește pentru cer. Dacă „sunteți ai lui Hristos”, „toate lucrurile sunt ale voastre”. (1 Corinteni 3, 23.21.)
Tu ești asemenea unui copil care nu a ajuns încă în posesia moștenirii ce i se cuvine. Dumnezeu nu îți încredințează încă stăpânirea proprietății tale valoroase, pentru ca nu cumva Satana, prin ispitele lui iscusite, să te amăgească, așa cum a făcut cu prima pereche de oameni din Eden. Domnul Hristos o păstrează pentru tine în siguranță, departe de posibilitatea de a fi furată sau degradată. Asemenea unui copil, zi de zi, vei primi cele necesare pentru împlinirea nevoilor tale. În fiecare zi, trebuie să te rogi: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Să nu te întristezi, dacă nu îți rămâne suficient pentru ziua de mâine. Făgăduința Lui te asigură: „El îți va da tot ce-ți dorește inima”; „Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea”. (Psalmii 37, 4.25.) Dumnezeu, care a trimis corbii să îl hrănească pe Ilie pe malurile pârâului Cherit, nu va fi nepăsător față de niciunul dintre copiii Lui umili și credincioși. Despre cel neprihănit este scris: „I se va da pâine și apa nu-i va lipsi”. (Isaia 33, 16.) „Ei nu rămân de rușine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete”. (Psalmii 37, 19.) „El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8, 32.) Acela care a ușurat poverile și necazurile mamei Sale văduve, ajutând-o să îngrijească gospodăria din Nazaret, tratează cu simpatie și înțelegere fiecare mamă care se luptă să asigure hrana pentru copiii ei. Cel căruia I-a fost milă de gloate pentru că erau „necăjite și risipite, ca niște oi fără păstor” (Matei 9, 36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi. Brațul Său este întins spre ei în semn de binecuvântare. Și, chiar în rugăciunea pe care le-a prezentat-o ucenicilor Săi, El ne învață să ne aducem aminte de cei săraci.
Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, cerem nu numai pentru noi, ci și pentru alții. Noi înțelegem și suntem de acord că lucrurile pe care le primim de la Dumnezeu nu ne sunt destinate doar nouă. Dumnezeu ni le încredințează, ca să putem avea grijă de cei flămânzi. În bunătatea Sa, El a pregătit cele necesare pentru oamenii sărmani. (Psalmii 68, 10.) Dumnezeu spune: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați.... Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți”. (Luca 14, 12-14.)
„Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună”. „Să știți: cine seamănă puțin, puțin, va secera; iar cine seamănă mult, mult, va secera”. (2 Corinteni 9, 8, 6.)
Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele nu se referă doar la hrana pentru susținerea trupului, ci și la hrana spirituală care împlinește nevoile sufletului în vederea vieții veșnice. Domnul Isus ne îndeamnă: „Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viața veșnică”. (Ioan 6, 27.) El spune: „Eu sunt Pâinea vie care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac”. (Ioan 6, 51.) Mântuitorul nostru este Pâinea vieții și, când contemplăm iubirea Lui și o primim în suflet, ne hrănim cu Pâinea care S-a coborât din cer.
Noi Îl primim pe Hristos prin intermediul Cuvântului Său, iar Duhul Sfânt ne este dat, pentru a ne ajuta să înțelegem Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a sădi adevărurile Lui în inima noastră. În fiecare zi, trebuie să ne rugăm ca, atunci când citim Cuvântul Său, Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt, ca să ne descopere acele adevăruri care vor întări sufletul nostru pentru a face față nevoilor zilei.
Prin faptul că ne învață să cerem în fiecare zi binecuvântările necesare atât în domeniul material, trecător, cât și în cel spiritual, Dumnezeu intenționează să ne facă un bine. Dumnezeu dorește să conștientizăm dependența noastră de grija Sa neîncetată, deoarece Se străduiește să ne aducă într-o relație de comuniune permanentă cu El. Prin comuniunea cu Hristos, prin rugăciune și prin studiul adevărurilor mari și prețioase ale Cuvântului Său, cel flămând spiritual este hrănit, iar cel însetat este înviorat de apa Izvorului vieții.
„Și ne iartă noua greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Luca 11, 4)
Domnul Isus ne învață că putem fi iertați de Dumnezeu, numai dacă îi iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu este cea care ne atrage la Sine, iar această iubire nu ne poate atinge inima, fără a face să se nască în ea iubirea față de frații noștri.
