Eu cunosc o mulțime de cazuri, unde niște femei socoteau căsătoria lor ca o nenorocire. Ele au citit la nuvele, până ce imaginația lor s-a îmbolnăvit, și ele trăiesc într-o lume a propriei lor închipuiri. Ele, se consideră pe sine femei cu un suflet simțitor, și cu un organism superior și delicat.
Ele se cred a fi ca niște martire, care ar suferi prea mult, pentru că, își închipuie ele, -- soții lor n-ar fi atât de delicați și n-ar poseda calități atât de superioare pe care ele să le pună deopotrivă cu pretinsele lor virtuți și cu organismele lor delicate. Aceste femei au vorbit și au cugetat, atât de mult la aceasta, până ce au devenit ca niște maniace, cu privire la acest subiect. Ele își închipuiau că meritul lor e mai superior decât al altor muritori, și că nu ar fi destul de plăcut pentru sensibilitatea lor fină de a se întovărăși cu oameni de jos.
Femeile de tipul acesta au o imaginație stricată, din cauza citirii de nuvele, de romane visătoare și de castele, trăind astfel într-o lume imaginară. Ele nu-și coboară ideile lor până la datoriile obișnuite, dar necesare ale vieții. Ele nu iau asupra lor poverile vieții, care simt în calea lor, și să facă plăcut și fericit căminul pentru soții lor. Ele nu vor să poarte nici povara lor proprie. Ele așteaptă, ca alții să le recunoască trebuințele și să le satisfacă, în timp ce ele au libertatea de a găsi greșeli și de a critica cât le place. Aceste femei au un sentimentalism de dragoste bolnăvicioasă, fiind stăpânite neîncetat de gândul, că nu ar fi apreciate; și că soții lor nu le-ar da toată atenția, pe care ele o merită. Din această cauză ele se consideră, în închipuirea lor, a fi niște martire.
Adevărul în această privință este următorul: Dacă ele s-ar dovedi pe ele înșile folositoare, valoarea lor ar fi apreciată; dar dacă ele umblă pe o cale de continuă pretenție de simpatie și atenție de la alții, în timp ce ele nu se simt sub nicio obligație de a răspunde cu aceeași simpatie și atenție, ci trec pe de lături rezervate, reci, și de care nu te poți apropia, nepurtând nicio sarcină pentru alții și neavând nici un simț pentru suferința lor, atunci, în viața lor nu se poate găsi decât puține calități prețioase și de valoare. Aceste femei s-au educat pe sine spre a gândi, că, pentru ele, a fost o mare concesie de a se căsători cu bărbații pe care îi au; și de aceea constituția lor fină nu va fi niciodată apreciată pe deplin; și ele se comportă ca atare.
Ele văd toate lucrurile într-o lumină greșită. Ele nu merită pentru bărbații lor. Ele aduc o continuă povară de griji și răbdare, pe când ar putea să ajute și să ridice împreună cu soții lor poverile vieții, în loc să viseze o viață nereală, pe care au găsit-o în nuvelele și romanele de dragoste pe care le-au citit. Domnul să aibă milă de acei bărbați, care sunt legați de asemenea ființe netrebnice, care nu știu să facă altceva, decât să șadă, să mănânce, să se gătească și să respire.
Aceste femei, care își închipuie că ele ar poseda asemenea constituții senzitive și rafinate sunt niște soții și mame foarte netrebnice. Se mai întâmplă adesea cazul, că simpatiile lor sunt retrase de la bărbații lor, care sunt oameni practici și folositori, și își îndreaptă atențiile către alți bărbați, și tot cu același sentimentalism de amor bolnăvicios pretind simpatii de la alții: le istorisesc despre cercările lor, despre necazurile și aspirațiile lor, de a face vreo lucrare mai înaltă și mai superioară, și dau pe față faptul, că viața lor conjugală este o decepție, și o piedică în năzuințele lor, de a face lucrarea pe care ele și-o propusese s-o facă.
O, ce mizerie există în familiile care ar putea fi fericite! Aceste femei sunt un blestem pentru ele înșile și pentru soții lor. Pretinzând că ar fi îngeri, ele au înnebunit, și nu sunt decât niște poveri grele pentru alții. Ele își neglijează datoriile obișnuite ale vieții, pe care Domnul le-a încredințat să le facă, și sunt neliniștite și murmurătoare, așteptând mereu să facă vreo lucrare mai ușoară, mai superioară și mai plăcută. Măgulindu-se a fi îngeri, ele s-au dovedit a fi oameni, ca toți ceilalți. Ele sunt supărate, posomorâte, indispuse și geloase pe soții lor, pentru că cea mai mare parte din timpul lor nu-l petrec în servirea lor. Ele se plâng că au fost neglijate, în timp ce soții lor fac chiar și lucrarea, pe care ele ar trebui s-o facă. Satana găsește cu ușurință intrare la această clasă. Ele nu au o iubire adevărată pentru nimeni, decât pentru ele însele. Totuși Satana le șoptește că, dacă cutare sau cutare ar fi soțul lor, ele ar fi într-adevăr fericite. Ele devin cu ușurință victimele amăgirilor lui Satana, și se înduplecă ușor a dezonora pe soții lor proprii, și a călca legea lui Dumnezeu.