După ce a încheiat rugăciunea domnească, Domnul Isus a adăugat: „Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”. (Matei 6, 14.) Cel care are un spirit neiertător distruge tocmai acel unic mijloc prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu ar trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau ne-au făcut rău nu își mărturisesc greșeala, suntem îndreptățiți să nu le acordăm iertarea. Desigur, este datoria lor să-și umilească inima prin pocăință și mărturisire; dar noi trebuie să manifestăm un spirit de înțelegere și compasiune față de cei care au greșit împotriva noastră, indiferent dacă își mărturisesc sau nu greșelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au produs, nu trebuie să cultivăm resentimente față de ei, complăcându-ne într-o stare de autocompătimire; ci, așa cum sperăm ca Dumnezeu să ne ierte pentru ofensele aduse împotriva Lui, și noi trebuie să îi iertăm pe toți aceia care ne-au făcut rău.
Totuși iertarea are o semnificație mai cuprinzătoare decât presupun mulți. Când Dumnezeu spune că „nu obosește iertând”, El arată că înțelesul acestei făgăduințe depășește limitele înțelegerii oricărui om, adăugând: „«Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele», zice Domnul. «Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre».” (Isaia 55, 7-9.) Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un simplu act juridic, prin care suntem scutiți de pedeapsă. El nu ne oferă doar iertarea de păcat, ci și eliberarea din păcat. Acesta este rezultatul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David a înțeles corect ce înseamnă iertarea și s-a rugat: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic”. (Psalmii 51, 10.) De asemenea, el spunea: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi”. (Psalmii 103, 12.)
În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele noastre. El a suferit moartea nemiloasă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăției, „Cel drept, pentru cei nedrepți”, ca să ne poată dezvălui iubirea Sa și să ne atragă la Sine. Iar Domnul spune: „Fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos”. (Efeseni 4, 32.) Fie ca Domnul Hristos, viața cea divină, să locuiască în voi și să descopere, prin voi, acea iubire divină, ce inspiră speranță în sufletul celor disperați și aduce pacea cerului în inima celor tulburați de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiția care ni se impune încă de la început este ca, după ce primim harul Lui, să ne dedicăm lucrării de a le descoperi și altora mila și dragostea Lui.
Singurul element esențial pentru noi, ca să putem primi și să putem oferi mai departe iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaștem dragostea Sa față de noi și să credem în ea (1 Ioan 4, 16.) Satana lucrează folosind toate mijloacele de amăgire de care dispune, pentru a ne împiedica să înțelegem această iubire. El ne va îndemna să considerăm că greșelile și nelegiuirile noastre sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nicio atenție rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta și nu ne va mântui. Tot ce putem vedea în noi înșine este doar slăbiciune, nu există nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, iar Satana ne spune că nu avem nicio șansă; că nu ne putem corecta defectele de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne va șopti: „Nu are niciun sens să te rogi; nu știi că ai făcut acea fapta rea? Nu știi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu și ți-ai călcat conștiința?” Dar noi îi putem răspunde vrăjmașului: „Sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat”. (1 Ioan 1, 7.) Când simțim că nu ne putem ruga, pentru că am păcătuit, tocmai atunci este momentul să ne rugăm. Oricât de rușine ne-ar fi și oricât de adânc umiliți am fi, trebuie să ne rugăm și să credem. „O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: «Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu!»” (1 Timotei 1, 15.) Iertarea și împăcarea cu Dumnezeu nu ne sunt acordate ca o răsplată pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt date celui păcătos datorită meritelor lui, ci reprezintă un dar oferit pe temeiul neprihănirii desăvârșite a lui Hristos.
Nu trebuie să ne scuzăm păcatul, încercând să micșorăm vinovăția noastră, ci să acceptăm gravitatea lui, așa cum îl consideră Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai Golgota poate descoperi cât de îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să purtăm povara vinovăției noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru, deși nu meritam, El a purtat nelegiuirile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu „este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1, 9.) Ce adevăr măreț! El rămâne drept față de propria Lege, și totuși îi îndreptățește pe toți cei ce cred în Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci îi place îndurarea”. (Mica 7, 18.)
„Și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău” (Matei 6, 13)
Ispita este ademenirea la păcat, iar aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la Satana și din răul care există în inima noastră. „Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni”. (Iacov 1, 13.)