Eu aș vrea să spun femeilor de felul descris mai sus: Voi puteți singure a vă făuri fericirea voastră sau a o distruge. Voi puteți să vă îmbunătățiți situația, sau s-o faceți nesuferită. Calea pe care voi mergeți va propăși sau fericirea, sau mizeria voastră proprie! Oare acesta femei nu s-au gândit niciodată că soții lor sunt siliți să le suporte nevrednicia, răutatea și critica lor, și să le vadă plângând pătimașe, sub închipuirea că soarta lor ar fi vrednică de plâns? Într-adevăr, dispoziția lor supărăcioasă și posomorită răcește simpatiile soților lor pentru ele, și-i face să caute simpatie, pace și tihnă în altă parte decât acasă. În locuința lor este o atmosferă otrăvită. Și căminul este pentru ei altceva, decât un loc de liniște, de pace și de fericire. Un astfel de soț este obiectul ispitirilor lui Satana și simpatiile lui sunt îndreptate către obiecte interzise, și e momit a săvârși vreo nelegiuire și a fi pierdut pentru vecie.
Misiunea femeii
Mare este lucrarea și misiunea femeii, mai cu seamă a acelora care sunt soții și mame. Ele pot fi o binecuvântare pentru toți cei din jurul lor. Ele pot avea o influență puternică spre bine. Femeia poate exercita o influență transformatoare, numai dacă voiește să-și consacre lui Dumnezeu umblarea și voința ei, și dacă îl lasă să-i stăpânească mintea pornirile și întreaga ei ființă. Ea poate avea o influență care tinde a rafina și înnobila pe acei cu care ea vine în contact. Dar, în general, femeia nu-și dă seama de puterea pe care o posedă. Ea exercită o influență, în mod inconștient. Influența unei vieți sfințite aduce, în mod firesc, o reînnoire a inimii. Aceasta este rodul, care crește, în mod firesc, în pomul cel bun al sădirii divine. Eul personal este uitat și contopit în viața lui Hristos. A fi bogat în fapte bune este, pentru o astfel de persoană, tot așa de firesc, ca și respirația. Ea trăiește pentru a face altora bine, și totuși e gata a zice: Eu sunt o slugă nefolositoare.
Dumnezeu a hotărât femeii misiunea ei, și dacă ea, prin umblarea ei modestă, face tot ce poate, spre a face din căminul ei un cer, dacă își îndeplinește, cu credincioșie și din iubire, datoriile ei familiare, față de soțul și de copiii ei, căutând neîncetat să facă să lumineze o lumină sfântă din viața ei folositoare, curată și virtuoasă, ca să lumineze la toți cei din jurul ei, atunci ea face lucrarea încredințată ei de către Maestru, și va auzi de pe buzele Sale cuvintele: „Bine, slugă bună și credincioasă, intră în bucuria Domnului tău”.
Aceste femei care fac tot ce le vine la îndemână, cu voioșie și cu un spirit vesel, ajutând soților lor ca să-și ducă sarcinile, și educând pe copiii lor pentru Dumnezeu, sunt misionare, în cel mai înalt grad al cuvântului. Ele sunt angajate într-o ramură importantă a marei lucrări ce trebuie făcută pe pământ, de a pregăti pe muritori pentru o viață mai înaltă. Ele își vor primi plata lor. Copiii trebuie educați pentru cer, și pregătiți ca să servească în curțile împărăției lui Dumnezeu.
Una din greutățile comunității
Dacă părinții, și îndeosebi mamele, ar avea un adevărat sens despre răspunderea lucrării, pe care Dumnezeu le-a încredințat-o ca s-o facă, atunci ei nu s-ar amesteca în chestiunile care privesc pe aproapele lor, și cu care ei nu au nimic de a face. Nu s-ar lăsa atrași de obiceiul de a duce din casă în casă vorbe rele, ocupându-se de greșelile și de faptele nepotrivite ale aproapelui lor. Ei vor simți o povară de griji atât de mare, pentru proprii lor copii, încât ei nu vor avea timp, ca să primească vreo defaimă împotriva aproapelui. Purtătorii de vorbe rele și de noutăți sunt un blestem teribil pentru vecini și pentru comunitate. Două treimi din toate încercările comunității vin din acest izvor.
Dumnezeu cere de la toți să-și facă cu credincioșie datoriile lor zilnice. Aceasta a fost mult neglijată de o mare parte dintre pretinșii creștini. Mai cu seamă clasa, pe care am amintit-o mai sus, care își închipuie, că ar face parte dintr-o ordine de ființe mai superioare decât semenii lor muritori care îi înconjoară, pierd din vedere datoria lor prezentă. Dar faptul, că simțurile lor au apucat pe un asemenea făgaș, este o dovadă, că ei sunt de o ordine inferioară, strâmți la minte, vanitoși și egoiști. Ei se simt a fi mult mai pe sus decât săracii de rând și umiliții. Dar Isus spune, că tocmai pe unii ca aceștia i-a chemat. Asemenea înfumurați se străduiesc a-și asigura pentru totdeauna poziții, a câștiga aplauze și a obține împuternicirea de a face vreo lucrare mare pe care alții n-ar putea-o face. Dar simțul fin al organismului lor rafinat se simte tulburat a veni în contact cu cei umiliți și nenorociți. Ei raționează cu totul greșit. Motivul pentru care ei ocolesc unele din aceste datorii este egoismul lor suprem. Iubirea de sine este centrul tuturor faptelor și motivelor lor.
Exemplul lui Hristos
Maiestatea Cerului, căruia I se închină îngerii, care era bogat în cinste, splendoare și glorie, a venit pe pământ, și când a fost găsit la chip asemenea omului, El nu a invocat finețea naturii Sale, ca scuză, de a Se ține pe sine departe de cei nenorociți. El a fost găsit în lucrarea Sa printre cei năpăstuiți, sărmani, întristați și nevoiași. Hristos era personificarea fineții și a curăției. Viața și caracterul Său era de o noblețe superioară, și totuși, în lucrarea Sa, El nu a fost găsit printre oamenii cu titluri și renume, și nici printre cei mai onorați ai lumii, ci printre cei disprețuiți și nevoiași. „Eu am venit,” zice învățătorul divin, „să mântuiesc ce era pierdut.” Astfel Maiestatea Cerului era găsită mereu lucrând ca să ajute celor care aveau cea mai mare nevoie de ajutor. Fie, ca exemplul lui Hristos să fie o înfruntare pentru scuzele acestei clase, care se simte atât de atrasă de sărmanul lor eu personal, spre a găsi ca o binecuvântare, pentru gustul lor rafinat și pentru înalta lor chemare, de a veni în ajutorul celor mai lipsiți de ajutor. Unii ca aceștia iau o poziție mai pe sus de Domnul lor, și în cele din urmă vor fi uimiți, când vor găsi că, ei au fost cu mult mai prejos chiar decât aceea clasă, cu care ei au evitat să se asocieze și să lucreze, căci această clasă jignea firea lor rafinată și sensibilă. Este adevărat, nu întotdeauna pare plăcut și atrăgător a se uni cineva cu Maestrul său și a conlucra cu El la ajutorarea tocmai a acestei clase, care avea cea mai mare trebuință de ajutor. Dar aceasta este lucrarea, pentru care Hristos S-a umilit s-o facă. Este oare servul mai mare decât stăpânul Său? El ne-a dat un exemplu și noi suntem obligați a-l urma. Această datorie poate părea neplăcută, și totuși noi suntem obligați a îndeplini tocmai o așa lucrare.
Un obicei ce stăpânește cu tărie pe oameni
Am fost adânc impresionată, când am văzut influența stăpânitoare, pe care patimile animalice au avut-o asupra bărbaților și femeilor cu o inteligență și destoinicie nu din cele ordinare. Ei ar fi în stare să facă o bună lucrare, și să exercite o influență puternică, dacă nu ar fi fost robiți de patimi josnice. Ei au ascultat la cele mai solemne și mai impresionante cuvântări despre judecată, care părea a-i aduce înaintea tribunalului lui Dumnezeu, făcându-i să se înspăimânte și să se cutremure, și totuși nicio oră nu trecea după aceea și ei se dedau iarăși la păcatul lor favorit și fermecător, pângărindu-și propriile lor trupuri.