Satana caută să ne ispitească, așa încât răul din caracterul nostru să fie descoperit înaintea oamenilor și a îngerilor, iar el să poată pretinde că suntem ai lui. În profeția simbolică a lui Zaharia, Satana este văzut stând la dreapta Îngerului Domnului și acuzându-l pe Iosua, marele preot, care este îmbrăcat în veșminte murdare. Satana se împotrivește lucrării pe care Îngerul dorește să o îndeplinească pentru Iosua. Această scenă reprezintă atitudinea lui Satana față de fiecare om pe care Hristos caută să-l atragă la Sine. Vrăjmașul ne conduce la păcat, iar apoi, tot el ne acuză înaintea universului, ca fiind nevrednici de dragostea lui Dumnezeu. Dar „Domnul a zis Satanei: «Domnul să te mustre Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?»” Și lui Iosua i-a zis: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de sărbătoare”. (Zaharia 3, 1-4.)
În marea Sa iubire, Dumnezeu caută să dezvolte în noi darurile prețioase ale Duhului Său. El îngăduie să ne confruntăm cu dificultăți, persecuție și greutăți, dar acestea nu sunt un blestem, ci constituie cea mai mare binecuvântare a vieții noastre. Fiecare ispită învinsă, fiecare încercare suportată în mod curajos ne oferă o nouă experiență și constituie un progres în lucrarea de formare a caracterului. Cel care învinge ispita, prin puterea lui Dumnezeu, îi descoperă atât lumii, cât și întregului univers, eficiența harului lui Hristos.
Chiar dacă nu trebuie să ne descurajăm datorită încercărilor, oricât de amare ar fi, totuși trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să ajungem în situații în care dorințele rele ale inimii noastre să ne îndepărteze de El. Când rostim rugăciunea pe care am învățat-o de la Domnul Hristos, noi ne încredințăm pe deplin călăuzirii lui Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi sigure. Nu putem adresa această rugăciune în mod sincer și în același timp să luăm hotărârea de a merge pe orice cale aleasă de noi. Ci vom aștepta să fim conduși de brațul Său și vom asculta glasul Său care spune: „Iată drumul, mergeți pe el!” (Isaia 30, 21.)
Dacă ne permitem să contemplăm avantajele care ar putea fi obținute prin acceptarea sugestiilor lui Satana, vom fi în pericol. Păcatul înseamnă dezastru și dezonoare pentru orice suflet care se complace în păcat. Prin natura lui, păcatul orbește și amăgește și ne va ademeni prezentându-ne perspective încântătoare. Dacă ne aventurăm pe terenul lui Satana, nu avem nicio asigurare a protecției față de puterea lui. În măsura în care depinde de noi, trebuie să închidem orice cale prin care ar putea să pătrundă ispititorul.
Rugăciunea „nu ne duce în ispită” constituie în ea însăși o făgăduință. Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem asigurarea: „El, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda”. (1 Corinteni 10, 13.)
Singura posibilitate de a fi în siguranță împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credința în neprihănirea Lui. Ispita are putere asupra noastră datorită egoismului care există în inimă. Dar, când contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu, egoismul ni se înfățișează în caracterul lui hidos și respingător și dorim să fie alungat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește pe Hristos, inima noastră este sensibilizată și cucerită, ispita își pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.
Domnul Hristos nu îi va abandona niciodată pe aceia pentru care a murit. Chiar dacă omul este copleșit de ispită și Îl părăsește pe Hristos, El nu se va îndepărta niciodată de cel pe care l-a răscumpărat cu prețul vieții Sale. Dacă ochii noștri spirituali s-ar deschide, am vedea sufletele împovărate asemenea unui car încărcat sub greutatea snopilor și aproape să moară din cauza descurajării. Am vedea îngerii care zboară repede pentru a veni în ajutorul celor ispitiți, care sunt pe marginea prăpastiei. Îngerii cerului resping cu putere oștirile răului care împresoară aceste suflete și tot ei le călăuzesc pașii spre temelia cea sigură. Luptele care au loc între cele două oștiri sunt tot atât de reale ca bătăliile dintre armatele de pe pământul aceasta, iar destinul veșnic al tuturor depinde de deznodământul acestui conflict spiritual.
Cuvintele adresate lui Petru ne sunt adresate și nouă: „Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat să nu se piardă credința ta”. (Luca 22, 31-32.) Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu suntem lăsați singuri. Acela care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16), nu ne va lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”, zice El, „v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma”. (Luca 10, 19.)