Ei au devenit atât de mult robi ai acestei crime teribile, încât par a fi lipsiți de puterea de a-și stăpâni patimile. Noi am lucrat pentru unii din aceștia în mod serios; i-am sfătuit, am plâns și ne-am rugat cu ei, și totuși am cunoscut, că în mijlocul sforțărilor noastre serioase și a întristărilor noastre sufletești, puterea acestui obicei păcătos a câștigat supremația. Aceste păcate erau comise și în acest timp. Conștiința unora dintre acești nelegiuiți a fost trezită, prin atacuri repetate de boli, sau printr-o convingere puternică, și au avut atâtea remușcări, încât au fost aduși să facă mărturisire de aceste lucruri, în adâncă umilință. Alții sunt tot așa de nelegiuiți. Ei au practicat acest păcat aproape întreaga lor viață, și cu constituția lor ruinată, și cu memoria lor ciuruită, culeg rezultatul acestui obicei primejdios, dar sunt prea mândri spre a și le mărturisi. Ei sunt ascunși și n-au arătat nicio mustrare de conștiință pentru acest mare păcat și nelegiuire. Ei par a fi nesimțitori față de influența Spiritului lui Dumnezeu, între sfânt și profan, ei nu fac nicio deosebire. Practica ordinară a unui astfel de viciu, atât de degradator, cum și profanarea propriilor lor trupuri nu i-a dus la lacrimi amare și la o căință din inima. Ei gândesc că păcatul lor e numai împotriva lor înșiși. Aici ei fac o greșeală mare. Când sunt bolnavi la trup și suflet, alții suferă din această cauză. Ei fac mereu greșeli; memoria le este defectuoasă, și imaginația slabă. Pretutindeni ies în evidență defecte, care atrag în suferință și pe acei cu care ei trăiesc împreună, și cu care sunt întovărășiți. Aceștia sunt mâhniți și îndurerați, pentru că aceste lucruri sunt cunoscute și de alții.
Eu am amintit aceste cazuri, spre a ilustra puterea acestui viciu. Întreaga ființă este dedată la patimi josnice. Partea morală și intelectuală este subjugată de puterile josnice. Trupul este enervat, și creierul este slăbit, Elementele, depozitate în el pentru a nutri sistemul, sunt risipite. Scurgerea pe care o sufere sistemul organic este mare. Nervii cei fini ai creierului, fiind excitați printr-un procedeu vicios nenatural, se întunecă și devin Într-o mare măsură paralizați. Partea morală și intelectuală se slăbește tot mai mult, în timp ce patimile animalice devin tot mai tari, și se dezvoltă tot mai mult prin exercitarea lor. Este cu neputință a mai trezi pe deplin sensibilitatea morală a acelor persoane, care sunt dedate obiceiului de abuzare de sine, ca să prețuiască lucrurile veșnice. Asemenea suflete nu mai pot fi aduse acolo, de a-și găsi plăcere în exerciții spirituale. Cugete necurate captivează și stăpânesc imaginația, farmecă mintea, și apoi urmează dorința cea mai nestăpânită după fapte necurate. Dacă mintea ar fi cultivată să contemple asupra subiectelor înălțătoare, iar imaginația ar fi educată să reflecte la lucruri curate și sfinte, atunci ea ar fi întărită împotriva acestei satisfaceri teribile, înjositoare și distrugătoare a sufletului și a trupului. Ea ar fi atunci deprinsă a se ocupa cu plăcere cu lucruri înălțătoare, cerești, curate și sfinte, și nu ar mai putea fi atrasă de această plăcere josnică, coruptă și mârșavă.
Ce putem să spunem despre acei care trăiesc tocmai în lumina strălucitoare a adevărului, totuși practicând și urmând pe o cale de păcat și crimă? Plăcerile interzise și ațâțătoare au un farmec pentru ei, și-i țin robi și le stăpânesc întreaga ființă. Unii ca aceștia au plăcere în nedreptate și nelegiuire, și trebuie să piară în afara de cetatea lui Dumnezeu, ca orice lucru urâcios.
Am căutat să trezesc pe părinți la datoria lor dar ei dorm încă. Copiii voștri practică vicii ascunse și vă înșeală. Voi aveți o încredere necondiționată în ei, încât îi credeți prea buni și prea nevinovați de a fi capabili pentru a comite asemenea nelegiuiri ascunse. Părinții răsfață și răzgâie pe copiii lor, și-i încurajează la mândrie, când ar trebui să le pună restricții cu fermitate și hotărâre. Ei se tem atât de mult de spiritul lor încăpățânat și recalcitrant, încât le este frică să vină în atingere cu ei; dar, prin aceasta, ei se fac vinovați de păcatul neglijenței, care a caracterizat casa preotului Eli. Îndrumarea dată de Petru este de cea mai mare importanță pentru toți acei care se luptă pentru nemurire. El se adresează celor ce au aceiași credință prețioasă, cu cuvintele:
„Simon Petru, rob și apostol al lui Isus Hristos, către cei ce au căpătat o credință de același preț cu a noastră, prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos: Harul și pacea să vă fi înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu -- și ai Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El nea dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte. De aceea dați-vă și voi toate silințele, ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori, în ce privește deplină cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri, este orb, umblă cu ochi închiși, și a uitat că a fost curățit de vechile lui păcate. De aceea, fraților, căutați cât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră: căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți greși niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în împărăția vecinică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1, 11.)
Noi suntem într-o lume, în care lumina și cunoștința abundă; și totuși mulți dintre cei ce pretind a fi de aceiași credință prețioasă, stăruiesc într-o neștiință voită. Lumina strălucește de jur împrejurul lor; totuși ei nu și-o însușesc. Părinții nu văd necesitatea de a se cultiva, și de a obține cunoștință, și de a face un folos practic din această cunoștință, în viața lor conjugală. Dacă ei ar urma după îndrumarea apostolului, și ar viețui, după planul creșterii atunci n-ar fi neroditori în cunoștința Domnului nostru Isus Hristos. Mulți nu înțeleg lucrarea sfințirii. Aceasta este o lucrare progresivă, Ea nu se îndeplinește într-un singur ceas, sau într-o zi, și după aceea, această stare ajunsă să fie menționată fără vreo sforțare specială din partea lor. Mulți par a gândi, că au ajuns această țintă, în timp ce ei abia au învățat prima lecție a creșterii.
Abuzuri conjugale
Mulți părinți nu obțin cunoștința cum să respecte viața conjugală. Ei nu sunt veghetori, și lasă pe Satana să câștige avantaj asupra lor și să le stăpânească mințile și viața. Ei nu pot vedea că Dumnezeu cere de la dânșii ca să se abțină de la orice exces în viața lor conjugală. Dar numai puțini simt ca datorie a lor, de a-și stăpâni patimile. Ei s-au unit în călătorie cu aleasa (alesul) inimii lor, și de aceea deduc, că viețuirea conjugală ar îngădui satisfacerea patimilor josnice. Chiar bărbații și femeile care pretind a fi evlavioși, dau frâu liber patimilor lor senzuale, și nici nu se gândesc că Dumnezeu îi face răspunzători pentru cheltuirea energiei lor vitale, care slăbește sprijinul vieții lor și vlăguiește întregul lor sistem nervos.
Legământul căsătoriei acopere păcatele cele mai negre. Unii bărbați și femei pretinși evlavioși își degradează trupurile lor prin satisfacerea patimilor lor stricate care îi scoboară mai jos decât făpturile brute. Ei abuzează de puterile date de Dumnezeu spre a le păstra în sfințenie și cinste. Sănătatea și viața sunt sacrificate pe altarul patimilor josnice. Puterile superioare și nobile sunt subjugate poftelor animalice. Acei ce păcătuiesc în felul acesta, nu-și dau seama de urmările umblării lor. Dacă ei ar putea vedea cât de multe suferințe își atrag asupra-și, prin satisfacerile lor nedrepte și păcătoase, atunci s-ar îngrozi, și unii ar părăsi, în cele din urmă, umblarea lor păcătoasă, care atrage după sine rezultate atât de înfricoșate. La mulți, o astfel de existență mizerabilă este moștenită, încât moartea li se pare mai de preferat decât viața, și mulți mor de timpuriu, sacrificându-și viața, în lucrarea lipsită de glorie a satisfacerii patimilor animalice. Pentru că sunt căsătoriți, ei gândesc, că nu comit niciun păcat.
Acești bărbați și femei vor afla într-o zi, ce însemnează pofta, și vor vedea rezultatele satisfacerii ei. Se găsesc patimi tot atât de josnice în căsătorie, ca și în afară de căsătorie. Apostolul Pavel sfătuiește pe bărbați să-și iubească femeile lor, -- „cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea”. „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta, se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Hristos Biserica”. -- Efeseni 5, 25, 28, 29. Nu este o iubire curată aceea care să pună pe bărbat să facă din femeia sa un instrument pentru satisfacerea poftelor sale.