Trăiți în legătură cu Hristos cel viu, iar El vă va ține de mână cu putere și nu vă va lăsa să cădeți niciodată. Dacă veți căuta să cunoașteți și să credeți în iubirea lui Dumnezeu față de voi, veți fi în siguranță; această iubire este o fortăreață de neînvins pentru toate atacurile și amăgirile lui Satana. „Numele Domnului este un turn tare, cel neprihănit fuge în el și stă la adăpost”. (Proverbe 18, 10.)
„Căci a ta este împărăția și puterea și slava” (Matei 6, 13)
Ultima propoziție a rugăciunii domnești, ca și prima, ne îndreaptă atenția spre Tatăl nostru, ca fiind mai presus de orice stăpânire, orice autoritate și orice nume care ar putea fi rostit. Mântuitorul vedea viitorul ucenicilor Săi și știa că anii care urmau nu erau așa cum visau ei, plini de strălucirea prosperității și onoarei lumești, ci întunecați de furtunile urii omenești și ale furiei satanice. În mijlocul conflictelor și al decăderii naționale, pașii ucenicilor aveau să fie pândiți de pericole și inima lor urma să fie adesea cuprinsă de teamă. Ei aveau să vadă Ierusalimul pustiit, templul distrus, serviciile lui religioase încheiate pentru totdeauna, iar poporul Israel împrăștiat în toate țările lumii, ca rămășițele unui vas naufragiat pe un țărm pustiu. Isus a zis: „Veți auzi de războaie și vești de războaie”. „Un neam se va scula împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății; și pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor”. (Matei 24, 6-8.) Totuși urmașii lui Hristos nu trebuiau să se teamă că vor rămâne fără speranță sau că Dumnezeu a părăsit pământul. Puterea și slava îi aparțin Aceluia ale cărui planuri mari merg înainte nestingherite până la împlinirea lor. În rugăciunea care exprimă nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau îndrumați să privească mai presus de orice putere și stăpânire a răului, spre Domnul Dumnezeul lor, a Cărui împărăție guvernează totul și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic.
Dărâmarea Ierusalimului este un simbol al distrugerii finale a pământului. Profețiile care s-au împlinit parțial cu ocazia căderii Ierusalimului se vor împlini pe deplin în ultimele zile ale istoriei. Ne aflăm în pragul unor evenimente mari și solemne. În fața noastră se află o criză cum nu s-a mai văzut niciodată în lume. Dar, așa cum a fost și pentru primii ucenici, cât de plăcută este pentru noi asigurarea că Împărăția lui Dumnezeu domnește mai presus de toate. Planul evenimentelor viitoare se află în mâinile Creatorului. Maiestatea Cerului Se ocupă, în mod personal, atât de soarta popoarelor, cât și de interesele bisericii Sale. Învățătorul divin îi spune fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor Sale, așa cum i-a spus lui Cir: „Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoști”. (Isaia 45, 5.)
În viziunea profetului Ezechiel, sub aripile heruvimului se afla înfățișarea unor mâini. Această viziune este menită să-i învețe pe slujitorii lui Dumnezeu că puterea Sa divină este cea care le acordă succesul. Cei pe care Dumnezeu îi folosește ca soli ai Săi nu trebuie să considere că lucrarea Sa depinde de ei. Ființele limitate nu sunt lăsate să poarte singure povara acestei răspunderi. Acela care nu doarme, care lucrează fără încetare pentru îndeplinirea planurilor Lui, își va duce lucrarea înainte. El va împiedica realizarea intențiilor celor nelegiuiți și va încurca planurile celor ce uneltesc împotriva poporului Său. Cel care este împăratul, Domnul oștirilor, își are scaunul de domnie în mijlocul heruvimilor și continuă încă să-și protejeze copiii, în mijlocul conflictelor și al frământărilor dintre națiuni. Acela care domnește în ceruri este Mântuitorul nostru. El cântărește greutatea fiecărei încercări. El veghează cuptorul aprins în care trebuie să fie verificat fiecare credincios. Când fortărețele regilor vor fi doborâte, când săgețile mâniei vor străpunge inima vrăjmașilor lui Dumnezeu, poporul Lui se va afla în siguranță în mâinile Sale.
„Ale Tale sunt, Doamne, mărirea, puterea și măreția, veșnicia și slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău.... În mâna Ta sunt tăria și puterea și mâna Ta poate să mărească și să întărească toate lucrurile”. (1 Cronici 29, 11.12.)