Cât de puțini bărbați își arată iubirea lor în modul arătat de apostol: „Cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ca, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o”, ca să fie „sfântă și fără prihană”. Aceasta este calitatea iubirii, în legăturile căsniciei, pe care Dumnezeu o recunoaște ca sfântă. Iubirea este un principiu curat și sfânt. Pofta pătimașă nu voiește să admită nicio restricție, și nu vrea să fie condusă sau stăpânită de rațiune. Ea este oarbă față de consecințe, și nu voiește să judece de la cauză la efect. Multe femei suferă de mare debilitate, și sunt chinuite de boli, care au fost aduse asupra lor pentru că legile ființei lor n-au fost respectate. Legile naturii au fost călcate în picioare. Puterea nervoasă a creierului este risipită de bărbați și femei, pentru că se dedau la acte nefirești pentru a-și satisface patimile lor josnice. Și acest monstru hidos, această patimă josnică și ordinară, își asuma delicatul nume de iubire.
Mulți pretinși creștini sunt mai mult animalici decât dumnezeiești. De fapt, ei sunt mai josnici decât toate animalele. Un bărbat, de felul acesta, degradează pe femeia căreia i-a făgăduit a o hrăni și îngriji. El face din ea un instrument pentru a-și satisface poftele lui josnice și senzuale. Foarte multe femei se supun și devin sclave patimilor senzuale. Ele nu-și păstrează trupul lor în sfințenie și cinste. Femeia nu-și mai menține demnitatea și stima de sine pe care o poseda înainte de căsătorie. Această sfântă întocmire ar fi trebuit să-i păstreze și să-i sporească respectul ei de femeie și de sfântă demnitate. Bărbăția ei curată, demnă și asemănătoare cu Dumnezeu e mistuită pe altarul poftei senzuale. Ea a fost sacrificată spre a plăcea soțului ei. Ea își pierde curând respectul pentru soțul ei, care nu respectă legile, cărora făpturile brute le dau ascultare. Viața conjugală devine un jug apăsător, căci iubirea se usucă, și de obicei, îi ia locul neîncrederea, gelozia și ura.
Niciun bărbat nu-și iubește cu adevărat femeia dacă ea se supune liniștită ca să devină sclava sa și unealta poftelor sale josnice. Prin supunerea ei pasivă, ea își pierde, în ochii lui, valoarea pe care o poseda altădată. El o vede degradată de la orice treaptă înălțătoare și coborâtă la un nivel josnic, și curând o bănuiește, că ea se va supune poate cu aceeași lipsă de rezistență, ca să fie degradată și de altul, cum a fost de el. El pune la îndoială statornicia și curăția ei, se întoarce de la ea și își caută obiecte noi, care să trezească și să intensifice patimile sale infernale. Acești bărbați sunt mai răi decât dobitoacele. Ei sunt demoni, în chip de om. Ei nu cunosc principiile înălțătoare și înnobilatoare ale adevărului și ale iubirii sfințitoare.
Femeia devine apoi și ea geloasă pe soțul ei. Ea bănuiește, că el va fi tot așa de dispus a se adresa alteia ca și ei, când i se oferă ocazie. Ea vede că el nu este stăpânit de conștiință și nici de temere de Dumnezeu. Toate aceste bariere sfinte sunt dărâmate de patimile desfrânate. Orice însușire divină a soțului devine sclava poftei josnice și brutale.
Lumea este plină de bărbați și femei de felul acesta; și curăția, gustul și chiar casele luxoase devin, un iad închipuiți-vă, dacă puteți, ce odrasle vor ieși din asemenea părinți. Nu vor decade oare copiii și mai adânc decât părinții lor? Părinții pun pecetea pe caracterul copiilor lor. Copiii născuți din asemenea părinți moștenesc însușiri mintale de o calitate mai josnică și ordinară. Satana hrănește orice tendință spre corupție. Se pune deci întrebarea: Să fie oare femeia obligată să cedeze neapărat pretențiilor soțului ei, când ea vede, că el este stăpânit numai de patimi josnice, și când rațiunea și conștiința ei sunt convinse, că făcând astfel își aduce vătămare propriului ei trup, pe care Dumnezeu pretinde să-l păstreze în sfințenie și cinste, și să-l înfățișeze înaintea Lui, ca o jertfă vie, sfântă și neprihănită?
Nu este o iubire curată și sfântă aceea care mână pe femeie ca să satisfacă poftele animalice ale soțului ei, în dauna sănătății și vieții ei. Dacă ea ar poseda adevărata iubire și înțelepciune, atunci ea va căuta să abată mintea soțului ei de la satisfacerea patimilor desfrânate, și să i-o îndrepte către subiecte mai înalte și mai spirituale, și să-și găsească plăcerea în a medita la ele. Poate fi necesar a-i spune cu modestie și totuși cu hotărâre, chiar cu riscul de a-și atrage dizgrația lui, că ea nu poate să-și înjosească trupul ei și să se dedea la excese (abuzuri) sexuale. Ea trebuie să-i amintească într-un mod gingaș și amabil, că Dumnezeu are cel dintâi și cel mai mare drept asupra ființei ei -- drept, pe care ea nu-l poate nesocoti, căci i se va cere socoteală pentru aceasta, la marea zi a lui Dumnezeu. „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului sfânt, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale Lui Dumnezeu”. -- 1 Corinteni 6, 19, 20. „Voi ați fost cumpărați cu un preț. Nu vă faceți dar robi ai oamenilor”. -- 1 Corinteni 7, 23.
Femeia și păstrarea demnității ei
Femeia poate face mult, dacă voiește, prin influența ei înțeleaptă, cu năzuințele ei înălțătoare, păstrându-și în sfințenie și cinste demnitatea ei de femeie nobilă. Astfel, ea poate salva pe soțul ei și pe ea însăși, făcând o lucrare dublă și aducându-și la îndeplinire înalta ei misiune, sfințind pe bărbatul ei prin influența sa proprie.
În această, problemă grea și delicată, se cere multă înțelepciune și răbdare, cum și curaj și tărie morală. Tărie și har se poate găsi numai în rugăciune. O iubire sinceră trebuie să fie principiul stăpânitor al inimii. Iubirea de Dumnezeu și iubirea de soțul ei, poate fi singurul motiv drept de acțiune. Dar dacă femeia ajunge să creadă, că ar fi dreptul soțului ei, de a avea deplină stăpânire asupra trupului ei, și se lasă stăpânită de ideea, că trebuie să se supună lui, în orice privință, atunci ea își contopește individualitatea ei într-a lui. Identitatea ei este atunci pierdută, și afundata în a soțului ei. Atunci ea devine mai mult o mașină, pe care el s-o conducă și s-o stăpânească, o făptură a voinței și a plăcerii sale. Prin această poziție pasivă, ea dezonorează pe Dumnezeu. Ea are o răspundere înaintea lui Dumnezeu, de care trebuie să țină seama.
Dacă femeia își supune trupul și spiritul sub stăpânirea soțului ei, și e pasivă (supusă) voinței lui în toate, sacrificându-și conștiința, demnitatea, și chiar identitatea ei, atunci ea pierde ocazia de a exercita acea influență puternică spre bine, pe care ea ar trebui s-o posede pentru înălțarea soțului ei. Ea ar putea îmblânzi natura lui aspră, iar influența ei sfințitoare ar putea avea o înrâurire înnobilatoare, curățitoare, și l-ar face și pe el să se lupte cu seriozitate pentru a-și stăpâni patimile și a deveni mai spiritual, spre a ajunge împreună părtași de fire dumnezeiască, scăpând de stricăciunea care este în lume prin poftă. Puterea influenței poate fi mare spre a conduce mintea la subiecte înalte și nobile, trecând peste plăcerile josnice și senzuale, după care tinde, în mod firesc, o inimă nerenăscută prin har. Dacă femeia simte că, spre a plăcea soțului ei, trebuie să se coboare la nivelul cerut de el, când patima animalică este principiul de bază al iubirii lui, stăpânindu-i acțiunile sale, atunci ea displace lui Dumnezeu; căci ea neglijează a exercita o influența sfințitoare asupra soțului ei. Dacă ea simte că trebuie să se supună patimilor animalice ale soțului ei, fără vreun cuvânt de protest, atunci nu-și înțelege datoria ei, nici față de soț, și nici față de Dumnezeul ei. Excesul sexual va distruge, într-adevăr iubirea pentru exerciții de devotament, va răpi creierului substanța necesară hrănirii sistemului, și va istovi vitalitatea în gradul cel mai grav. Nicio femeie nu trebuie să ajute soțului ei în această lucrare de nimicire de sine. Ea n-ar face aceasta, dacă ar fi luminată și dacă își iubește soțul.
Cu cât patimile animalice sunt satisfăcute mai mult, cu atât mai puternice devin ele, și cu atât mai violente devin cerințele lor după satisfacție. Fie, ca bărbații și femeile temătoare de Dumnezeu să se trezească la datoria lor. Mulți pretinși creștini sunt loviți de paralizie a nervilor și a creierului din cauza necumpătării în această direcție. Putreziciune se află în oasele și în măduva multora dintre acei care sunt priviți ca bărbați buni, care se roagă și plâng, și care ocupă posturi înalte, dar ale căror cadavre mânjite nu vor putea trece niciodată prin porțile cetății cerești. O, de aș putea face pe toți să înțeleagă obligațiile lor față de Dumnezeu, de a-și păstra mintea și organismul lor fizic în cea mai bună stare, pentru a aduce lui Dumnezeu un serviciu desăvârșit!
Fie, ca femeile creștine să se ferească, prin cuvânt și faptă, de a ațâța patimile animalice ale soților lor. Mulți nu mai au nicio energie de risipit în această direcție. Ei și-au slăbit, încă din copilărie, creierul și și-au subminat constituția, prin satisfacerea patimilor animalice. Tăgăduirea de sine și cumpătarea trebuie să fie lozinca în viața conjugală; și atunci, când părinții vor da naștere la, copii, aceștia nu vor mai fi expuși la primejdia, de a avea organele morale și intelectuale slabe, și pe cele animalice puternice. Viciul la copii este aproape universal. Care este cauza acestuia? Cine a pus copiilor pecetea acestui viciu?
Mintea unui bărbat sau a unei femei nu se degradează deodată de la curăție și sfințenie la depravare, corupție și crimă. E nevoie de timp, pentru a preschimba omenescul în dumnezeiesc, sau pentru a degrada pe cei creați după chipul lui Dumnezeu, transformându-i în dobitoace, sau demoni. Prin contemplare (privire), noi ne preschimbăm. Omul, format după chipul Creatorului Său, își poate educa spiritul astfel, încât păcatul, de care îi era scârbă altădată, să-i devină plăcut apoi. Îndată ce el încetează a veghea și a se ruga, el încetează a-și păzi citadela inimii, și se dedă la păcat și crimă. Spiritul ocupă atunci o treaptă josnică, și este imposibil a-l mai ridica iarăși din corupție, când puterile morale și intelectuale au fost deprinse cu sclavia, și învățate să se supună patimilor josnice. Numai un război continuu, dus împotriva pornirilor desfrânate, sprijinit de influența înnobilatoare a harului lui Dumnezeu, va atrage mintea către cer, și o va deprinde să cugete la lucruri curate și sfinte.
Mulți copii sunt născuți cu patimi animalice dezvoltate într-un grad înalt, în timp ce puterile morale și intelectuale sunt slabe. Acești copii au nevoie de cea mai îngrijită educație, spre a-i ridica la o întărire și dezvoltare a puterilor lor morale și intelectuale, și a face ca acestea să aibă conducerea. De obicei, copiii nu sunt crescuți pentru Dumnezeu. Educația lor morală și religioasă este neglijată. Patimile animalice sunt întărite continuu, în timp ce facultățile morale devin tot mai slabe.
Unii copii încep să-și ațâțe patimile lor animalice încă din pruncie; și odată cu creșterea anilor, se dezvoltă și patimile senzuale, crescând în putere odată cu dânșii. Ei nu sunt liniștiți în spiritul lor. Fetele doresc după societatea băieților și băieții după a fetelor. Purtarea lor nu e retrasă și modestă. Ei sunt obraznici și pripiți, luându-și libertăți necuviincioase. Deprinderile lor stricate de abuzare de sine le-au degradat mințile și le-au murdărit sufletele. Cugetele josnice, citirea de nuvele, și de cărți ordinare, și romane, le ațâță imaginația și-i face apoi să urmeze după pornirile lor stricate. Munca nu le place, și când sunt puși la treabă se plâng de oboseală. Îi doare mijlocul. Îi doare capul, etc. Nu sunt oare acestea destule motive? Sunt ei obosiți de muncă? Nu. Totuși părinții primesc plângerea lor, și-i scutesc de lucru și de răspundere. Acesta este cel mai mare rău pe care îl pot face pentru ei. Prin aceasta, ei dau la o parte aproape unica barieră, care ar împiedica pe Satana de a avea intrare liberă în mințile lor slăbite. Munca folositoare ar fi un scut, într-o măsură oarecare, de a nu cădea în totul sub stăpânirea lui.
Învățătura stricată, care a dominat în trecut, că, din punct de vedere al sănătății, ambele sexe trebuie să fie împreună, și-a făcut lucrarea ei vătămătoare. Dacă părinții și îngrijitorii ar da pe față cel puțin a zecea parte din istețimea, de care se folosește Satana, atunci asociația aceasta dintre cele două sexe ar fi aproape nevătămătoare. De fapt, Satana a avut cel mal mare succes în străduințele sale, de a vrăji mințite tineretului; și amestecarea băieților cu fetele a sporit răul de douăzeci de ori mai mult. Puneți pe băieți și fete la lucru și dați-le ocupații folositoare. Dacă vor fi obosiți, vor avea mai puțină înclinație, spre a-și corupe propriile lor trupuri. E. G. W.